pentru c-ai să te-ncâlceşti în cuvinte

şi tot n-ai s-o poţi…

cobor în tălpi cu urletul pădurii…

prin filtrul de vârf al simfoniei

cu trupul verde şi sufletul…

că sunt cerneala din versul rădăcină

reuşita…

îsi aleargă zorii pe drumuri de iarbă

nu-şi mai găseşte lacrima

lumea în care a crezut e rece

e un timp în care întemniţate-i mor cuvintele

sub respiraţia umedă a mucegaiului

dar se caţără orbit de gândurile care-i focalizează fiinţa

 …

din fiecare umbră

în toate nopţile percepute de creier

în  mine coboară un copil cu umerii de ceară

e acelaşi în grija cuminte a nevoilor

îşi apleacă trecerea curbată

în spaţiul meu de tăcere

ca să nu-mi ocupe starea vreun anonim din lumile de jos

îmi călăuzeşte zborul pe muchia văzului

până la trecerea orbilor prin zidul atingerii

de dincolo de foc îmi ţintuieşte fruntea

o lacrimă de lumină

se…

nu mă-ncălzesc şoaptele tale

cu ochi de stâncă denivelată

nici instinctele măştilor ce scuipă în batjocoră

suferinţa infinită a topirii

şi nu mă răcesc ca atunci când din jos

se desprinde viaţa de trup

mai repede mă înalţ

pentru că Dumnezeu m-a strămutat pe o planetă

unde liniştea deplină îmi mângâie tâmplele

mai gingaş decât o făcea primul sărut

să-mi ascund trăirile

sub protecţia fină a…

planetă de zahăr cu oameni albaştri…

eram ca o lacrimă din rădăcini de taină

iar tu îmi pictai adâncul privirii

pe asfaltul ecourilor întrupate…

mergând fără tine mi-s ochii bolnavi

de ceaţa ce-afundă seninu-n pustiu

şi-mi duce suflarea ciulinii concavi

aproape de tremur în tot ce-i târziu

de noapte cuvinte de iarnă ocean

cu suflet de iarbă sinapsă-n cenuşă

mă-ntrup sângerare de pas înc-un an

lăuntric limanul în foi de brânduşă

din drum bolovani îmi cad peste paşi

sub maldăre grele de răni mă usuc

ce sunt pentru cine când uitării mă…

alerg prin câteva sute de urme

nu ştiu exact numărul rămăşiţelor pe care am călcat

nici scrumirea nu le mai are la socoteală

sunt atât de puse una peste alta

încât şi îngerii au încetat să le păzească presările

ştiu că durerea destramă lumi iubite

şi rătăcirile împietresc

iar visele ca nişte frici

îmi picură în articulaţii timp în van

şi tot caut

greu de imaginat şi ce-aş putea găsi

că nu…

paladin înţelept

petrec sfidându-mi măştile

clocotiri regale în veşnice suspine

dacă vreau să mă feresc de fulgere

îmi vărs crengile în pipăitul politicos al orbului

să nu-mi…

din puţinul strigătului

lumina-mi plesnise cu o aripă fruntea

cel de lângă mine înfricoşat plecă  

în colţul neînţelesului

şi nu mai pot să-i dezleg privirile de împietrire…

dacă mă arunci peste litere

te voi învăţa să-mi atingi ţesutul

mai întâi încătuşaţi în destin

şi-poi e mai simplu

decât o străpungere în derivă

a unui adio…

mă reinventez

de prea multe morţi ce-mi cad la picioare

şi nu cunosc jocul

dar il voi clădi silabă cu silabă

îmi aparţin

sărind…

străbat urme sparte de veacuri chemare

o viaţă şi-o moarte cu zboru-mi ca omul

cu ochii din suflet mai plâng că mă doare

când arsă e frunza şi-o leapădă pomul…

spui cu deschidere sigură

Nectarie

bietul de mine

cu vizoru-n ochiul deformat

am văzut

cuvântul valului la mal

că despre asta este…

creta de os desenează

pe toate drumurile soarelui

umbra pe care cresc solzii apelor

când mai deschid cate-o aripă

morţile se îmbulzesc…

eu nu visez sub ceruri aurite

socoata mea nu e cu sacu-n gură

îmi duc dumnezeirea ideilor măsură

la inimă să prindă stropi de lumină

şi nu ţin umbră lutului ca de…

nu doar dinţii de foc ai străzilor

îmi macină trăirea

mai sunt şi bătăile aripilor

cele ale gândului

care lovesc nestingherite

prin mai toate cotloanele…