Olga Alexandra Diaconu
Partajare

Olga Alexandra Diaconu's Prieteni

  • gina zaharia
  • Vasilisia Lazăr (da Coza)
  • Ion Lazăr da Coza

Cadouri primite

Cadou

Olga Alexandra Diaconu nu a primit niciun cadou încă

Dăruieşte un cadou

 

Pagina lui Olga Alexandra Diaconu

Activitatea Recentă

Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La mulți, mulți ani fericiți! PS: Fragmentul de roman trebuia postat pe FORUM (Pagina de start)."
Apr 19, 2016
Olga Alexandra Diaconu a lăsat un comentariu pentru Ion Lazăr da Coza
"Mulțumesc pentru urări, domnule Lazăr da Coza."
Apr 21, 2015
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La mulți ani!"
Apr 19, 2015
Olga Alexandra Diaconu a lăsat un comentariu pentru gina zaharia
"Mulțumesc, Gina."
Apr 19, 2015
gina zaharia a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La mulți ani!"
Apr 19, 2015
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La mulți ani luminoși!"
Apr 19, 2014
Olga Alexandra Diaconu a postat o stare
"Mulțumesc tuturor celor care mi-au urat "la mulți ani" de ziua mea."
Apr 19, 2014
Mihaela Aionesei a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La mulți ani cu bucurii!"
Apr 19, 2014
Augusta Cristina Călin a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"      La mulţi ani!"
Apr 19, 2014
Olga Alexandra Diaconu a postat o stare
"Un Paște plin de lumină divină și mulțumiri pentru urările de ziua mea, dragă Vasilisia!"
Apr 18, 2014
Vasilisia Lazăr (da Coza) a lăsat un comentariu pentru Olga Alexandra Diaconu
"La Mulți Ani Fericiți! Sănătate, Iubire și Inspirație!"
Apr 18, 2014
Olga Alexandra Diaconu a postat o stare
"Mulțumesc pentru comentarii, Vasilisia și Ion Lazăr da Coza."
Apr 18, 2014
Olga Alexandra Diaconu a partajat un profil pe Facebook
Apr 18, 2014
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE DINĂUNTRU a utilizatorului Olga Alexandra Diaconu
"O poezie plină de muzicalitate și sensibilitate. Îmi place în mod deosebit prima strofă. Drag,"
Apr 18, 2014
Utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza) îi place postarea pe blog AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE DINĂUNTRU a lui Olga Alexandra Diaconu
Apr 18, 2014
Olga Alexandra Diaconu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE DINĂUNTRU a utilizatorului Olga Alexandra Diaconu
"Dragă Sofia,contează mai puțin unde o încadrezi, dacă-ți place. Eu sunt influențată de poezia modernă a sec. XX, Apollinaire, Verlaine, Lucian Blaga etc. La acești poeți, ideea poetică se continuă în versul următor următor, de…"
Apr 17, 2014

Informaţii pentru profil

Ce ar trebui să ştim despre d-voastră?
Absolventă a Facultății de litere, română-franceză,Univ. Al.I. Cuza, Iași
Ce ne puteţi spune despre activitatea d-voastră? (literară, artistică etc.)
C.V. OLGA ALEXANDRA DIACONU

Poetă, prozatoare, eseistă, membru al Uniunii Scriitorilor din România;
Studii: Facultatea de litere, secția română-franceză, promoția 1971, Univ. Al. I. Cuza, Iași;
Ocupația: profesor;
Data nașterii 19 aprilie 1948;
Locul nașterii: orașul Moreni, jud. Dâmbovița;
Casa părintească: Ghimicești, jud. Vrancea;
Debut în revistă: rev. Luceafărul, 4 noembrie 1971;
Debut editorial: 1993, Ed. Helga, Iași, Dreptul la nemurire, poezii;
Alte volume publicate: Creație și creativitate în viziunea lui Mircea Eliade, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2001, eseu; Hora stihiilor, Ed. Augusta, Timișoara, 2003, poezii;
Așteptând să vină un val, Ed. Augusta- Art Press, Timișoara, 2005, roman; Ochiul de veghe, Ed. Cronica, Iași, 2007, poezii, premiul al II-lea la Concursul de Poezie Religioasă Daniil Sandu Tudor,Vatra Dornei, 2007, concurs inițiat de Radio România Cultural; Lumina de pe Munte, Ed. Timpul, 2007, poezii, premiu special pentru poezie în limba română al concursului Poesia, prosa e arti figurative – Il Convivio 2010, Italie, concurs inițiat de Accademia Internazionale Il convivio; Năstrapa nevăzută, Ed. Junimea,Iași, 2012 poezii; Zbor de dragoste târzie, Ed. Junimea, Iași, 2012 cu poezii propuse pentru antologia 2012 a concursului Poesia, prosa e arti figurative – Il Covivio 2011; Intrare în primăvară, Ed. Pim, Iași, 2014; Casa de vacanță, Grădina umblătoare și zburătoare, Publicațiile ARP – secțiunea Cărticica pentru copii.
Aprecieri critice: Ana Maria Zlăvog, Ion Hurjui, Ion Holban, Cezarina Adamescu, Olimpia Octavia Berca, Alexandru Florin Țene, Simona Modreanu, Dănuț Grădinaru, Angelo Manitta.
Prezență pe internet: editura on-line Semănătorul, biblioteca on-line a Publicațiilor ARP,
sfera on-line, rețeaua literară, bocancul literar, poezii.biz, RoGrup, facebook, youtube, agonia français, olgaalexandradiaconu.wordpress.com etc.
Tel. 0747066938.
Cum doriţi să vă implicaţi? (cititor, autor, administrator, corector, traducător etc.)
autor

Așteptând să vină un val I ( roman )

                     “Între  acei  ce  refuză  viaţa  şi  n-o pot   iubi,                      

                   nu există nici unul care n-a iubit-o sau care n-ar

                   vrea s-o iubească”.

                                           (E. Cioran, Cartea  amăgirilor)

 

                           

         Încă nu simţea din plin ridicolul, îl bănuia doar dându-i târcoale, închizând-o într-un cerc vicios din care nu putea ieşi oriunde s-ar fi dus. Ridicolul o făcea să se simtă intrusă pentru că nu putea comunica în permanenţă cu ei. N-ar putea afirma că râvnea acest lucru, se complăcea de minune în stările ei de vis, pe care  le  părăsea  de  îndată  ce  un  factor  exterior o atrăgea, dar la  care  revenea  fără  să-şi  dea  seama.

       Mereu acelaşi nod în gât, aceeaşi senzaţie de sufocare, deşi devenise liberă, din  nou  liberă. Simţea în ea rezerve nebănuite care i-ar da puterea de a rezista mereu altor obstacole, dar, în faţa piedicilor care-o pândeau, aceste  puteri latente păleau până aproape  de  dispariţie.

       Deasupra  mai  plutea  încă cerul greu al melancoliei, ceaţa deasă  prezentă  în  privirea   celor  care  sunt singuri şi nu ştiu ce-o să  le  aducă  viitorul. Mereu îşi jura că  n-o să mai sufere pentru toate nimicurile. Pentru  că  nu  nimicuri  erau  toate  puse faţă în faţă  cu  cea  care  avea să devină ea la  80  de ani?… N-avea  rost  să se  mai  plângă,  ca  o  adolescentă la prima  ei  decepţie, şi s-ar fi simţit chiar echilibrată, dacă n-ar fi sufocat-o zilnic Mamaia cu reproşurile. Întruna  o  scotea  din  sărite  cu  cicălelile şi cu sfaturile. Ei  nu-i  plăcea  să  i  se  dea  sfaturi,  nici  să  i se arate greşelile. O  pufnea  râsul  când  se  gândea:  nu  cu  sfaturi  şi  cu cicăleli avea s-o salveze Mamaia, ci chiar cu prezenţa ei, concretă, atât de concretă  încât  i  se  tăia  respiraţia  numai  când se gândea cum avea  să   devină  şi  ea  la   80  de  ani, pe care,  la drept vorbind, nici  nu-şi  dorea  să-i  mai  apuce.

