Am învățat de la viață să pășesc

conștient, simțind, bucurându-mă, înălțându-mă!

Am învățat de la pământ să cresc

 observând, trăind, conectându-mă, armonizându-mă!

Am învățat de la apă să mă aseamăn lacrimii

curgând, cufundându-mă în interior și reieșind mai înțeleaptă,

săltând cu grație și artă, cunoscându-mă, iubindu-mă!

Am învățat de la aer să planez

fericită de zbor, agățând culori în gândurile mele,

redându-mi…

Trec podul fără teamă, în unduiri de bal,

În spate, întuneric, doi aștri se apleacă,

Peste un braț de ceară, cu zbaterea opacă,

Doi îngeri ce tresaltă în mersul ireal.

Trec podul în tăcere, o mână care pleacă

Peste ascunsul nopții-i  doar murmur de chimval,

Nonsens al noii forme, respins de mers tribal,

Disipă orizontul, dorința o îneacă.

În altă contractură, e-o stare infinită.

Un ochi rămâne-n urmă, prin mers…

Scriu din interiorul unei pietre gonflabile

Costel Zăgan, Nemărginiri într-un vers

Amintiri de nisip

îmi curg

printre

degete

Clipă

după

clipă

frunză

după

frunză

Brusc un tablou…

Cuvintele nu au litere

au durere.

Sunt altare pe care sufletul

urcă singur cu ochii închiși.

Cuvintele sunt hrănite cu sânge.

Câte picături de sânge are un cuvânt?

Destule.

Cât să-l doară și pe cel care citește.

dar

prea puține ca să-ți salveze

propria durere.

Un cuvânt e o jertfă tăcută

o parte din timp smulsă din viață

și dăruită.

Scriem ca și cum am…

Cearceafuri de mătase, pasiune și culoare,  

Asfințituri cu păsări călătoare,

Muzica nopții răsfirată

Peste zorii magici, fără pată.

Se pierd în caruselul emoțiilor crescânde,

Cuvintele ce par corolele plăpânde

Ale promisiunilor rămase dezgolite

De vâltoarea amintirilor trăite.

În toamna vieții se aud ecouri răstignite

Și pasiunile își strigă crucile pierite,

Amurgul idolilor ridicați de…

Nu-mi frânge inima cu văzduhul,

nu mă cuprinde

la piept,

nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de noapte,

nu te mai ascunde în ochi, stol de păsări călătoare, dau norii la o parte, fără să poată privi înapoi,

dispar                     se duc                                  pleacă                               cu zarea

nu-mi șopti, nu mă-mbrăca în cuvinte,

nu știu să citesc, nici să scriu

    - sunt doar umbra unui visător doborât de lumină…

Colindam într-o părere

Straturi albe de ozon

Se făcea că lumea piere 

Sprijinită-ntr-un foton

Totu-n jur se disipase,

Păsări, ape, clar de lună,

Și-n crevașele rămase

Doar ecourile sună.

Din pământ ieșeau în fugă 

În armate-orânduite

Vietăți cu ochi de rugă

Din scorburile zguduite

Se-mpleteau în văzduh ploi

Amărui, cu gust de ducă

Dar cădeau stropi…

Destin

Când te-am văzut întâia dată

Rămas-am mut, înmărmurit...

Păreai atât de-ngândurtă...

Privind duios spre infinit.

Erai atâta de frumoasă

Cu părul negru despletit,

Vroiam să ieși atunci din casă

Să-ți spun:,,Iubito, am venit!"…

Plătesc minotaurul

Să agaţe femei frumoase

Când mergem în gangul Căii Lactee,

Vreau să aud naiadele urlând,

Să fiu măcar o dată în ultimul balamuc,

De-o câinească dorinţă

Să-mi ascut toţi caninii

Şi să urlu carismatic la prima stea

Care-mi va cădea în braţe,

Acum voi fi ne poetul

Desfăcând şampania,

Beţia începe în ceruri

Şi ploaia are mireasma de bacantă

Tăvălită în noroiul…

Aș plânge un ocean de lacrimi

Să-mi șterg nisipuri de sub gene

Să uit de ale mele patimi

Și să mă pierd sub zări selene,

Aș curge printre nori de stele

Ca un izvor mânat de vreme

Cu toate gândurile mele

Ce se adună…

Dragă mamă Românie, de la Chișinău îți scriu,

Lăcaș de lumină vie, unde graiu’ nostru-i viu,

Orfelin rămas și singur, smuls din sânul tău bordei,

Cer e coborât în oameni, stelele-n văzduh și-n ei.

Prin perdeaua de-nnoptare dânsele sclipesc cu tei,

Ce-mpresoară chipuri blânde, gândurile celestei,

Șoptesc în limba română, plutește curat puhoi,

Cu dor sufletu’-l respiră, fără limbă suntem goi.

Ea e cea care ne leagă din trecut și până-n veac,

Granița e…

în ochiul cu Alzheimer 

iubirile sunt îmbrăcate 

în fustă ecosez 

pescărușii se duc la școală 

fără ghiozdan 

țărmul se îndepărtează 

când e eclipsă …

N-ai vrea tu să vii să-mi spui,

Că prin ochii tăi căprui,

Se-mpletesc în zarea serii

Doruri vechi și visuri noi?

N-ai vrea tu să-mi lași pe buze

Dulcea ta adiere,

Ca să simt, printre iluzii,

Cum iubirea ta mă cere?

N-ai vrea tu să-mi fii poveste,

Scrisă-n stele, fără teamă,

Unde timpul nu mai este,

Și doar dorul ne mai cheamă?

N-ai vrea tu să vii, să-mi spui,

Fără șoapte, fără…

Primejdia-i să nu-ți mai pese

primejdia-i să nu-nțelegi

când omul face fețe-fețe

schimbă nebunii iar pe regi

Primejdia-i să nu-nțelegi

primejdia-i a nu pricepe

că pietrele-s cele mai blegi…

Ascult bătăile ceasului.

Timpul își sprijină fruntea de gândul meu

și toarce.

Acel tors de felină care atinge prezentul

pe frecvența unei liniști profunde.

Fiecare secundă se prelinge

ca o picătură de rouă pe verdele eternității.

Tic, tac, tic, tac…

bate inima timpului.

Nu este doar un sunet

este respirația universului

care cere să fie adorată.

Este simfonia clipei…

Copaci umbroși ai blândelor păduri

Stăteau, în risipire, să adoarmă;

Căscau, pe rând, prea scorburoase guri

Și vântul blând le răscolea prin coamă…

Că soarele va răsări mai rar,

Îi…

Prin venele mele curg neîncetat respirațiile dragonilor ce au populat, odată, Gaia.

Respirații de foc ce au strămutat munții, frământând apele, împărțind spire ADN și pregătind schimbarea totală.

Un dragon îmi spune povestea prințesei salvate dar adevărul este dincolo de mit, dincolo de ape și de dimensiuni.

Mă aflu într-o continuă căutare a adevărului meu, căci altfel cum aș putea trece în cealaltă parte cu mâinile goale ?

Nimic nu mă poate defini…