Către noapte

[Stanescu Valentin]

 

printre funii de lumină ziua în amurg coboară

colecţionar de umbre am ajuns fără de voie

lira lunii argintie îmi îngână cântul serii

şi-mi alungă depărtarea dincolo de înţelesuri

 

margini crude de tăcere răscolesc iarba cântării

iar ecoul se închide în cuvinte nerostite

amintirile în ceaţă se aşează spre uitare

gol trufaş mă înconjoară cerul promis e departe

 

pe sub ramuri nemişcate seara-şi caută culcuşul

felinarele veghează drumul viselor spre oameni

lacrima adoarme-n noapte printre genele firave

caravanele m-aşteaptă spre cărările stelare...

 

16.01.2022

[Stanescu Valentin]

Grig, am mai citit aici în Cenaclu poezii scrise în acest fel. Acest drum Către noapte a fost surprins aproape în fiecare seară prin câte un vers. Dacă nu îmi ies rimele instant scriu în acest fel şi pe urmă mă provoacă minunatele cuvinte la serată spre forma finală...

 

[Grig Salvan]

Amurgul și înserarea mi se par cele mai speciale momente ale parcursului circadian. Nici dimineața nici amiaza n-au acea încărcătură de mister și melancolie, farmec și poezie. Iar aici avem toată această poetică a înserării și magiei crepusculare. Fiecare vers e parcă gravat în lumina serii, fiecare e parcă un poem în sine asemeni unor kaiku-uri japoneze. Iar metrica solemnă și cantabilă, „în dulcele stil clasic” e seducătoare și invită la recitire.

[Stanescu Valentin]

Ramona, rareori mi se aşază gândurile în format de poezie fără rimă. Se poate că mai înainte nu am cântat să mi se aşeze rimele în cale şi apoi să scriu...

 

melancolic gândul plânge

în hăţişul de-amintiri

ce-i rămâne din ce strânge

par a fi doar amăgiri

[Stanescu Valentin]

aDa, îmi îndulcesc seara cu vorbele voastre de laudă pentru drumul Către noapte... Poezia vieţii se mai tulbură uneori şi poate nu întâmplător cineva ne-a dăruit amurgul ca pe un semnal de ieşire din coridă... Versurile de mai sus au curs în mai multe seri în care mai adăugam câte unul fără să caut rimele frumoase dar greu de prins... Starea zilei se încheie într-un ton de elegie, cum se vede mai jos.

 

murmură arţarul

în frunză-ntre stele

lacrimi poartă-amarul

speranţă-n atele

steaua iar mă ceartă

mă ascund în umbră

inima-mi e fiartă

luna este sumbră

mintea mea copilă

iar mi-a dus prin spini

fără sens şi milă

drumul spre ruini...

 

[Stanescu Valentin]

Amanda, cuvântul tău a fost în vacanţă. Mi-a fost dor de el şi de versul tău. Uneori seara vine cu povara zilei ce se-ncheie şi gândul îşi cată perna să mai steie...

 

muguri de tristeţe

cerul îmi inundă

mângâi cu blândeţe

speranţa plăpândă

 

[Ada Nemescu]

Elegiac, delicat, misterios și aproape straniu semn lăsat pe Însemne... acest loc de popas și bucurie!

Un regal de metafore ce parfumează o partitură scriitoricească foarte sensibilă.

Cum să nu placă? aDa

[Amanda Spulber]

E o elegie, la apropierea înserării (cu ambele sensuri) facem bilanțul zilei, dar îi simt și tenta hipnotică, onirică și îmi place că e în vers alb.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri sugestive , seara nu vine, ci „își caută culcușul”, timpul fiind în așteptare. O imagine superbă„ caravanele mă așteaptă spre  cărările  stelare”- un vis al plecării, un dor de cer. Am citit cu inima strânsă.

[Stanescu Valentin]

Domnule Nechita, frumoase versuri îmi aduceţi în dar la ceas de seară în care sunt uşor abătut de neîmplinirile zilei. Mulţumesc!

[C.Titi Nechita]

Încerc să răspund  pe măsura frumuseții acestui ,,culcuș în noapte".

Nu știu, sau poate...

 

Multe nu știu a spune în cuvinte,

Dar sufletu-mi vibrează în tăcere

Când gândurile răscolesc unghere

Desțelenind aducerile-aminte.

 

Fur de la viață fiecare clipă

Ce-mi trece uneori pe dinainte

Și-ncerc, de ele să nu fac risipă,

 

Dar dau năvală ca și la plăcinte

Când întâlnesc frumosul din cuvinte

 

Ce cade sub a gândului aripă!