       Stând în pat şi neputând să adoarmă – plictisitorul repaus al după-amiezelor, pe care trebuia să-l respecte din cauza ochilor ei miopi -  se tot foia sub cearşafuri, ca orice om care nu-şi găseşte locul când nu poate scăpa de trecut. Şi orice reproş pentru ea însemna trecut. La fel  cum   trecut   însemnau   şi   sunetele alarmante ale  telefonului, pe care nu se hotăra să-l închidă   niciodată  seara, la culcare, pentru că de câte ori îl închidea, îi veneau în minte gânduri prăpăstioase. Sunetele erau urmate întotdeauna de mormăielile de beţiv de la capătul firului, apoi  de zgâlţâieli  puternice   în   uşa  blindată  în  interior  cu  metal, ca  să nu  mai  aibă  surpriza,  cum se întâmplase de nenumărate ori, de a se  trezi  cu  beţivul  în  casă.

       Lacrimile i se striveau între gene, rămâneau câteva clipe suspendate,  neîndrăznind  să  cadă  pe  obraji,  fiindcă  ea  nu  voia, nu  trebuia  să  plângă,  dar   el   o  obliga  să  fie   rea.

       Nu era de râs şi nici  de plâns starea ei, de-asta le amesteca  pe amândouă, încercând să râdă, ca să nu ia lucrurile prea în serios, şi mirându-se că-i vine să plângă când Ilinca, fiica ei cea mare, care  are  o  plăcere grozavă  s-o facă să sufere, vine, îi aprinde lumina şi-i dă plapuma la o parte. Ilinca îşi  dezvăluie fără nici o reţinere crizele aproape zilnice de isterie, servindu-i apelative de care ea nu poate să fugă nici când stă cu capul sub plapumă.

       N-a  rezolvat  nimic Mamaia,  dacă  i-a  spus: ,,Eu  cred  că Victor  nu-i  pentru  tine, ar  fi  bine  să  mai  aştepţi.” Asta  după  ce  se  despărţise  de  Cezar. Ca  şi  cum  s-ar  putea   aştepta cu neantul în suflet. Ea n-a putut să înţeleagă  niciodată  cum  a  stat Mamaia şase ani singură, după ce i-a murit primul soţ, rezistând tentaţiilor şi răspunzându-le celor care aveau ,,pofte necuviincioase"  că  marea  e  adâncă  şi  sărată  pân'  la  fund.

       Recunoştea  că  era  o  nechibzuită  şi  că  pierdea  mult în viaţă din  cauza  firii  ei, dar  oricât  ar  fi  suferit, tot  nu  înţelegea  să se schimbe  şi  avea  să  facă  şi  de  acum  încolo  ceea  ce  simţea   că  trebuie   să  facă. Şi-a  dat  demult  seama  că  în  ea  există forţe  mai  puternice, n-are rost să lupte, pentru  că, dacă  nu  iubeşte, trăieşte  cu  deznădejdea  în  suflet.

       Pentru  ea, iubirea  n-are  nume,  n-are  nici trup, nici  ochi – abia   când   s-a   întors  Victor  din  armată  a  văzut că  ochii  lui  erau  căprui  şi  nu  verzi  -  pentru  ea, iubirea  n-avea  nici  o identitate,  era  numai  entuziasm. Şi  cine  se  putea  opune  vreodată  entuziasmului?… Niciodată  nu  s-a  putut opune, câte n-a îndurat, nu?…

       La-nceput  a  fost mai mult o glumă sau aşa îi convenea să creadă, nu-i plăcea că Victor, care atunci era doar Iubitul, începuse să-i reproşeze: ,,Nici  n-ai  ştiut  ce culoare au  ochii  mei   şi  mai  zici  că  mă  iubeşti… “

       De ce n-a putut el să tacă? Totuşi, n-a prea dat importanţă acestui mic  reproş, n-a  făcut  nici  o  legătură  cu  felul lui de-a fi, n-a  intuit firea lui labilă care în curând avea să le întunece iubirea. Ah, cât de curând! Victor a chinuit-o şi a făcut-o fericită totodată  câţiva  ani buni de zile, de-asta şi starea ei încă mai continua  să fie echivocă, neştiind întotdeauna dacă trebuia să râdă  sau  să  plângă. El  tocmai  suna  acum  iar  la  uşă, oare cât avea să  mai  continue starea asta?…  Şi tot ea să fie cea care s-o suporte?… Se simţea  apărată, separată  de prezent de plapuma  trasă  bine  peste  cap  şi  încerca  să-şi  amintească  clipele  de  fericire  pe care Victor i le dăruise până  la uitare de sine, determinând-o să devină  iubită – mamă – soţie  dintr-o  dată,  pe  ea, care  până  atunci  mai mult căutase ocrotire decât ocrotise, mai mult  dăruia decât primea.

       N-a  putut niciodată să înţeleagă expresia ,,ce avantaje ai, dacă te măriţi cu ăsta?”, dacă exista iubire, toate deveneau avantaje.

       Faptele  erau  acum  consumate,  oricât  s-ar  fi  gândit  şi oricât  continua  Victor  să  sune  la  uşă, să  se  clatine şi să ameninţe  că  sparge  uşa, nu  putea  să  mai  schimbe  nimic. Doar  el,  îndobitocit  de beţie, putea  să  mai  creadă  că  timpul  stă  pe loc  sau  că   se  poate  întoarce.

       Asta  şi  aştepta  ea,  stând  în  fiecare după-amiază, sub pretext c-o dor ochii, ascunsă sub cearşafuri: o soluţie. O soluţie care întârzia  să  vină  şi   până  atunci se străduia să devină  indiferentă  la  repetarea   unui  timp  revolut. El avea să dea telefoane, să  zgâlţâie  uşa la nesfârşit, până  când,  epuizat,  împleticit, căzând  şi  mergând  mai  mult  strâmb  decât  drept, plin de  noroi  pe  haine  şi  pe  mâini,  uneori  plin  de  sânge,  avea  să plece.

       Şi  ea  avea să se apere de toate astea stând cu capul sub plapumă şi  prefăcându-se  adormită sau indiferentă când Ilinca avea să vină şi să-i spună, savurându-şi cuvintele: ,,Ete-teee! nu cumva  dăm  apă  la   şoareci?  Hai, du-te şi deschide-i uşa lui Iubiţel! Cum  o  s-ajungă  el,  săracul, beat cum e, tocmai  pe Abator?”

       Oare  câţi  ani  trecuseră  de  când Ilinca, cum venea de la şcoală, întreba  unde-i Victor  şi  nu  putea  să  adoarmă  fără  el?…

      Din  întunericul  de sub plapumă, era sigură, avea să vină o iluminare  care  s-o  liniştească  sau  s-o  acuze. Cine n-a  iubit  sau a  uitat  c-a  iubit  poate  spune cu uşurinţă: n-ai chibzuit bine, trebuia  să  mai  aştepţi, să-i  cunoşti  părinţii şi alte asemenea formule despre care nici acum nu crede că se adeveresc în practică.

