e liniște și pace în grădina Edenului

cei doi și-au împărțit stele și fug în noapte cu ele de mână

se aude doar Calea Lactee cum se întinde deasupra lumii

și cum ei se întreabă cine sunt

șarpele e plecat în misiune știe că nu s-a făcut ceasul

fructul oprit doarme sub flori 

și aromele plutesc în aer ademenitor 

e liniștea dinaintea furtunii 

Adam și Eva își măsoară goliciunea și nu mai găsesc mal

se aude un foșnet 

mai…

n-am uitat cum mama mi-a pus aerul în plămâni

și nici cum tata îmi contura pașii peste care eu să calc

n-am uitat-o nici pe blondina de nașă mea cu tocul ei de doișpe

cum m-a încreștinat mă uit în poze păturica-n pătrățele și acum o am

nu ninge de sus 

ninge de jos 

adică ninge din mine

se rupe câte-un înger minuscul

singurătatea ucide zborul liliecilor

strânși într-o noapte paradoxală

soarele a uitat să plece

se ascunde în pijamale și tremură la orizont

subțire sufletul se pune pe hibernat

într-un cuib atemporal de fluturi decedați parțial

unde mișcarea de rotație a pământului e nulă

unde nimic și nimeni nu se mai mișcă

ca să nu facă zgomot inutil 

și tăcerea să prindă glasuri din sfere împrumutate

doar ca leagăn până mâine

se…

mângâierea ta îmi întreabă pielea 

de toată lumina agonisită pentru zile negre

lacom nu știu cum să o păstrez mai mult

așa că-ți alung mâna de teamă să nu rămân fără

te chem să vii cu altfel de întrebări

și atunci 

ochiul tău mă întreabă de timpul înțepenit din ochiul meu

care se învârte-n cerc alandala și niciunde

nu vreau să-mi furi rețeta așa că las pleoapa

să te închidă într-o noapte lungă

de unde doar…

jaluzelele cad în sensul invers de rotație al dimineții

bolborosește un pește oceanic într-un bol de sticlă

încovoiat pe jumătate în moarte caută ieșirea

biroul zace îngropat în poeme strâmte lumea iar n-a încăput

urcușul mult prea abrupt capul meu legat de nori

pur și simplu învăluirea m-a legat la ochi 

și m-am trezit cu sufletul fisurat în mai multe locuri

am vrut să ajung la el să-l lipesc să-i pun robinet ceva

”Fiecare vârstă este o escală şi, la fiecare escală, să ţii minte că niciodată n-ai să mai treci pe acolo. Şi mai ales să nu uiţi că viaţa e singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată.”(Tudor Teodorescu)

