Stejarul

[Monica Pester]

Neclintit în fierul pământului-mumă

numai tu, stejar între stejari, îmi dai puterea, 

când toate fulgerele lumii se abat asupra mea,

Câinii scăpați din lanț

își rup colții în scoarța ta de granit,

în timp ce eu,  cuminte,

aștept să se oprească ploaia

măruntă și rece ca o toamnă veșnică.

Mi-ai întins o ramură, s-o fac jeratic

pentru caii mei obosiți.

Mirosul de trup gol, încins,

s-a împrăștiat imediat

și mi-a ridicat voalul negru lăsat

de ultima închipuire a iubirii 

Cu răbdare va trece și viața asta.

Ca să-mi explodeze iar sângele în zeci 

de curcubeie nepământești.

Să nasc focuri de artificii.

Să mă cheme tot Sora Soarelui când

voi păși în raiul noului înțeles.

În plină lumină, puternică, senzuală și setoasă,

cu aburii dorinței inundându-mi pieptul.

Cu respirația șuierătoare a Evei

 în fața șarpelui biblic,

dansând cu Luna în puterea nopții.

Tu rămâi stejarul meu, plasa mea de siguranță

între viitor și trecut, între azi și eternitate

pentru că la tine mă voi întoarce mereu,

doar pentru că tu mă vei aștepta . . . aștepta . . .

[Ada Nemescu]

Ador stejarul, fizic, dar și metaforic îmi este plăcută virilitatea sa...

Discursul poetic este temperamental, credibil, optimist, cu un final plin de speranță...

Indiscutabil, mesajul este pozitiv. 

aDa