       Imaginile aproape suprapuse în faţa ochilor, din cauza repeziciunii  cu care apăreau, i se păreau străine: ei doi la poliţie unde el îşi scria declaraţia prin care-şi lua  angajamentul  să n-o mai bată  şi  să  nu  mai  facă  scandal; tot ei, în Salvare, împreună cu sectoristul care voia să-l interneze pentru dezalcoolizare; cu părinţii, venit să-şi ia lucrurile, privind-o cu ochi speriaţi şi acuzatori;  el,  umblând  în  patru labe prin  casă  şi  îmbrăcându-se cu maieul Irinei  în  loc  de  pantaloni; ţipând prin somn sau  umblând prin casă şi trântind tot ce întâlnea în cale; de partea cealaltă a uşii de la intrare, rugând-o sau înjurând-o ca să-i dea drumul şi ea, înspăimântată când, după o despărţire de numai două săptămâni, realiza că e el era  Străinul.

      Lacrimile rămâneau strivite, suspendate. Când şi când, câte una  avea  curajul  să  curgă  pe  obraji;  ca  o  stalactită  într-o  peşteră.

      ,,N-ai  să  poţi  să  stai  cu  el şi să te fereşti din  calea lui, n-are leac, mamă,” auzea  glasul  babei  de  la  parter.

      ,,De ce nu divorţaţi? nu puteţi sta  cu el”, auzea  sectoristul. N-ar  fi  vrut  să  revadă  asemenea  scene,  însoţite  mereu  de o fugă a  sufletului  ei,  de  pierderea  identităţii. Fusese  un  vis  urât,  nu  credea  c-ar mai  putea  suporta  astfel de scene, în  care  mereu ea  să  fie  personajul  principal.

       ,,Nu ştiu  ce-aş putea să  mai fac, se întâmplă numai când  bea, noi niciodată nu ne certăm  când e treaz”, şi-i era ruşine când se vedea  desfăcându-şi mâinile a  neputinţă,  ca  şi  cum  abia  atunci  le-ar  fi  explicat  vecinilor.

                                       

 

 

                                                    *

 

         Simţea   că   n-avea   nici  un   efect   plapuma, oricât  de  bine ar fi  fost  trasă  peste  ochi , şi, bâjbâind, o  căuta  într-un   timp interior  pe Mamaia: erau în  drum  spre casă şi Mamaia suporta răbdătoare ca, în timp ce mergeau, ea să-şi lase toată greutatea trupului  de copil  de şapte ani pe trupul ei de  femeie  mică  şi bine  făcută. Cânta  şi, când  trecea  cineva  pe stradă, se  uita în ochii  lui  cu  privirile strălucitoare de fericire .Sau în clipele geroase de iarnă când focul duduia în sobă şi Mamaia făcea pandişpan... Instinctiv îşi  pipăia  căciula  trasă  peste ochi, ca şi cum  n-ar fi  fost de-ajuns plapuma, şi-şi freca picioarele cu senzaţia  c-ar  vrea să le elibereze de şosetele groase care împiedicau pielea să se aerisească şi  sângele  să  circule  liber.

       Cu  zăpada formată din  cauza  condensului pe pereţi,  simţea că  nu  mai  poate   gândi. Ca  şi  cum  i-ar fi dat  cineva  cu  o măciucă în moalele capului. Era, într-adevăr, o dovadă de stoicism să poată suporta consecinţele economiei de  combustibil!

       ,,Să ştiţi să preţuiţi vara, copii!”, i se părea că aude un glas piţigăiat chicotind. Se încălzea intrând în lumea copilăriei cu pandişpan  şi cu tort-doboş sau amintindu-şi de plăcerea pe care-o avea  să  stea  până  uita  de sine în faţa oglinzii sau cum râdea în hohote când venea  Lizica, sora vecinului, ca s-o gâdile şi s-o sărute pe burtă. Râdea întotdeauna înainte ca  Lizica s-apuce s-o gâdile sau s-o sărute, aşa cum plângea întotdeauna înainte s-apuce sora  să-i  înfigă  acul  când  era   bolnavă  şi  trebuia  să  facă injecţii.

       Acum  Mamaia  nici  nu  mai  vede, nici  nu  mai  aude  prea bine. Zâmbeşte amintindu-şi cum vorbeşte cu ea la telefon:

       ,Spune-i  Dianei  să-mi facă rost de nişte cacao”, îi striga în receptor. Asta  când  cacao  nu  se  găsea.

      ,,Nu,  n-am  fost la  ţară,” îi răspundea vocea puternică, chiar puţin  stridentă,  a  Mamaii.

      ,,Ca-ca-o!” striga ea enervată în receptor, deşi într-un colţ al sufletului  i  se  strecura  o  undă  de  duioşie pentru vremea când iubea  foarte  tare  acest  glas, pentru  că  stridenţa lui  o  ajuta  să afle cu  uşurinţă la care din vecine era plecată. Când asculta  la fereastră  sau  la  uşă, întotdeauna  se  auzea  numai   glasul  ei.

       ,,Nu-i  acasă  Diana,  sunt  plecaţi  toţi”, îi  mai auzea încă  glasul după ce închidea telefonul. Poftim de te mai înţelege! Şi Mamaia  nici  nu  se gândea să moară. Ţinea regim  ca  să  nu-i crească  colesterolul. O învinuia pe ea că n-au avut efect injecţiile pentru  ochi  pe  care le făcuse la Spitalul de  oftalmologie. Altădată  îi  dădea  telefon  să  se  ducă s-o ia de  la ţară, iar  după   ce-o  aducea  în  oraş, voia să plece singură  înapoi după trei zile, motivând că nu şi-a rezolvat toate treburile. Şi îşi mişca  nemulţumită  degetele. Adevărul e că  nu  se  simţea  bine la  bloc, era  învăţată  cu aerul tare de la  ţară, iar  la  ea  era  şi multă gălăgie. Ilinca devenea şi mai nervoasă  decât  era în lipsa  Mamaii.

       ,,Decât aşa…” îi apărea gândul, suspendat, neterminat, dar condamnabil  de  sugestiv. Ea  nu  purta  dioptrii  prea  mari, de auzit, auzea  relativ  bine,  nu  se  îngrijora încă  pentru ce-o să fie. N-avea  rost să  sufere  nici  dacă  îi  murea cineva  drag,  de  ce  să  se  chinuiască?…

       Mamaia  trăgea  cu  dinţii  de  viaţă,  cum  făcea şi Tataia  înainte să  moară, numai că el a avut mai puţin noroc, dacă asta, viaţa, se  putea  numi  noroc…El, săracul,  n-a  apucat să-mplinească 70,  deşi  făcuse  contract cu Dumnezeu pentru 120 de ani. De  ce oare  nu  l-a  prea  plâns, nu-şi  putea  da  seama.  Poate  pentru  că nu-l  văzuse mort?… A avut neşansa asta, cum  păţise şi Tataia cu maică-sa, din trei telegrame, nu  primise  nici  una. Mister.

