Instabilitate

[Vezi blog]

Dimineţile te-au pierdut întotdeauna prin mine
cu greu răscoleam razele soarelui
prin stropii de rouă, aveam mâinile rănite
de lumină şi totuşi era noapte prin gesturi,

ici colo câte o pată din întuneric sălăşuia
în ungherele sufletului,

scobeam ca într-un copac prin gânduri
căutam visul trăit cu tine, blestem
dimineaţa nechemată, urăsc zâmbetul
hâd al zorilor, ecou sec lovind tâmplele
ca un clopot târziu, verde crud ascuns între gene,
mi-e dor nebuneşte de gustul trupului tău
îmi scutur privirile să cazi în iarbă
de undeva din mine, zgârii zarea cu o aripă
frântă, am vrut să ştiu de ce te pierd,
de ce nu eşti şi cum de poţi părăsi atât
de uşor visul fără să-mi spui, mucegaiul
cuvintelor simple îmi îmbracă buzele şi cred
că voi deveni în curând o punte peste care
se duc şi se-ntorc fără nicio logică
amăgirea şi tristeţea îmbrăcate-n alb
ca două mirese
văduve!

[x]

Multumesc prieteni ai sufletului meu pentru minunatele comentarii!

Va iubesc si va pretuiesc in egala msura!

[Sofia Sincă]

Superb, George! O poezie sentimentală, magnifică. Fiorii o străbat de la început - la sfârşit. Este una dintre cele mai bune poezii ale tale, cu vers alb.

Admiraţie deosebită, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Regrete, speranțe, chemări, mărturisiri toate sub sub zodia lirei.

da Coza

[Nădejde Angelina]

Reverență!