Se însera ușor dinspre Apus

[gabriel cristea]

Copaci umbroși ai blândelor păduri
Stăteau, în risipire, să adoarmă;
Căscau, pe rând, prea scorburoase guri
Și vântul blând le răscolea prin coamă…

Că soarele va răsări mai rar,
Îi amăgea, prin somn, minciuna nopții;
Se restrângeau pădurile-n hotar,
Și unelteau viclean, sub lună, hoții.

Aievea, printre ei se poticnea
Câte-un poet din cei ce-ascultă vise,
Încălecând pe gânduri și pe-o șea
de frunze fabuloase și proscrise.

Acolo aerul era mai pur,
Iar lumea vegetală, poezie;
Se alinta pe florile de mur
O rază pulsatoare și târzie.

Părea că înțelege vechiul grai
Reverberând răsuflet de frunzare;
Și-i năzărea șoptirea unui nai,
Ca inima ascunselor izvoare…

Se însera ușor dinspre Apus;
Stăteau, în risipire, să adoarmă
Copacii blânzi - doar unul nesupus,
scria, scria cu răsărita-i coamă!

[gabriel cristea]

Mulțumesc frumos, Chris! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Grig, de apreciere! Bine te-am regăsit! :) 

[Chris]

ce frumos! mai ales ultimul vers!

[Grig Salvan]

Bine ai revenit cu universul tău liric vibrant,  bogat în trăiri atemporale și imagini fabulos de frumoase. De data asta un pastel mirific al unui amurg autumnal plin de mister.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Amanda! La ce ne-am mai numi rapsozi, dacă am scrie doar despre noi și dramele noastre, fără a da sensuri universale poeziei și a ne ramifica trăirile lirice spre noi frontiere?! 

[gabriel cristea]

Lisia, mulțumesc pentru analiza ta de substanță - copacii sunt ca oamenii. Nu tac atunci când li se ciuntesc ramurile și nici nu mai fac aceeași umbră. Rămâne ca poetul să suplinească vocea lor arhaică și să devină extensia ramurilor retezate. Există un străvechi sincretism, pe aceste meleaguri, între om și natură, între carnal și vegetal, între verticalitatea bradului și neîngenuncherea omului liber. E în genomul nostru, totul e să-l redescoperim! 

[Amanda Spulber]

Alegorie și elegie învăluind subtil satira socială. Poetul simte legăturile din toate și din tot. Și asta îl obligă să nu tacă. Si să mențină treze și memoria, și speranța.

[Vasilisia Lazăr]

Frumos poem, Gabi, mi-era dor de poezia ta. Poemul tău transmite ideea că natura, chiar și în tăcerea serii, ascunde o poezie proprie, pe care doar poetul o poate înțelege și transpune în creație. Așadar, tema centrală este armonia dintre natură și universul interior al poetului, care găsește în peisaj o sursă de inspirație și reflecție. Atmosfera e una de liniște, mister și poezie. Apusul și înserarea sunt simboluri ale timpului care se scurge și ale trecerii de la viață la vis, de la realitate la imaginație, copacii personificați par ființe vii, capabile de oboseală, somn și tainice înțelegeri. Poetul apare ca o figură singulară, rătăcitor în natură, sensibil la vibrațiile acesteia. Luna, razele târzii și naiul sugerează o dimensiune mitică, o comuniune între real și fantastic. Repetiția și paralelismul din strofele de început și final sugerează ciclicitatea naturii și triumful creației, prin urmare, natura rămâne o sursă nesfârșită de inspirație și poezie, iar poetul, singurul „nesupus”, descoperă în ea semnele eternității și le transformă în creație.

Minunat crez poetic!