       Trăia cu  impresia  că,  de  când  a  murit, Tataia  ştia  totul  despre  ea. Într-o  zi  i  se  păruse  că-i  aude  glasul  prin  ţeava  de la  baie. Era  convinsă  că  i-a  spus  că  acolo  e  mai  bine. Oare de unde ştia  că acum  cinci  ani  ea  voise să  treacă?…

       Cei care l-au cunoscut îi spun tot mai des că a început să-i semene  la  gesturi.  Ar  vrea  să-şi  amintească  cât  mai  multe despre el, să-i  creeze  o  nouă  personalitate  care să fie  numai  a ei . Culmea e că   din   perioada copilăriei nu-şi mai  amintea despre  Tataia   decât   că-i   spunea  poveşti. Îi plăcea mai  ales una  despre  un  cal  cu  şaua  de  aur  şi  cu  un  briceag  de  argint. Ei  îi  plăcea   să-l  întrebe:

       ,,Prăselele  sunt  nişte   măsele  mai  mari?, ştiind  dinainte că Tataia  avea  să-i  răspundă:

       ,,Aaa, nuuu, prăselele sunt… Mamă, ia adă tu briceagul meu să-i arăt fetii  ce sunt prăselele”. Apoi o aşeza pe  genunchi  şi-i  dădea  drumul  să cadă  pe  divan, zicând: ,,Aoleu, a căzut fata, mă!” Crezând că-i merge, ea se  scula  şi-i  prindea  firele  rare  din   frunte  cu   o clamă  de  păr. Şi  când  îi   prindea  codiţa, îl înţepa. Aşa că Tataia se enerva şi-i  zicea:

       ,,Ei, drăcie, ia dă-te jos de pe genunchi”. Îi  mai veneau uneori în minte şi alte scene, dar pe acestea nu-i prea convenea să le păstreze mult. Pentru că-n ele Tataia o certa, făcând-o înceată şi mototoală şi sfătuind-o să se mişte  mai  repede. Dar ştia el că fiecare  mişcare  trebuia  să  mângâie  aerul?… Ar  fi  trebuit să  ştie din  moment  ce  ea  îi  găsise  în pod  o  piesă de teatru neterminată, iar la  moartea  lui  Stalin  făcuse o poezie. Aveau să mai  treacă mulţi  ani  până când avea să  afle    cât  de  mult  se  păcălise  Tataia  cu  comunismul.

       ,,Eiii”, îi spunea Tataia Ilincăi, lungindu-l pe i într-un sunet gâjâit, care nu era nici chiar masculin, nici chiar feminin, şi ea,  dându-şi  seama, se întrista : nu  mai  ţinea  contractul  pe  care-l făcuse el cu Dumnezeu. Într-adevăr, mai trăise doar  vreo  cinci luni,  după  această  tristă constatare a ei. Constatare  poate  că  era prea mult spus; fusese doar o intuiţie de moment, după care a răsuflat uşurată la gândul  că  va  pleca  acasă,  ca să  poată  dormi,  în  sfârşit,  liniştită,  să  nu mai fie trezită  noaptea de crizele de inimă ale Tataii, exact după ce adormea Irina, care atunci n-avea decât trei săptămâni. Pe Tataia îl apuca noaptea criza  de  astm  cardiac  şi i  se  citea frica  de  moarte  pe  faţă.

                                                     *

       Îşi scotea capul din plapumă şi asculta. Nu se înşela, suna cineva. Suna lung şi des, parcă voia să ajungă odată cu sunetul soneriei  în  casă. Nu  putea  fi  decât Victor. Dar, de data asta, ciudat, sunetul soneriei avea efect invers: o inspira. Era ca o iluminare a unei întrebări chinuitoare care o obseda de mult timp, fără să poată răspunde. Primul sunet al soneriei a surprins-o  gândindu-se  la  sensul  unei fraze dintr-o scrisoare , trimisă de Victor  în  vremea  când  era  în  armată. O  frază  în  care  el  afirma că e imposibil ca dragostea unei femei sau a unui bărbat să nu dispară. Mă rog,  ar  fi  fost de acord,  dacă  el  i-ar  fi  spus într-o  zi  că  n-o  mai  iubeşte  şi că nu-i cinstit să mai stea împreună. Dar el  nu  asta  voia, abia  acum  îşi  dădea  seama. Nu ştia  decât  să  caute  veşnic scuze felului său de a se purta. Ea era ţapul  lui  ispăşitor. Fusese  un  calvar  nesfârşit  şi încă  mai continua  să  fie. Trebuia  s-o  desfacă, o  scotea  din  sărite  soneria!

       E-te-teee!  Nu  cumva-i dădeau lacrimile? Era în stare să  meargă  la  uşă  şi  să-i  deschidă, împinsă  de  un exces  de  zel, născut  de  noile  imagini  ce  i se declanşau în minte: Victor, frumos,  o  frumuseţe delicată, aproape  feminină. Irina  îi  semăna  şi  ea  nu  se  mai   sătura  privind-o, prilej  pentru Ilinca s-o tachineze  de  fiecare  dată:

       ,,Iar îţi admiri opera?” Cu pantalonii strâmţi pe şolduri şi evazaţi, cum erau atunci la modă, cu părul numai cârlionţi şi figura  dulce,  de  copil  alintat, întinzând  mereu  buzele  ca  să-l sărute. Dar acestor  imagini  i   se  suprapuneau  imaginile  de  dincolo  de  uşă: cu faţa buhăită, desfigurată de băutură, lovindu-se  întruna  cu  capul  de  uşă  şi  rugându-se  cu  limba  împleticită  de  băutură:

      ,,Hai, tu, dă-mi drumu', de ce nu-mi dai drumu'? Silvea!” Alteori  îi   reveneau  puterile  şi  atunci  striga:

      ,,Dai  drumu' sau  sparg  uşa?”

       Se vedea   rugându-l  sau, mai adesea, strigând  la  el,  de pe partea  interioară   a   uşii  de  la  intrare, să  plece. Trebuia  ca  aceste   imagini  să  dispară,  din  moment  ce  n-aveau să se mai repete, era hotărâtă  să  nu-i   mai  răspundă. Şi iar îl vedea: cu figura gravă, privirea neliniştită, insistând ca ea să-i citească din Otilia Cazimir. Sau el, recitând din Eminescu. Sau obosit, vrând să facă  baie  şi  să  se  culce. Iar  ea,  rugându-l  să   mănânce:

       ,,Măcar un pic, să  n-adormi  flămând.” Apoi iar el, la  uşă,  rugând-o  să-i dea  drumu':

       ,,Numai  cinci  minute,  să  vă  las  un  miel.”

       ,,Un melc?” întreba Irina,  curioasă  totuşi, deşi-i  era  frică  să-i spună  mamei  să  deschidă. În  sfârşit, el, cu privirea  tristă,  răvăşită. O  tristeţe  pe  care  nu putea s-o priceapă la început, apoi o înţelegea  într-un  singur  fel: Victor era bolnav. Nu găsea nici o vină,  nici   o  cauză  în  el  însuşi, cauza  era ea, Silvia, numai  ea. Şi iar  gândul  răzleţ, ca  un  şoc, îi trecea prin minte: dacă ea şi numai  ea  era  de  vină?…

       O  cuprindea  din  nou acea sfârşeală interioară,  pe care-o simţea  când  el,  beat  fiind, venea  şi  închidea  televizorul  şi  ea  nu  mai  îndrăznea  să-l  deschidă.

       Ilinca închisese şi cea de-a doua uşă de la hol, ciocăniturile de-abia se auzeau. Chiar prin faptul  că  suna acum  iar  la  uşă  demonstra  că  făcea  mereu  lucruri  care  n-aveau  sens: doar  ştia că  n-avea  să-i  deschidă. Se vedea cu uşurinţă punctul vulnerabil,  nu  era   raţional  nici  când   era   treaz.

      Nu era  nici  ea  o  fire  prea  hotărâtă, altfel  nu  i-ar  fi  dat într-un  timp drumu', fără prea mari insistenţe din partea lui, găsindu-şi  mereu  scuze,  dintre  care   cea mai  plauzibilă   era   că e firesc să  se  răzbune, bătându-şi puţin  joc de el. Adevărul  e  că mult timp n-a avut  puterea să se rupă de tot de el. Toate le vedea cenuşii şi venirea lui era o fugă, chiar dacă pe jumătate, o  fugă în  neant.

