ŞTRENGARĂ ZIUA DE MÂINE

pupila copilăriei să poarte

vâlvătăi de stele puritatea răscumpără

jocul frânge irizări de polenuri în pleoapă

cireşii scutură râsuri albe

licitează raza de soare dar şi umbra…

Minutele se scurgeau încet.

Minţit

până departe,

privea fără să răspundă,

imposibila reîntoarcere

spre trecut.

Venea din ploaie

cu un gust de trezire

tulbure din somn.

Se întâmpla să se trezească noaptea.

Ameţit

de încordare

privind mereu

în sus

cu ochii

adânciţi de nesomn,

incapabil

să articuleze o vorbă,

cu o linişte potolită,

cuvintele

rămâneau

nerostite.

când mă plictisesc de mine

trag jaluzelele peste paşii neumblaţi

în speranţa că întunericul

m-ar putea absolvi de mersul pe loc

e ciudat cum în momentele astea

clipele-mi curg auzit 

îmi simt până şi trecerea

către ziua de mâine

măcar un strop de bună dimineaţă

de-aş găsi

aş şti de unde să-mi încep zborul.

Lacrima în cădere a lăsat o umbră între noi

o simţeam legănându-se

printre cuvinte, printre şoapte

printre gesturi uneori atât de fireşti

a venit un fluture şi-a luat-o pe aripi

ochiul a vrut să-ţi dăruiască alta

dar nu s-a înţeles cu sufletul

care sângera sub lespede de dor

m-au tras la roata norocului

fără să ştie că adunasem viitorul în mine

l-am închis într-o oglindă

în care puteam intra oricând

fără să cer permisiunea…

întregul și abisul meu

când noaptea pe genunchi ședea…

sunt puțin confuză

stâlpul acela luminos de care mă spijineam

când eclipsa  adevărului

obtura unghiul luminii

s-a stins niarne*

atenția mi-o îndrept spre soare răsare

unde strania frumusețe a nopții

se dezbracă de haine

zărindu-i-se printre pleoapele…

mâinile noastre se caută oricâtă seară se face

nimeni nu știe la care răscruce freamată eternitatea

îmi adaug tot atâtea brățări

câte duminici cucerim

deschid pleoapele în întuneric

și mă gândesc cum aș putea să urc

prin aerul tău fertil

ca o iederă camuflată

de prea multă vreme



în unele zile aș porni în dantelă

printre vertebrele care se lungesc în oglinzi



când mă descheie torsul unei viori

miroase a cireșe…

PE DERDELUŞUL TENTAŢIILOR

aş putea trăi

fără să-mi spintece răscrucea

călcâi putred de speranţe

nu vreau să mă despart în silabe

ori de câte ori

mă licitează cârtiţă oarbă

zadarnic…

Cu nervii numai buni de altoi

Costel Zăgan, Universuri paralele

Fie ca  învierea lui Hristos, s-aducă: mai multă lumină în mintea şi inima noastră, pacea interioară, atât de râvnită în sufletul nostru , multă, multă iubire!

Oare W. Whitman din literatura universală,M.Sorescu din literatura noastră, n-au scris poezie? Aştept un răspuns de la   cei care n-au reuşit să-nţeleagă poezia mea.[Astea sunt desigur doar două exemple].

Să  mascheze

neliniştea

cu o clătinare obosită,

din cap,

arunca o privire grăbită

cu expresia

de căutare încurcată.

Deschidea

uşor buzele

cu oarecare neglijenţă,

rămânând pironit

cu un surâs

aburit.

Înecat

sub un val

de indignări,

umblând năuc

pe străzi,

asculta

fără curiozitate

departe, în adânc

gestul lui slab

ce îl oprea...

pe vârful degetelor



cuminți prin ger lichid

își atârnau înserările învălurate de arșița lumii

pe vârful degetelor dintre ceruri

picurându-le în nisipul clepsidrei

limbi întoarse îi judecau spărgându-le dibăcia



când o-împingeau înlăuntrul clopotelor

Ea se minuna

iar El

își mai injecta o doză de viață…

Visam că-nving în somn eternitatea

și mă mișcam năvalnic

pe sub vreme,

eram crescând din partea nevăzută,

dinspre lumina

ce peste abisuri geme.

Am luat un gând,

așa-mi spusese tata,

dar nu l-am terminat la vreme

și m-am lăsat încet pe spate

simțind pământul

dar privind la stele.

Se năzărise totul fără știre,

era-nceput de veac

sfârșind alene

și mă-nvârteam cu toată galaxia,

un bloc robust rătăcitor prin vreme

și…

Părea un afluent

rătăcit pe drum.

Neobişnuit să înfrunte

privirile intrigate,

din neatenţie

sau indiferenţă

cu răsuflarea tăiată,

într-o tresărire nervoasă

de spaimă şi de speranţă,

cu o mişcare măruntă

tresărea

la gândul insuportabil

în rotirea lentă

a amintirilor.

Primea

cu uşurinţă

dintr-o adevărată

neputinţă

de a uita,

o sumă

de gesturi mărunte

ce păstrau

un aer particular

dincolo de ele.

 Undeva…

când m-am trezit Dumnezeu

dormea cu mine în pat

pe jumătatea lui

din rădăcini de lumină

creştea ca un Făt Frumos

o dimineaţă ce se hrănea cu

ultimele respiraţii ale nopţii

încercam să evadez din mine şi

prin fiecare rază să…

Rostesc în aste zile creştinii cu mândrie

şi pare drept sa fie aşa;

dar eu  mă-ntreb retoric, cu îngrijorare:

câţi dintre noi urmăm în aste vremuri grele,

calea pe care Hristos ne-a îndemnat?

s-abandonăm pofta de-navuţire,

dorindu-ne cu ardoare,

sufletul să-l facem mai bogat;

să spunem adevărul în orice împrejurare,

chiar dacă aceasta  ne-ar duce la legat

şi pacea s-o iubim cu adorare,

sămânţa ei sublimă s-o sădim…