Ți-am dat nume...

[Amanda Spulber]

freamăt pe buze, adiere –

vocea ta se împletea cu vântul,

iar zilele curgeau în ritmul unui pârâu de munte.

Îmi povesteai de stele care visează,

despre orașe vechi în care soarele dansează la apus. 

În fiecare cuvânt se năștea o lume –

fragilă aievea, 

indestructibilă în vis.

O singură privire și deja simțeam

cum zâmbetul ți se desena în întuneric

sau disperarea ți se întrupa în lumină.

Ce mai faci? te întreb în gând;

ora se dilată și spațiul vibrează când aștept răspunsul tău,

pulsul fiecărei secunde te aduce tot mai aproape.

Vorbeam despre planuri și fantezii – 

sarabanda incertă a dorințelor noastre 

neîmplinite,

împreunam clipe, cuvinte

și speranțe tăcute.

Mda, nu știu ce să zic,

toate sunt anotimpuri

care luminează

până sunt strivite de logică

și mai cresc doar ca flori sub asfalt.

Aș vrea să spun ceva,

dar tu taci;

timpul îmi ucide duios memoria,

rămâne un gust banal

într-o dimineaţă 

oarecare.