       Când asemenea scene dispăreau, alungate de îndărătnicia cu care  strângea ochii, îi apărea imaginea lui Victor, aşa cum arăta când îl cunoscuse. Era imaginea ei preferată când îl auzea zgâlţâind uşa: un tânăr cu faţa de copil şi tuns chilug, stând liniştit în bancă. Ca  şi  cum liniştea ar ţine de tunsoare. Apoi nu-şi mai amintea. Pentru că aşa se întâmplase, de fapt: el nu însemna nimic altceva  pentru ea atunci, doar un simplu elev la o şcoală post-liceală.  Cu privirea cam  ironică, pentru că, absentă, ca de obicei, nu-l observase de la începutul orei. Era un elev întârziat, venit din armata abia  începută, şi ea nu-l observase şi nici nu-i citise numele, scris în creion la sfârşitul catalogului. Nu-şi mai amintea nimic altceva despre el, cu toate că  se tot gândea la asta, nici măcar ce note îi pusese nu-şi amintea. Nimic dinaintea zilei în care l-a întâlnit pe stradă. Uitase cu desăvârşire de el, de un an de zile nu-i mai era profesoară. Ea avea ochii plânşi, fiindcă  nu venise cel pe care-l aşteptase la întâlnire, iar el mergea pur şi simplu în oraş, pentru că se plictisea să stea în casă. S-au întâlnit în staţia de tramvai  şi  l-a întrebat, mirată, de ce se duce în oraş fără motiv. El a dat din umeri, ce-ar fi putut să-i răspundă?…

       De diferenţa asta  dintre  ei avea să-şi dea mult mai târziu seama. La început n-a observat deosebirea, pentru că Victor nu-i trezea  nici  un  interes, iar  mai  târziu, prea îndrăgostită  fiind, nu mai avea  timp să  observe. Ştia  că  acceptase să  se-ntâlnească  cu el  doar  ca  să  nu  se  mai  simtă  singură.

       Convingerea a apărut într-o seară când, cuprinsă de deznădejde, se gândea să-şi facă o intrare bruscă dincolo. Dar în clipa  în  care  se  credea  hotărâtă  să  facă  gestul, l-a văzut pe Victor  îndreptându-se  spre  blocul  ei. Îi aducea un  buchet  de  garoafe  albe. În  acea  clipă  a   simţit că  renaşte. Poate că, fără  să ştie, el îi salvase viaţa. Dar, oricât se chinuia,  nu  putea   să  înţeleagă  reproşul  că  pentru  el  n-ar  fi  în  stare  să  moară. Ca  şi cum  ar  fi  dorit  s-o învieze  ca  s-o  ucidă. Îi  reproşa mereu că pentru  Mircea  ar  fi fost  în  stare  să  moară. Îi  reproşa  şi  că-l  iubise pe Mircea, ca  şi  cum  ea  ştia că  avea  să-l  întâlnească  pe  el.

                                                    *

       Se plimbau seara prin parcuri şi pe străzi, dar cel mai adesea prin  cimitirul Eternitate. Abia  acum  începea  ea  să  intuiască  de ce nu se putea linişti sub cearşafuri, se tot foia de parc-ar fi fost Victor  când  era  beat:  nu  înţelegea  cum  de  se  îndrăgostise  de el,  din  moment  ce, la  început  nu  simţea  nimic  în  afara  recunoştinţei. Şi nici nu putea să-şi explice, cum îi spusese şi Mamaii,  cum  de –şi  dădea  seama  că  se  putea  mărita  oricând  cu  el. Asta  însemna că exista soartă?… El era soarta ei şi nu trebuia să  mai  despice  firul  în  patru?…

      A, da! acum îşi  dădea seama  ce nu-i  plăcea  la  el:  n-avea  păr  în  barbă. I-a  crescut abia  după  ce  s-a  întors  a  doua   oară din armată şi  ea  încă  nu  descoperise  iubirea  în  postura de iubită - mamă - soră  dintr-o dată, ci doar în  postura  de  femeie cucerită. Zâmbi amintindu-şi cum se  amuza  pe  seama  lui  că  nu ştia  să  sărute. L-a învăţat într-o seară, cu două zile înainte de-a pleca  din  nou  în  armată, în  timp ce se plimbau prin  cimitir. Uitaseră cu totul de morţi, adică de cruci, morţii nu se vedeau oricum, era  şi prea  frumos  totul  în  jur  de-ţi  venea  să   te  crezi în parc.  Când, în sfârşit, îl învăţase  cum  să-şi  lase  buzele moi, s-a auzit un fluierat. Era un fluierat ameninţător care i-a determinat urgent să  se  scoale  de  pe  bancă  şi  s-o  ia  la  goană  prin  cimitir.

       Reversul acestei imagini era ea: după doar trei ani, rugându-se de un gropar, aşa cum o învăţase naşă-sa, şi explicându-i acestuia  cum  să  pună  trei  sticle  cu  ţuică  la  capul a  trei  morţi, timp de trei  zile, cât stăteau morţii în  biserica  din  cimitir  şi  Victor  se lăsa sigur de băut. Groparul, simţ practic şi cu umor, băuse ţuica  şi  pusese apă  în loc. Ce ridicol era  totul! Ridicol de trist! Şi ea, mereu personajul principal al dramei… Bine că nu era un  caz  singular!

      O  pasăre sărăcită de pene. Asta era. Trăia de atâta amar de vreme  ca-ntr-un  coşmar. Ca  şi  cum  întâmplările prin  care  trecea ar fi  aparţinut  altei  persoane, care nu-i era  indiferentă, dar  nici atât  de  dragă  încât  să  se  consume  pentru  ea.

       Dac-ar  reuşi  mereu  să  privească  viaţa  cu  ochi  şi  suflet   de copil, ar înţelege poate, că viaţa nu este adevăr, ci poezie, că adevărul  vieţii  stă  în  poezie, adică în   modul  în  care  fiecare  dintre  noi  ştie  să  vadă  şi  să  trăiască  viaţa.  Şi  cu  cât  trăieşti  viaţa   într-un   mod   mai   poetic,  cu  atât  ai  şanse  să   fii    mai  ridicol  în   faţa   celorlalţi.

      Va  trebui  să  adune acele stări  care  ne  risipesc  şi  ne  trag după  ele,  chemându-ne, înşelându-ne  prin  alte  stări  asemănătoare  care  le  urmează?  Un   film  interior! Dacă  l-ar  putea  reproiecta!… I  s-ar   părea  că   renaşte,  că  poate  nega  tot  ce-a  fost. În  asta consta  tăria  vieţii, în  a   nega  ce  nu-ţi  convine?… Adevărul  e acela  pe  care  ţi-l  faci  şi  s-ar   putea   ca    timpul  să   nu   treacă   fără   folos?… După  ce-ai  tatonat ca  orbul, ca viermele, ca amoeba, ca să  calci  fără  să  greşeşti   pe  pământul  care  ne  fuge  de  sub  tălpi?…

       Viaţa e plină  de  curse şi  când  îmbătrâneşti îţi dai  seama  că n-ai  avut niciodată destulă experienţă  ca  să  le ocoleşti. Nu  se considera atât de  bătrână încât să dea sfaturi; doar atât de tânără încât  să  spere  că  mai  are  încă  dreptul  să  creadă  în  fericire. Să lupte  pentru  fericire.

       Prima  ei  directoare i-a spus lui Cezar, primul  ei  soţ:

       ,,E  cam   naivă  soţia  dumneavoastră, domnule  Caba.” Şi  chiar  Cezar  se lega  de  faptul  că  era  prea  sinceră, spunea  întotdeauna  ceea  ce  gândea  şi  asta  era  ca  şi  cum  s-ar  lovi  de  pragul  de  sus, fiindcă  nu-l  vede pe  cel  de jos. Până acum, ce-i  drept, s-a  lovit destul de cele două praguri, avea  ce să-şi amintească, dar tot  nu era în stare să spună  altceva  decât  ceea  ce gândea;  nu putea renunţa la expresii  ca: ,,dar  nu  e  logic, dar  ăsta-i  adevărul!” 

