Uneori suntem

[Mihai Katin]

Uneori suntem strigaţi pe nume

În curtea interioară a fostei cazarme

Unde o moarte doarme tolănită pe ziare

Ea încă are răbdare

Să-mi schimb aripile de soare, să mă urc în turnul

Cu clopot de jad

Castanele cad, un cer vreau să sparg

Să curgă cu îngeri tremurând ca argintul

Pe buze tu pune-mi cuvântul

Nu-s mierlă, nu-s şoim

Lângă moarte adorm

Şi visăm împreună

Cum se duc înspre lună

Caravane cu tot ce mirare a fost,

Tu pune-mi pe frunte ce nu are vreun rost,

Sărutul anost

Când din întâmplare

Ne dăm pe ascuns doar un semn

Solitari în urcare,

Triptic de-mbrăţişare, fecund

Un melc ne leagă de zodia

Ce se naşte din plumb

Uneori suntem strigaţi fără nume

Doar o vocală mai spune

Cum ne chema

Când iubeam

O clipă

Când sărutam

O secundă

Când le ştiam

Pe toate

Între nefiinţă

Ori

Nemoarte...

[chindea maria elena]

Versul tău ne translatează fulgerător într-un univers pe care în general l-am numi mistic - după părerea mea de fapt e adevăratul univers pe care-l pulsăm sub o sticlă fumurie! În această dimensiune tot alergăm, ne zbatem să obținem dreptul de a fi strigați pe nume, ca să realizăm într-un târziu că evoluăm de-abia atunci când nu ne mai agățăm de ancore ca nume, forme, spațiu și timp, când ne topim în ceea ce formează miracolul vieții, una cu totul! Și când marele tot vorbește cu noi pe limba tainei de-a pune semnul egal între picătură și ocean, în trupul luminii! 

Excelent poem al eliberării Mihai! Sunt încântată de acuratețea viziunii tale!

[Chris]

frumos, imagini frumoase, unele dintre ele destul de puternice...

[petrut dan]

Un poem frumos ce pendulează între momentele când eram ''...strigați pe nume'' și cele în care identitatea pare că nu mai contează în fața unui timp și a unui destin când ''...

 le ştiam

Pe toate''

''...între neființă ori nemoarte'', aici surprinzătoare formularea dar cu atât mai încărcată de liric, mi-a plăcut scrierea, cu stimă!

[Vasilisia Lazăr]

Lipsa iubirii și moartea sunt cam același lucru, doar că în moarte nu există suferință... 

Multă tristețe degajă frumosul dumneavoastră poem. 

Cu prețuire!

[Grig Salvan]

Un moment de luciditate a spiritului cuprins într-un „vis al morții eterne”, ca un ritual de pregătire pentru o urcare spre soare, o trecere înspre altă lume, spre un univers nevăzut, spre un adevăr neștiut, părăsirea unei lumi știute dominate de lucruri familiare și de credința în nemoarte. Îmi place mult „miezul” poemului pentru starea de grație și de mister:

„Lângă moarte adorm

Şi visăm împreună

Cum se duc înspre lună

Caravane cu tot ce mirare a fost,

Tu pune-mi pe frunte ce nu are vreun rost,

Sărutul anost

Când din întâmplare

Ne dăm pe ascuns doar un semn

Solitari în urcare”

[Stanescu Valentin]

Uneori ne-nchipuim că suntem, alteori ne întrebăm de-am fost, între două maluri doar cădere pare drumul nostru fără de rost... Vă mulţumesc pentru poemul de tristă realitate...

 

                                                                    VALENTA viaţă – moarte

                                                                   viaţă – moarte

                                                                      trăim supuşi

                                                                              goi între

                                                                                    două

                                                                                       uşi

 

                                                                                            viaţă – moarte

                                                                                            în ritm fugar

                                                                                            binele-i

                                                                                            dat de

                                                                                            zar...

[Mihai Katin]

Multumesc  Monicai   Pester pentru   un  comentariu    ce il   aprecies  ca  o   parte  dintr-un   adevarat   dialog  sufletesc ...cu   tot  respectul

Multumesc  Maria  Chindea  pentru   oprirea   la  poemul  meu ,este  mai  mult  decat   o  onoare ,este  o  adevarata  bucurie  a sufletului!

[chindea maria elena]

Am rămas într-un „ melc ne leagă de zodia/ Ce se naşte din plumb” și căzui printre vertebrele gerului mai departe de mine, de percepție, de atingere, până nu mai cunoscui nimic, sau nimicul mă cuprinse fără de brațe... Am să revin, cât de curând.

[Monica Pester]

Scrieți/ postați putin, dl Katin, dar extrem de modulat. 

Orice citesc, semnat de dvoastră îmi pare curgerea unui roman-fluviu, în care sentimentele, coagulate în jurul unuia mai puternic, se învârt și-l definesc ca o Cale Lactee.

În viziunea mea, poemul de față este o poveste, poate adevărată, despre cum am trecut pe lângă sfârșit, moartea aceea crudă care ne strigă pe nume. Aceea care-mi poate lua ce am mai scump, de la care cer ajutor și pentru care strig - am trecut pe lângă tine, nemoarte.

Celelelte versuri , minunat rostuite, mă duc departe de bariera Stix-ului ca un profund oftat de ușurare.

Poate exagerez, dar dacă, nu?...