peste goliciunea gândurilor…

                     Mi-am cumpărat seminţe.

                     Le-am sădit

                     în huma trupului

                     aşteptând să răsară ceva.

                     Din păcate

                     toate au fost seci

                     şi pe deasupra sărate.

                     N-am cules decât…

                     lacrimi amare.

Sprijinim privirile

De şoapte arse,

De setea întrebărilor

Vorbele respiră greu,

În viforul vieţii răscumpărând

Ale tinereţii păcate…

În depărtarea dintre gânduri

Ce clipa le desparte,

Sorbim, respirăm, gustăm

Ale lumii păcate.

Ca într-un adevăr cu seve rare

Ne balansa aceeaşi disperare.

Pe-un vălmăşag ameţitor de schele

Ni se urcau mirările pe piele.

Ne strecuram ciudate jurăminte

Prin steaguri ciuruite de cuvinte.

Şi se umflau secundele cât anii

Când ne-ascundeam în crug de spovedanii.

În gene îmi ţeseai ca o dojană

O lume mai pierită, mai morgană.

Căci sufletele noastre selenare

Se prelingeau cleios pe trotuare.

În panica speranţei topeam…

dragii mei se făcea
o linişte acustică se făcea
un cerc mare de inimi
scenă improvizată pe care
mă suiam
după rugămintea lor mă suiam
şi vocea mea limpezea
inimi

seara se lăsa uşor
dragii mei peste voce uşor
să nu strivească sunetele

şi se stârnea un cântec
de emoţie de suflet un cântec
pe care îl prindea fiecare
în ureche

iubirea îşi lansa acordurile
pe o chitară dragii mei
pe o coardă atinsă

De-aş fi un filtru în ţigară
Să mă adori când sorbi un fum,
Să mă cuprinzi cu jind precum
Aş fi un flutur. Prima oară

Să îmi arăţi şi cum se zboară
Din zorii albi lungiţi pe drum
De-aş fi un filtru de ţigară
Să mă adori când sorbi un fum.

În rotocoale să apară
Oranj de flori, uşor parfum
Să te învălui ca şi cum
Ai fi un dor fără să doară.

De-aş fi un filtru în ţigară!

azi  nu mai ascult

simfoniile toamnei

ai plecat

luând cu tine

surâsul stingher

al crizantemelor

târzii

ai plecat

ca un cocor

spre  calde țări

de unde nu mai vrei

să te întorci

târziu

ochii scăldați

în ploaia de albastru

mă dau de gol

că-s pustiit

pictează

ca o iarnă-n suflet

flori de ghețar

te-ntreb

tu drumule  de ceață

de ce…

o vegetaţie explozivă nerăbdarea

pe atunci paşii tăi cunoşteau un drum verde

împrumutat din mersul pământului

şerpuiau toate şi toate ieşeau dintr-o tăcere senzuală

ochi de copil aproape în neastâmpărul lor

atenţia din partea unei mâini de fluturi

te însufleţeau

săreai peste o nimica toată

pe ghizd o ciutură cu setea până-n buză

undeva un clopot

se străduiau să anunţe despre

o lume timpurie în care

ne pierdeam…

 Ca diamantul strălucesc 

 oriunde își caută loc de popas

 fără să-și trâmbițeze

 aura frunții

 sunt stelele-om 

 ce pot să schimbe destine 

 fără sudoare curgând

 sunt suflete uneori

 greu de-nțeles 

 sau poate că noi suntem 

 cei ce nu  deslușim 

 tainele vieții

 

 ca umbrele se trec adeseori

 oamenii-stele  

 mirabilul amprentând

 pe al timpului…

Dimineţile te-au pierdut întotdeauna prin mine

cu greu răscoleam razele soarelui

prin stropii de rouă, aveam mâinile rănite

de lumină şi totuşi era noapte prin gesturi,

ici colo câte o pată din întuneric sălăşuia

în ungherele sufletului,

scobeam ca într-un copac prin gânduri

căutam visul trăit cu tine, blestem

dimineaţa nechemată, urăsc zâmbetul

hâd al zorilor, ecou sec lovind tâmplele

ca un clopot târziu, verde crud ascuns între…

gândul meu în drum spre tine
și-a pierdut culoarea
și marea și cerul și
toate literele le-aș desena
închipuindu-ți chipul
din lumini și umbre iar tu
pată de culoare
peste viața mea ștearsă
ieși în întâmpinarea gândului
vers
și nu te mai pierde
în drumul lui spre tine
poezie

Eu nu-s poet ci dinamită

N-aveam ce mânca dar mă trezeam

Cu senin în suflet dimineața.

Acu' am... Dar trist privesc pe geam:…

VIAȚA CA UN URLET DE CÂINE

s-a trântit ușa

filmul își derulează fotogramele înapoi

angoasa străină a locuirii țâșnește

din buza tâmpă a timpului

întinde pecingine reptilă ce trage soarele în solzi

siguranța unde pe ce vertebră a vântului

bântuie fantasmă omenia

dincolo de ziduri întuneric mortificarea   

haită înlăuntru haită afară…

întindeţi plasele să adunăm ce-a mai rămas

din crezul acesta debusolat

mereu a dormit pe ape

zadarnic îi spuneam că scufundările repetate…

ultima piatră

din cortegiul inimii

se rostogoleşte

peste sufletul meu



până la osiile

nepăsării din vertebre

adânceşte bucăţi de granit…

                    Eram condamnat

                    la tristeţe,

                    am fost prins furând

                    sentimente.

                    Acum sunt închis

                    într-un lagăr

                    de instrucţie de prostie

                    alături de alţi şi alte

                    ranguri de … maimuţe.

De dor

de libertate,

de dor

de iubire,

de dor

de tine

mă închid

în lagărul

durerii.