       ,,Nu mă îndoiesc deloc”, i-a spus într-o zi Cezar, à propos de fidelitate. Asta  a  determinat-o  să-l  înşele. O  jignea faptul că el nici nu voia să bănuiască măcar complicaţiile ei  sufleteşti. Ar  fi vrut  să  se  zguduie toată de plâns la pieptul lui, să-l convingă cât de rău  îi  părea. Voia ca el să ştie totul despre ea, deşi bănuia că avea demult viaţa lui. Aşa s-a  convins  că  trebuia să facă  numai ceea ce îi  trecea prin  gând.

 

                                                   *

       Dacă  avea  curajul  să  lupte  pentru  fericire?… Era  mai  mult o  luptă   cu  amintirile,  poate  şi  o luptă  cu   regăsirile. Să-şi  dea seama  de  ce  până  la  aproape  cei  40 de ani  ai ei   viaţa  nu  i-a  fost  deloc  comodă. Cel puţin aşa susţinea opinia publică. Această opinie e un  fel de oglindă în care e obligată să se privească. Întotdeauna  mirată. Foarte mirată. Şi veşnic iritată. Pentru că se simte obligată să se explice. E-adevărat că  găseşte întotdeauna  o  explicaţie, dar această  explicaţie sau  motivaţie,  pe care-o  caută  ca  să  se  liniştească, o  face  să  se  simtă  ridicolă,  atunci   când  trebuie  s-o  supună  curiozităţii   generale.  Iar   dacă nu  se   explică, nu  se  poate  linişti.

       La  drept  vorbind, vrea  să  ştie  ce-a  mai  rămas  din ce-a dăruit şi  din  ce-a  primit. Vrea  să   ştie  cât  e  de  bogată  sau  cât  e  de  săracă. Trebuia  să se împace cu ea însăşi ca să se poată împăca  cu lumea. Nu  vedea seninul cerului, dacă nu se împăca înăuntrul  ei. De ce  oare  credea lumea că e  orgolioasă când  ştia  bine că reţinerile ei în diferite împrejurări nu erau decât timiditate?…

       Adevărul e  că-i  plăcea să stea singură. Se gândea uneori  că e  un  semn de egoism, dar se consola foarte repede şi fără remuşcări. Pentru  că , în  singurătate,  se gândea la ceea ce i se întâmplase cu mai mult sau mai puţin timp în urmă. Ca să folosească  o  vorbă  mare, invita  oamenii  la  ea  acasă  şi  cei  care o  judecă,  şi   sunt   mulţi   din   aceştia,  ar   trebui  să  fie  sinceri  şi  să  recunoască faptul că acest egoism trebuie, totuşi, apreciat.

       Şi  când  se  gândea  că  s-a  risipit  atât de mult! A pierdut sute şi  sute  de  zile  fără  să ştie ce-a făcut! Dar, curios, faptul că-şi dădea seama că pierde timpul n-o împiedica să-l piardă în continuare. La  drept  vorbind, n-ar  trebui  să-şi  facă  o  problemă din  pierderea  timpului.  Avea  destulă  experienţă  ca  să-şi  dea seama  că  oamenii  trăiesc  cu  adevărat  atunci când nu-şi analizează  felul  în   care  trăiesc. Trăiesc  pur  şi   simplu,  mai  bine sau  mai  rău,  după  cum  se  descurcă. Şi  totuşi,  era  convinsă  că există  o  vârstă  când  trebuie  să-ţi  revizuieşti  viaţa. Cam două-trei   astfel  de  revizuiri  într-o  viaţă de om! De fapt, aceste momente - cheie din viaţa noastră sunt momente în care, dacă nu suntem  atenţi, pierdem  de  tot legătura cu noi înşine şi nu mai putem spune, precum Galilei, până la sfârşitul vieţii, ,,eppur si muove”, şi totuşi, se  învârteşte. Parcă vezi fulgi cum cad pe pământ şi se risipesc. O risipire senină, plină de candoare,  bogată, gata  să  se  repete  la  nesfârşit.        

       Probabil  că  prima  revizuire  din  viaţa  ei  a  făcut-o, fără să-şi dea  seama,  când  avea  şapte ani. Atunci  şi-a  manifestat pentru prima  oară  dorinţa  să  ţină  minte  scena  al  cărei  personaj, volens-nolens, era. O scenă oarecare, banală, interesantă doar pentru  un  pictor  care  vrea  să  surprindă  stări  sufleteşti, atmosferă etc.  Pentru  un  om  obişnuit, nu era interesantă  câtuşi de puţin, această scenă: un copil, mai  precis o  fetiţă, aşezată pe scaun, cu coatele şi capul rezemate de masă, aşteptând-o cu nerăbdare pe sora  ei  mai  mare  să  se  îmbrace  ca  să  meargă  împreună  la  film.

       Era, totuşi,  o  performanţă, dacă  stai  să  te gândeşti,  pentru   un  copil  de  şapte  ani,  să-şi convingă  sora mai  mare cu  vreo  zece  ani  să  meargă împreună la  cinematograf. Pe atunci  nu  erau televizoare, aşa   că   n-aveau  posibilitatea  copiii   să   vadă  orice fel  de  filme. Trăia,  deci,  la  şapte  ani,  din  plin  poezia, din moment  ce  şi-a  dat  seama  că  există  stări  care  nu  trebuie uitate. Dar atunci  habar  n-avea că trăia frumos. Naivitatea ei, pentru  acea   vârstă o naivitate  firească, a  ferit-o  un timp  de pericol , nebănuind c-ar putea fi  ridicolă,  din  moment  ce  toţi oamenii  trăiau  aşa.

       Sau poate că ar fi mai  corect să spună că nu bănuia că viaţa  poate fi urâtă, din moment ce exista şi zăpadă, şi sanie, şi derdeluş,  şi gheţuş, şi ghete care alunecau uşor pe gheaţă, şi un băiat care  freca gheţuşul cu opincile, făcându-l ca oglinda; şi şorici, şi coada porcului cu care Tataia o necăjea spunându-i că i-o dă s-o mănânce; şi căsuţe, şi oameni de zăpadă, fiindcă atunci erau ierni cu zăpadă  multă. Abia după ce şi-a construit prima  căsuţă din zăpadă i-a îndrăgit cu adevărat pe Albă ca Zăpada şi pe cei şapte pitici.

       Acesta era, în mod sigur, doar o parte din programul ei de iarnă . Ar mai putea adăuga multe la care acum nu era în stare să se gândească. Poate că n-ar trebui, totuşi, să uite colindele, de care-şi aminteşte cu bucuria pe care-o are oricine când se gândeşte la propria-i copilărie. Şi ea doar a fost un copil în toată legea, nu unul ţinut sub papuc de vreo mămică, bunică sau tătic!

       Cam acesta era programul ei de iarnă. Aproape fără urme de tristeţe. Pe la vreo zece ani însă, începuse să-i placă să-şi provoace tristeţea  ca să  poată înţelege  ce înseamnă lugubru. Era un cuvânt pe care îl descoperise, după câte îşi amintea, în cartea de citire. Îi  plăcea să spună în gând acest cuvânt şi să simtă cum o cuprinde spaima, chiar dacă nu bătea un vânt puternic care să facă să şuiere aerul.

