Mr. Ouroboros

[Maria Mitea]

Mă gândesc să te  invit

                                          la un ceai

îmi imaginez cum
                                 încet
                                          ceainicul fierbe

                                                                      pe aragaz

 aburul colonizează aerul din cameră
                                                                             cucerește pereții
tăcuți,

            politicoși ne așezăm lângă fereastră

            la o măsuță de stejar
                                                 ce ne
                                                          susține coatele,
                                                                              mâinile ~ barbiile
față în față,
                       ca un parfum înghețat în aer

ne citim unul altuia în ochi

                                                  ~ visele

după,
            privim pe fereastră cum frunzele cad

                                                                             de parcă leșină

[Maria Mitea]

Monica, Vasilisia, Grig, Ada, Vă mulțumesc mult pentru lectură! 

Vasilisia am citit cu mare interes Uroboros, scris de Ion, - cred că fiecare într-o zi se simte ca * cel care își devorează coada. 

Înțeleg ce scrii de grafică, că este obositoare. :) 

Este o poezie Reflexivă. 

Se folosesc cuvinte puține,         spațiile            sunt               poezia               

Acest gen de poezie îi oferă cititorului          spațiu       timp        respiro           pentru a reflecta            a sta cu o anume stare care apare  sau se transmite, a   sta  cu  poezia  lui. 

”Mă gândesc să te  invit ” ( implică mii de locuri sau acțiuni la care aș putea să te invit          dar           după momente de gândire aleg 

                                              la un ceai)          de ce la un ceai?    (pentru că poate fi (în acelaș timp) un moment foarte neutru,  dar poate fi și o ceremonie,   poate fi personal sau impersonal,  emotional dar și plictisitor în acelaș timp,  ca și cum nimic nu se întâmplă, nimic nu se schimbă ... și totuși există o senzație de prospețime în a bea un ceai cu cineva, totul pare a fi nou, nimic nu se repetă ( din cauza unor dorințe, așteptări, vise) ... fiecare mișcare e concentrare dar și relaxare , detașare ... aparent,  pentru că apa fierbe, și aragazul arde ....  e abur și nu e abur, e o ceremonie,         un război ascuns .... 

[Vasilisia Lazăr]

Totuși grafica devine obositoare.

[Ada Nemescu]

Mi-au alergat ochii, mai exact privirea, printre  cuvinte,  de la unul la altul... involuntar am zâmbit- frunze leșinate :)) of, le incinerat de vii

aDa

[Grig Salvan]

O atmosferă domestică în doi, e un instantaneu aproape clasic, în care ne regăsim, față în față, în susurul ceainicului și aburul ceaiului, oglindindu-ne sufletele ochi în ochi, cufundați în tăcerea deplină, în reverie și melancolie...

[Vasilisia Lazăr]

Interesant și reflexiv. Mi-a amintit de un poem al lui Ion.

[Monica Pester]

Un vis pe cât de scurt pe atât incită la reflecții.

Căci, de altfel, ce am fi noi fără vise, fără dorințe și priviri spre viitor ? Pentru împlinirea sensului vieții ne rotim și ne căutam dualitatea, fie într-o pereche, fie în noi înșine. Ne unim mereu, dintr-o ancestrală condiție de a ne completa și reface magia cercului interior.

Maria, 

[Maria Mitea]

Mihai, foarte adevărat, da , acesta este Ouroboros,  șarpele care își mușcă coada. (E.R. Eddison, 1922, a scris ”The Warm Ouroboros” )

Poemul e scris pe baza acestei idei: în ciuda tuturor căutărilor, orice relație  la bază este un soi de antropomorfism. Suntem prinși într-o condiție perpetuă,  perenă, de consum mental și emoțional, idei, dorințe, vise.  Cât de simpli nu am fi ne dăm bine seama că Viața este mai mult decât o condiție metabolică, și mai presus de toate ne mistuie dorința de a depăși nevoia/instinctul de bază (de apărare). Ne dăm bine seama că un organism viu nu trebuie doar să lupte să se mențină în flux, mistuit de granițele propriei existențe, ci este de fapt un sistem cuplat cu mediu ( de aici dorința de a iubi, relaționa) - parte (a vieții) care ne face să simțim că ce facem are Sens/Scop/că Aparținem,  -  ne face să creștem dincolo de limitele propriei identităţi. 

De aia și mereu încercăm și încercăm …. și nu renunțăm, ...  ne învârtim și învârtim în jurul cozii …. și totuși, în final viața doar se întâmplă iar sensul/scopul/ a aparține este tot o idee … de aici și ne mușcăm propria  coadă … uneori mulți văd, puțini percep, …la fel și iubirea, este un Ouroboros ...  :)

[Mihai Katin]

Uroborus (cunoscut și sub numele de Uroboros sau Ouroboros) este un simbol ocult și ezoteric antic care se regăsește în mai multe culturi din lume, asemănător unui șarpe sau dragon care își înghite propria coadă, astfel formând cu ajutorul corpului acestuia un cerc. A fost folosit de-a lungul istoriei pentru a înfățișa multe lucruri, dar de cele mai multe ori acesta simbolizează unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului

poemul  are  finetea  si   arta  lui  atat  lirica  cat  si  a mobilitatii versului

cu   pretuire!