la început tălpile nu atingeau pământul

șira spinării înflorea aripi

bătrâna a spus că-i mai bine așa

am crezut-o pe cuvânt până la o anumită vârstă

timpul ne trata cu indiferență 

și toate parcă rămâneau mai mult 

noi…

mi-au rămas mici toate

întorc privirea 

zgârie-norii zgârie pământul

colosul se topește pe zi ce trece

în ochiul meu lumea intră la apă

și ceața cade mască peste

oamenii cad și ei în aceeași oală

eu nu-i vreau acolo dar se duc singuri

sub vălul de umbre mimează fericirea

ei sunt bine așa

am rătăcit o vreme m-am pierdut prin tot 

și prin toate 

acasă era nicăieri 

acum crește undeva…

nu e stare de-un singur loc

de parcă ar fi 

e peste tot nicăieri sau niciunde

ne alegem sau ne este ales drumul

important este să ajungem acolo

oricum nu mai știm cine ține frâiele

noi

El

altcineva

mă rog trebuie să ținem pasul cu ceva

de preferat cu decorul de dragul filmului 

de preferat cu scenariul de dragul creatorului

mai închidem ochii și o lăsăm pe baba oarba la conducere

bâjbâim fericirea și…

nu ești departe

chiar mai aproape de-o aruncătură de băț

se aud pașii tăi cum răscolesc noaptea

zăpada scârțâie ușor

te-amesteci prin haosul meu

nu știi pe unde sunt

mă găsești cu răsuflarea tăiată

la capătul unui coșmar

îmi spui că așa se măsoară viața

în clipele în care nu mai respiri

poate prea sacadat pentru vârsta la care

ar fi trebuit să numeri zâmbetele unui copil

în loc să aduni fricile și să le îngrămădești…

lupii au haine de oi

prea cald poate

sângele tace pe unde apucă

nădușeală inexplicabilă 

totuși taxele pe aer n-au intrat în vigoare

irespirabil 

universul trimite stele să moară

jonglerul le prinde-n ochi

e un joc fără jucători 

înfloresc umbrele în semn de ofrandă

aplaudați decorul 

actorii au plecat să se culce

torc un nod 

desfac o lună

patinez constant în rutină

fluturii nu…

pe unde s-ascund venirea ta

dacă te îngrop în mine

mi-e teamă c-ai să crești atât de mult încât

ochii n-or să mai fie ochii mei

poate nici buzele nu vor mai fi ale mele

nici ale tale

dar ale cui

aș putea rămâne fără nimic în lumea asta fără de nimic

am să-ți aud probabil inima cum bate-n inima mea

se vor desființa urechile…

în noapte 

sârma ghimpată răsucește până la refuz 

albul iernilor netrecătoare

plouă roșu undeva departe

înaltul stă să cadă și vârfurile își iau adio de la cer

bucată cu bucată totul devine istorie 

captiv undeva pe marginile vieții

un fel de purgatoriu

 unde se vând totuși bilete de externare

interiorul stă să se ridice peste vale

chiar și asa-n cârje 

chiar și așa târâindu-se

forme de viață…

măcar o dată-n viață

cerul dă în clocot albastru stă pe-o râlă

se răstoarnă carele alegorice ograda-i căscată

plouă de jos în sus

stelele învață înotul

josul e sus și susul parcă-i și mai sus

te-agăți și cazi

te ridici și nu te mai vezi

glasul face cale întoarsă

timpanele se sparg pe rând

pleci din auzul multora 

pleci din mângâierea multora

pleci de pe buzele multora

pleci de sub geana…

glasul durerii trece prin mine 

foarte aproape de partea lăuntrică

unde-i sufletul  făcut grămadă

iarna curge prin pereți și-ajunge-n casa 

Ceaușescu a făcut blocuri subțiri și ieftine 

s-aude viscolul lumii de dincolo cum așterne albul pe fugă

pasul morții are un ecou ciudat 

când aproape când departe când aproape deloc

ai zice că merge tiptil să nu trezească pe nimeni la realitate

ai zice că zboară din cuib în cuib până-și…

e o tăcere care mă rupe-n bucăți 

crește văzând cu ochii

un gol din care eu nu știu să mai ies

te-aștept în punctul unde drumurile s-au oprit cândva

într-un iulie atât de cald

mai știi

privirea dincolo de sticlă striga și striga 

nu în viața asta trebuia să ne întâlnim 

nu nu aici unde timpul e din ce în ce mai subțire

ne curg printre degete clipele și ne lovim pierzându-le

ce himeră o fi viața asta

și…

deunăzi mergeam de-aiurea pe stradă

fără vreun sens anume

nici Dumnezeu nu știa unde voiam să ajung

puzderie de statui pe toată raza mea vizuală

privirea se lovea de piatră puneam atele să nu se rupă

străzile nu mai aveau nume 

inventam ceva spontan…

eram trei acasă 

toți doamne eram și mama ne număra în fiece seară

pentru liniștea ei sufletească 

încă eram 

dorului de ducă nu-i ieșiseră mustățile 

sub pătura aceea caldă încă mai aveam nopți

și vise de lăsat

decembrie era alb până-n măduva zilelor

bătrâna ne aștepta și ea cu ce mai avea prin casă

ne lustruia zmeii și-apoi îi punea la uscat

pe marginea timpului 

să nu se piardă…

timpul se joacă prin pielea noastră 

azi o linie mâine un cerc ușor o iluzie 

nu ne mai numărăm cicatricile 

nici țipetele de sub ele 

lăsăm așa să crească la voia întâmplării 

robinetele cu sânge se închid în trepte 

devenim solubili sub sticla oblică 

ne lepădăm de umbre reversibil 

îmbrăcăm altele repede 

să nu se vadă…