       În  cele  din  urmă, ascultând vântul, a  descoperit că, din  casa lor, care  era  foarte  mare, acoperită cu tablă şi cu podul neastupat de  jur  împrejurul acoperişului, se auzea şuierând  lugubru. Mamaia  zicea  că  şi  când  plouă  acoperişul  casei  sună  lugubru. Zgomotele sunt, într-adevăr, asurzitoare când plouă, ei însă îi plăceau, i  se  părea că  cineva  bate toba. Poate  că  atunci,  fără  să-şi  dea  seama, a învăţat să treacă de la  plâns  la  râs?…

       Această plăcere a salvat-o  să  nu  tragă  o spaimă  grozavă într-o noapte  când, din cauza furtunii, s-a întrerupt lumina, şi  vrând să aprindă becul, a descoperit că era singură. Mamaia,  crezând-o  probabil,  mai  mare  decât  era,  de  fapt,  nu mai venise în acea noapte acasă, din cauza furtunii, rămânând la maică-sa,  într-un   sat  vecin.

       Bucuriile  ei  din  timpul  verii  erau  însă  învecinate  cu  nostalgia  unei  lumi  nevăzute,  pe  care  o   presimţea   plutind  în aer. Pomii înfloriţi îi asocia cu  zumzetul albinelor, orăcăitul broaştelor, cu un  concert caraghios, dorinţa  de  a  se  ascunde,    cu strigătele exasperate ale Mamaii  care  o chema să mănânce. Acum  a  trecut   ea  în  locul Mamaii când se ascunde Irina în şifonier  sau  în  debara. Plăcerea  de  a  călători cu  o  traistă  în  băţ  o  asocia  cu  dorinţa  de  a  rămâne  orfană, fiindcă  avea  părinţi  răi  care  o  certau.

       Se considera, deci, un personaj de basm, considerându-se totodată  cel  mai   obişnuit  copil   din  lume. La limita  dintre  lume şi  basm  mai  era   şi  plăcerea  de a  plimba  cu  o  sârmă  cercul  şi  de  a  cânta, ca  să  nu  mai  audă  nimeni,  când  era  zguduită  de  căruţă,  în   ritmul  tropotului  de  cai.  Şi, în  mod  sigur, multe alte  dorinţe,  născocite  de  toţi  copiii  din  lume  care  ştiu  să  nu  se  plictisească.

       Realiza oarecum că trăia  poetic  doar  când  învăţătoarea le dădea să facă  vreo compunere  şi   toată  clasa   se  năpustea asupra  ei. Nu   câştiga  decât  Mia, poreclită  Mia  lui  Boacă, pentru că ştia să conducă bine sania şi o însoţea cu  pluguşorul şi cu colindul.

       Dar  nu  era  o  legătură  solidă  cea  care  se  forma  între  ceea ce gândea şi viaţa ei . Aşa cum  nu  realiza  legătura  între   modul  cum  se  înmulţeau plantele şi animalele şi modul în care auzise  că  se fac copiii. Când vară-sa, Ştefana , studentă la medicină, i-a  spus  cum  se fac copiii, s-a  întristat  foarte  tare. Singura  ei  consolare  era că  Tataia, fiind  petrolist, lucra  destul de  departe  de  casă,  aşa  că  n-o  vizita  prea  des  pe  maică-sa. Nu ştia  dacă  acesta  era   motivul  pentru  care  nu  îi  simţea  lipsa. Altfel, n-ar  fi  avut  nici  un  motiv  să   nu-i   fie  dor  de  el, se juca mai  mult  cu  ea  decât Mamaia. Doar  când  era  vorba  de  ale   gurii,  uita  că  trebuia să  le  dea  mai  întâi  lor,  copiilor.  Mânca până se sătura, indiferent  dacă  mai   rămânea   sau  nu,   ceva   în  oală.

       Când  ea   abia  împlinea  12  ani , Tataia  a  lipsit  aproape      tot  anul  de-acasă,  şi,  cum  avea  să  afle  mai  târziu,  n-a  trimis în   acest   timp nici  bani. Totuşi, Mamaia  n-a   renunţat  să meargă cu  ea   la  băi  la  Lacul  Sărat, zicându-şi   în   sinea   ei că,  dacă   va   afla  că   erau  amândouă  la  băi,  Tataia  avea   să  le  trimită   bani.  Ea  însă  nu  ştia  nimic  atunci, Mamaia nu se plângea faţă de ea, considerând-o,  probabil, prea  mică. Doar când venea Tataia acasă în concediu şi-l considera vinovat de  ceva,  nu-şi mai  ascundea  nici  gândurile,  nici cuvintele  faţă  de  el. Nu  bănuia nimic şi privea  cu  uimire  la  Mamaia  care  nu  voia  să  mănânce,  spunându-i  că  nu-i   este  foame.

                                                    *

       A  doua   revizuire  a   făcut-o,  probabil, tot fără  să-şi   dea seama, la  23  de  ani,  când,  proaspăt  absolventă  de  facultate fiind,  directoarea  ei   îi   spusese  lui  Cezar  că  e   naivă. Nu peste mult timp, avea  să-şi dea seama că directoarea avea dreptate:  fericirea   nu  era, cel  mai  adesea, acolo  unde credea  că este, adică în ochii oamenilor şi  în cuvinte. Reţinea prea rar culoarea  ochilor  şi  îmbrăcămintea.  Se  lăsa  furată  de  priviri  şi de  gesturi.  Obişnuia  să  privească  viaţa  cu  ochii  larg  deschişi  şi  nu-i  trecea   prin    gând   să   spună    oamenilor   altceva     decât   ceea    ce    gândea.

       Poate   că   acum,   în    preajma   vârstei   de   40   de   ani, începea   să   facă   cea   de-a   treia   revizuire: să   lupte  cu regăsirile   şi   cu  încrederea  în  oameni. Cu  mici   deosebiri, de nuanţă,  aceste  revizuiri  se   asemănau. Diferenţa   consta   doar    în   faptul   că   acum    nu    se    mai   entuziasma   prea    repede   şi  nu   mai    visa    să    danseze    cu   un   băiat   care   i-ar   fi   dat toată   fericirea   din  lume.

       Acolo, sub plapumă, cu  ochii închişi, încerca să afle adevărul: de  ce   era  din  nou  singură?…O obseda  întrebarea asta,  oricât  savura  plăcerea   singurătăţii.  Poate că   totul  avea un   sens  dacă   nu  mai   privea   înapoi.  Dar  tot   atunci îşi   zicea: ,,dar   n-am   nici   un   sens ,  dacă   nu   aflu   cât  şi  unde  am  greşit.”

                                                    *  

       În fiecare noapte adormea cu gândul că trebuie să   renască, precum o  pasăre Phoenix, din  propria-i  cenuşă, căpătând  o  expresie  chinuită  a  feţei  care  i  se  păstra  şi   după  trezire.

       Într-un timp, încerca să se cunoască studiindu-şi  fotografiile, deşi ştia bine că erau amăgitoare. Voia însă să surprindă   pe  faţa  ei  diferite  stări  de  care  altfel  nu  şi-ar  fi     dat  seama.  Îşi  amintea   că,  într-o   zi,   şi-a   studiat  două fotografii   despre   care  ţinea   minte   că   erau   făcute  în  aceeaşi zi  şi  care,  totuşi, păreau  fotografiile a două  persoane  diferite. Şi-apoi, cum avea să-şi explice faptul că , nu de puţine ori se întâmpla   să   creadă  că   o   anumită   stare   sufletească   prin   care trecea o mai  trăise şi altădată?…Faţa şi-o bănuia uimită şi  presimţea  că   foarte   curând  avea  să  devină  gravă. Degetul  cel mic  dac-ar  fi  reuşit  să  şi-l apuce, să-l  identifice  cu  eul  ei profund  şi  timpul   pierdut  ar   fi   reuşit  să  se  întoarcă, era sigură!

