Se zbârlește vremea...

[Tudor Cicu]

Se zbârlește vremea...

 

Se zbârlește vremea și pe mări acum

Luna, a mirare, se scutură-n drum.

Zgribuliți, doi grauri zboară din agud

Buhu-hu!, din cuhnă cucuvăi se-aud.

Însă speriate, că noaptea prin horn

Vin iele călare pe câte-un licorn.

Nu ești lângă mine și-i frig ca la pol

Mă tem că și mâine locul e tot gol.

O fi fost și noaptea o prințesă rea

Că prea plânge lampa în tăcerea grea.

Iar de-un timp în juru-mi rimele tot ning

Și-agățat de fire doarme un paing.

Mă uimește, însă, că pe fir nu țese

Povești azi rămase, lumii, ne-‘nțelese.

Doar pe fila albă gânduri cad în vid

În van țin condeiul. Ochii mi se-nchid,

Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.

Când, visând de toate, n-aveam nici a ști

Că la capăt drumul se va-mpotmoli...

Și mă tem că poate, viscol, ori ce-o fi

Sub atâtea vise mă vor troieni.

[Tudor Cicu]

Costel Zăgan: Sigur că ne întrebăm, atunci când scriem: cât de mare-i lumea, ce cu saț culege dintre-atâtea gânduri mult doritul vis. Toți ne strecurăm în lumea de dincolo (a imaginației) pentru un alt început de lume, unde bănuim (ca la primele emoții adolescentine, cândva) cum visase toate astea și Ghilgameș în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, și lăsase în urma lui o poveste de dragoste. Adică, acolo unde înaintăm pe tărâmuri înnoite mereu în sentimente care se vor sfârși cândva în fața durerii „lumii noastre interioare” ca în oglinda unui lac dornic de așteptări, oricât, ele, ne ademenesc.

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: Despre suflet ... îți dau dreptate. Când scriu poezie, îmi zic să umplu acest suflet gol, fiindcă doar aici pot înțelege cum toate sunt legate de suflet când îmi pun ca pe tarabă amintirile. Iar toate aceste oscilații ale sufletului, Kafka le-ar fi pus pe seama fructului oprit și al momentului când adevărul a căzut ca ghilotina peste noi. Dar și Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume, străină ție.

 

 

[Tudor Cicu]

Ada: Prin acest ocean de poezie, aflat călător ca mine, te așezi tu la pândă cu tâmpla lipită deasupra acestei coli de hârtie... și firesc, așterni câteva gânduri lyrice. Dar, pentru că în versuri ai făcut comentariul tău, tot în câteva versuri îți voi răspunde: Când scriam aceste versuri „aveam însă gura arsă, ca Labiș, iubind o vreme/căprioara muribundă și-mi cereai mereu poeme./ți-am vorbit atunci, de Dante, de Ovidiu și Petrarca/nu simțeam că se scufundă, cu noi doi, incertă, barca/și aveam puțin și teamă. ca prin vis te-am strâns în brațe/ca Ofelia pe Hamlet, până moartea să-l agațe...”

[Costel Zăgan]

Lumea pare-a fi, uneori, oglinda lumii noastre interioare! 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

„Parcă sunt copacul de sub vânt și ploi

Ce ne-a strâns în brațe, pe rând, pe-amândoi.”, versuri profunde, simbol al unei iubiri care ocrotește, a unui suflet care a fost adăpost pentru doi.

[Ada Nemescu]

Oh, ce frumos! 

Un paing se țese cu o râvnă mută

Luna, ca o coasă, lăcrimând ascultă

Cântec trist de noapte, parcă...de lăută

Visele se strâng în buchet. De nuntă???

aDa, impresionată!