Plin

[Maria Mitea]

acest plin 

                  până la refuz,

ca o mamă surogat, caută linia orizontului

                                                                     fără speranță,

ce poți să-i spui când rămâne cu brațele-ntinse, 

ce poți să-i spui când alege glonțul  din burtă,

nici măcar lăsat de un pumn

vidul,

acest plin

                 pănâ la refuz?

*ce poți să-i spui 

când iubitul dispare de viu, îl înghite apa sau cerul, sau

o alta-l înghite ca o mlaștină,

îl atrage în inima-i găurită de sâmburi,

*iubirea se naște numai pentru iubitul din vid,

și mereu se va lupta pentru moartea iubitului din nevid,

uitatul în tavan îmi trezește o sete nebună cu moartea,

mă face să te vreau și mai mult, să te strâng cu ușa,

să-ți lași degetele pe geamuri prăfuite,

numai praful cunoaște dexteritatea vidului,

intră-n sticlă, în pereți,

zgârâie oglinzi,

lacrimi,

(intră-n vis,

nu te îndoiești de importanța prafului, dar nici de shakespeare,

lipiciul dintre a fi și a nu-l vedea pe cel ce judecă

amprentele de grăsime rămase pe mobilă,

batista de pe masă, neatinsă,

foșnetul unui ziar, ca atunci când citeai calm într-un fotoliu,

lângă un pachet de țigări,

fumul)

visam

urme pe nisip, umplute cu raze de soare,

iar tu, țeseai, cu măiestria unui Dumnezeu,

mereu

păstrez un gol în mine, ca o femeie disperată să rămână însărcinată,

nu-mi spune numele, adresele unde ai trăit,

când te-ai născut, ai murit, și dacă l-ai iubit pe moțart,

în sfârșit, am să te cunosc, n-o să mai fiu singură, fără un răspuns,

adu-ți absența, ca un vânt înăbușit de presiunea unei oale cu aburi,

adu-ți umbrele din prima privire,

din primul sărut,

din prima atingere,

voi concepe acest copil să te moștenească și-n zâmbet,

și-n ochi,

și-n ecou

*iubire, ai spus: - azi e frumos afară, 

golul din mine s-a deschis cu cele 17 clipe ale unei primăveri

- un spion, străinul care așteaptă sfârșitul războiului

 să-și vadă soția din întâmplare într-o cafenea, cu un pianist,

*îndrăznesc să-ți zic,

singura greșală pe care a făcut-o Dumnezeu, este că

a creat omul din golul dintre gol,

iar după, a spus: - lăsați-l să aibă,

să aibă stăpânire peste peștii mării și

peste păsările cerului

și peste vite,

și peste tot pământul,

și peste toată lumea,

peste târâtoare

și cei care se târăsc,

a fost  generos,

a creat după acest plin

                                        până la refuz

[Stanescu Valentin]

Maria, încep să înţeleg poezia în versul liber. Multe poezii de acest gen nu-mi spun ceva. Dar ce văd aici şi aud citind cu voce tare, în singurătatea camerei, întrece cu mult percepţia mea de vers liber. Iubesc versul clasic cu toate furcile lui. Nu i-am ajuns la forma perfectă oricât aş fi încercat să îl şlefuiesc. Diamantul cu cât are mai multe faţete cu atât naşte mai multă culoare şi strălucire, dar noaptea e negru. Poate de aceea poeziile mele brute, la prima pană, îmi sunt aşa de aproape de suflet. Cum spunea cineva, aici în Cenaclu, citiţi ce scriu fără să judecaţi scrisul pentru că „nici nu ştiţi ce pierdeţi”. Cele „17 clipe ale unei primăveri” aduc o undă de mister. Mulţumesc pentru starea în care m-ai aşezat în pauza de prânz. Voi reveni cu alt comentariu după o nouă lectură.

 

[Ada Nemescu]

Bine ales titlul. Aș putea plusa, este un prea-plin! Un tumult, o avalanșă, un șuvoi de trăiri, încât un comentariu este dificil de încropit încât să cuprindă tot! Cititorul trebuie să recitească (cum spune predecesorul meu), altfel se va pierde, va fi luat de șuvoiul cuvintelor...

voi reciti, aDa 

[Stanescu Valentin]

Maria, ai revenit cu acest gol până la refux... Eşti explozivă în imaginile pe care le aşezi succesiv în ochii cititorului, ca un torent ce duce totul către nimic. Trebuie să mai citesc încă odată. Nu pot să comentez într-un catren ceea ce ai adus aici. O zi frumoasă în suflet!