despre tine...

[Tudor Cicu]

despre tine...

 

despre tine îmi vorbește

tot mai rar câte-o știre în cotidianul local

cu care mă întâmpină de o vreme

femeia din ghereta cu ziare de la poarta crângului,

dar preferă să-mi spună orice minciună

numai să ia de pe mine

povara acestor dimineți gata să-mi repete

că visele mele sunt iluzorii,

ori lacrimile din icoana făcătoare de minuni.

despre tine mai vorbesc și frunzele căzute pe alei

în crâng. și câteva păsări uimite

că încă pașii mă aduc aici,

la copacul sub care

odată n-a mai vrut să plece poezia

și atât a ținut să asculte povestea noastră cum se deșiră;

la fel cum încerc de o vreme

să înțeleg și eu

zbuciumul acelor păsări fără cuib.

dar în noaptea asta

luna se dă în scrânciob cu visele mele

pesemne-i târziu

să mai caute cineva în lada cu zestre

rochia de mireasă

și pantofii celei uitate și acum în povestea

unei trăsuri care încă mai stăruie prin viscol

să te aducă la mine.

 

[Tudor Cicu]

Gina: Tu, care locuiești pe stradă cu mine, se pare că îmi știi toate tainele, doar că în viața boemă a unui poet, iubirea a fost înălțată până la imaginația ce poate fi găsită doar în visul nocturn și cântată cu eleganța profunzimii, acolo unde se simt artiști ai cuvântului. Iar în Crângul nostru, unde până și tâmplele cerului pictează un incendiu de argint când e vorba de iubire, uneori trec și poeții îmbrăcați în cuvinte pentru a rescrie chipul unei femei într-o poveste născută a trăi timpul. Și, nu-i așa, pare a fi, ea, cea desprinsă dintr-o poveste cu maci, el poetul, fiind doar fascinat de plonjarea în adâncimea și profunzimea atâtor sensuri ale trăirii și rostirii pentru a găsi iubirea... în metafora ce mă trăieşte (bine că trăiește!), în poezia unor romantici ca mine. Știi cum se zice? Dacă treci strada spre Crâng/Te primește Poezia/Teii-n urmă simți cum plâng,/De te-apucă nostalgia? Salut trecerea ta pe-aici!

[Tudor Cicu]

Valentin: Frumos și catrenul tău, care-mi arată că iubirea a fost la fel cântată și acum mii de ani în imagini la fel de nuanțate și asemănătoare cu cele puse în pagini, în secolele trecute, de poeți de seamă ca Ovidiu, Dante, Petrarca, Milton, Gongora, Poe ș.a. Pana poetului care își lasă imaginația în fiecare poem e la fel de „aprinsă” (ca a înaintașilor săi) în jocul intertextual a atâtor trimiteri metaforizate, ale unei regăsiri de sine în marea sa admirație pentru plăsmuirile sale. Ea, în tabloul mereu prezent în rama sufletului său, acolo unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, e cea care mi-a deschis fereastra imaginației cândva. O fi fost doar în vis: „umbra ta și umbra ei/nu se mai zăresc pe-alei...”, dar, prin forța imaginarului, poetul își hrănește continuu memoria și o transformă cu fiecare cântec imnic în materie de percepție pentru „o nouă suferință” în scriitura sa. Salutările mele și inspirație continuă!

[gina zaharia]

Să fie amintirea tinereții cu aliul ei de stări, ori visele care-și fac mereu timp și loc de zbenguială prin poveștile scrise sau nu... Orice-ar fi, poezia e frumoasă, tare frumoasă, mai ales că știu femeia din ghereta cu ziare de la poarta crângului, și mi se pare a fi un crâmpei de lumină pe aleea amurgului. Zbuciumul acelor păsări fără cuib este mirific. Povestea și poezia își fac mărturisiri dragi. Prețuire!

[Stanescu Valentin]

 

Tudor, poetul e poet şi în catren şi-n versul liber şi-n sonet. Cum să m-adun şi ce să spun? Mi-a plăcut şi m-a durut.

Căutarea ei din grai în grai

prin amintiri cu rugă mare

ea cea pierdută-ntr-n tramvai

cu zâmbetul de chip de floare

e zbuciumul ce bate-n piuă

clipe triste-n zori de ziuă...

 

umbra ta şi umbra ei

nu se mai zăresc pe-alei...