Sunt zile când toamna...

[Tudor Cicu]

Sunt zile când toamna precum un hoț pe furiș

Prin duzii de la geam ce-mi trimit câte-un zvon,

Pasărea de aur, dând târcoale la horn

În cele din urmă și-a făcut cuib în frunziș.

 

Năluciri de toamnă vin câteodată, mi-ai zis

Dă roată ca ploaia ce cade în picuri.

Ca mine, tot mai mulți visăm la nimicuri

Ca și tânguirea acelei păsări de vis.

 

Dar tot nu sunt sigur, îți strig prin somn ca și cum

(Și-mi arăți candela cu chibritul aprins)

Oriunde, gândeam, în zborul ei m-aș fi prins

Dar nu noaptea asta, nu-‘n viața asta acum.

 

...Și da, este toamnă, prin pat încă mai dibui

Umbra ta sub cearceaf subțiată de ploi.

Dar luna din geam, oare mai știe de noi,

Ori câte ceva doar al tău, simt să-i atribui?

 

[Tudor Cicu]

Chris: Poezia, acest „frig” care ne-a cuprins pe toți, pentru mine a însemnat precum jurământul făcut de Pip din „Marile speranțe” a lui Dickens. Dacă aș fi pierdut legătura cu acea înțelegere făcută (Estelei de către Pip), cred că aș fi pierdut și ceea ce Homer numea „patima care-i mai dulce ca mierea” (pentru mine scrisul). Salutări de pe pagina mea!

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: La comentariul tău aș interpreta altfel vorbele lui Mircea Eliade despre rostul poeziei. Adică așa: „Dacă nici ea (poezia) nu reușește (să ne revedem prietenii de odinioară), nu mai avem nicio speranță”. 

[Chris]

foarte frumos!

Și da, este toamnă, prin pat încă mai dibui

Umbra ta sub cearceaf subțiată de ploi.

Dar luna din geam, oare mai știe de noi,

Ori câte ceva doar al tău, simt să-i atribui?

[Mihaela Popa]

Bine ați revenit, domnule Tudor Cicu! O încântare poezia dumneavoastră, admirație!

[bolache alexandru]

O nostalgie seducătoare aveți în această poezie domnule Cicu. Păsări, visuri, năluciri și speranțe toate într-o atmosferă de toamnă. Felicitări domnule Cicu! Mă bucură mult revenirea dumneavoastră pe Însemne!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan; Mihai Katin: Vă salut și vă mulțumesc pentru popasul făcut pe pagina mea. Vă răspund amândurora cu un gând venit de la un poet drag mie: Edgar Allan Poe susţinea, “că orice povestire (ori poem epic, de ce nu?) trebuie să fie scrisă pentru ultimul paragraf sau, poate, doar pentru ultimul rând” (după J.L.Borges). Poetul, cum bine sugerați, deasupra colii de scris va trebui să se găsească pendulând între a „picta” idei şi a relata aceste văzute și nevăzute. Cum? Picurându-i sufletul pe coala de scris. Dacă un poem te-a făcut să rezonezi cu el, înseamnă că poetul a intrat în sufletul tău cu acel gând despre trăirea lui. Nu asta ne dorim cu toții?

[Tudor Cicu]

Rădița Răpeanu: Mă bucur că rezonezi cu acest gen de poezie. Dar observ și eu că azi, tot mai mult, poezia a devenit o himeră care ia pentru fiecare autor un alt chip, iar atunci când scrii „în dulcele stil clasic”, ca să îți respecți condiția de poet trebuie să o faci cu o anumită rigoare. Această rigoare înseamnă caligrafie lirică, proces fără de care bijuteriile nu ar străluci, iar acest lucru, poetul îl cunoaște cel dintâi. Mult respect și poeziei tale.

[Tudor Cicu]

Vasilisia: „Poetul... un evocator. Dacă-l înțelegem suntem la fel de poeți ca el”, spunea Anatol France. Și am mai înțeles că viața ne oferă tuturor istoria unui eveniment care nu-i decât anevoiosul şi încâlcitul vis al omenirii ce caută a fi decodificat în fel şi fel de chipuri. Important e să ajungă și la sufletul cititorului. Fără partenerul nostru de dialog, cititorul, am fi ca o Cassandră care vorbește în pustiu.

[Rădița Răpeanu]

"Pasărea de aur, dând târcoale la horn

În cele din urmă și-a făcut cuib în frunziș"

 

Și eu v-am simțit lipsa, dar  prezența, dumneavoastră, astăzi mi-a redat acel zâmbet îmbucurător! RRR, drag

[Grig Salvan]

Melancolie ce seduce sufletul cititorului, „ca și tânguirea celei păsări de vis”, captează spiritul prin farmecul discursului liric și prin imagini de o mare finețe „Umbra ta sub cearceaf subțiată de ploi”, Citit cu mare plăcere.