       Se  tot  gândea  cum  era   ea   alcătuită  pe  dinăuntru,  din moment ce  era   convinsă că   niciodată  n-ar   fi fost în  stare să  spună: ,,Ehei!  ce  viaţă  am  trăit  eu!” De ce  niciodată  nu putea   să   prevadă  ce  i  se  va  întâmpla  şi  de  ce  numai  ei    i  se  întâmplau  mereu atâtea?… Răspunsul, era sigură, n-avea dreptul  să  şi-l  dea. Trebuia  să  iasă  singur, la  iveală,  din   felul   cum   decurgea   viaţa   ei.

       Dacă  începea  să   privească   în   urmă,  în  vremea   când    avea   doar   18  ani,  se  vedea   tot   timpul   cu   zâmbetul   pe  buze. În  acea  vreme era,  în    mod    sigur,    mai    norocoasă,     din  moment  ce nu-i   spunea   nimeni   că   râde   din   prostie. Toată lumea  o   considera   o  fată   veselă.  Când  nu  râdea,  era  suspectată  de   orgoliu.  Pesemne doar  zâmbetul se   potrivea  cu  figura  ei  de-atunci. Acum  îşi  dădea  seama  că zâmbetul  acela ,  chiar   dacă   nu   era   prostesc,  ascundea   o mare   doză   de   naivitate. Totuşi,   această  naivitate  a  avut  şi părţile  ei  bune,  în  sensul   că  a  ferit-o  de emoţii prea mari   în  momente   cruciale   din   viaţă.

      Obişnuia să-şi imagineze doar esenţialul unor întâmplări  viitoare, nu-i  trecea  prin  gând  c-ar  putea  exista   piedici neprevăzute  încă. De exemplu, admiterea la facultate: îţi faci  valiza,   te   urci  în  autobuz, (când  a  plecat  ea  era   o   maşină   cu  prelată)  în   tren,  ajungi  la  Universitate,  te  înscrii,  te  prezinţi la  examen ,  îl  iei,  fireşte,  fiindcă  fiecare  se  înscrie  acolo  unde se  pricepe,  şi  gata.  Şi  nu   ştiu   cum,  parcă  şi  acum  îi  vine  să creadă   că ,  de   fapt,   cam   aşa   are   loc   orice   examen   în   viaţă.  Probabil   că  încă  nu  s-a   vindecat  de  naivitate.  Sinceră  să   fie,   nu-i   pare  prea   rău,   fiindcă  o   ajută   să   nu   dispere

       Abia  acum,  când  are  mai   mult  decât  dublul  vârstei           de-atunci, începe să vadă fisurile. Cum ar fi acea fisură imperceptibilă care-i   pregătea   prima  lovire   de  pragul  de  sus. E vorba  de  încrederea  în  oameni,  încredere  pe   care  întâmplări în  aparenţă  banale   te   fac  să  ţi-o  pierzi. Nu  făcuse  chiar  o tragedie  din   asemenea   constatări,  alunga  ceea   ce  nu-i convenea   în   cotloane  cât  mai  ascunse   ale   minţii. Intuiţia  nu greşea,  îi   şoptea   în   limbajul  ei  secret  că   trebuia  să  uite. Atunci   habar   n-avea   că   seriozitatea  masculină  n-avea  nici   o legătură  cu   încrederea în   oameni.  Izbitura   a   venit  din  faptul că  era  un  prea  mare  contrast între neseriozitatea mascată a bărbaţilor  şi  prea   marea  ei  seriozitate  în  iubire. Ei nu-i  oferiseră decât o intrare brutală   în  viaţă.

       Faptul  că   n-a   făcut  o   prea   mare  deosebire   între   un  vis urât  şi  toate  întâmplările  prin   care-a   trecut, a  ajutat-o  mereu să-şi  revină,  să  nu  se  lase  copleşită de  val. Ce stupid! Acum nu-i  venea  să   creadă   că   într-un  timp   dorea   să  moară.

                                         

Olga Alexandra Diaconu's Blog

Azi simt c-am înflorit pe dinăuntru

Postat în Aprilie 16, 2014 la 7:30pm 6 Comentarii

 

Azi simt c-am înflorit

pe dinăuntru

de parcă

pomii-n floare-au izbucnit

şi s-au mutat în curtea mea de taină,

iar cei de prin grădină au pierit

 

Îmi port pe cale bucuria lină,

grădinii pomii vreau să îi întorc,

primind în schimb o noapte mai senină

pe care cerului eu să i-o torc

 

Mângâi cu palma mâţişorii fragezi -

vreau în căuş căpşorul  să  le –ncapă -

şi-ncet plutesc în…

Continuare

Panou de comentarii (13 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !

Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE

La 10:04pm în Aprilie 19, 2016, Ion Lazăr da Coza a spus...

La mulți, mulți ani fericiți!

PS: Fragmentul de roman trebuia postat pe FORUM (Pagina de start).

La 11:21pm în Aprilie 19, 2015, Ion Lazăr da Coza a spus...

La mulți ani!

La 5:36pm în Aprilie 19, 2015, gina zaharia a spus...

La mulți ani!

La 4:50pm în Aprilie 19, 2014, Ion Lazăr da Coza a spus...

La mulți ani luminoși!

La 1:08pm în Aprilie 19, 2014, Mihaela Aionesei a spus...

La mulți ani cu bucurii!

La 12:17am în Aprilie 19, 2014, Augusta Cristina Călin a spus...

      La mulţi ani!

La 3:08am în Aprilie 18, 2014, Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus...

La Mulți Ani Fericiți! Sănătate, Iubire și Inspirație!

La 10:34am în Aprilie 16, 2014, Corina Militaru a spus...

La 9:23am în Aprilie 16, 2014, gina zaharia a spus...

Bine ai venit!

La 9:21am în Aprilie 16, 2014, Sofia Sincă a spus...

Bine ai venit!

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

DONATE

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2018:

-  Calotă Rodica - 100 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Valeria Merca - 300 lei

Nikol MerBreM - 500 lei

Sofia Sincă - 100 lei

Camelia Ardelean - 100 lei

- Electra - 200 lei

- Spartacus - 100 lei

Laura H. - 100 lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Gabriel Cristea
cu 11 minute în urmă
Postare de log efectuată de Ionel Mony Constantin
cu 43 minute în urmă
Postare de log efectuată de Darie Giurgiu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Giurgiu Silvia îi place postarea pe blog armistițiu a lui Tudor Cicu
cu 2 ore în urmă
Lui Gabriel Cristea i-a plăcut videoclipul lui Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Lui Gabriel Cristea i-a plăcut videoclipul lui Adina Speranta
cu 2 ore în urmă
Lui Gabriel Cristea i-a plăcut videoclipul lui Adrian Danaila
cu 2 ore în urmă
Gabriel Cristea a comentat în legătură cu videoclipul lui Trandafirul
cu 2 ore în urmă
Lui Gabriel Cristea i-a plăcut videoclipul lui Trandafirul
cu 2 ore în urmă
Camelia Florescu a adăugat comentarii în legătură cu evenimentul Editura Izvorul Cuvântului_Multiplă lansare de carte al utilizatorului Camelia Florescu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Să te-aud a lui Trandafirul
cu 2 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog armistițiu a utilizatorului Tudor Cicu
cu 3 ore în urmă
Vasilisia Lazăr (da Coza) a adăugat comentarii în legătură cu evenimentul Editura Izvorul Cuvântului_Multiplă lansare de carte al utilizatorului Camelia Florescu
cu 3 ore în urmă
Lui Vasilisia Lazăr (da Coza) i-a plăcut evenimentul Editura Izvorul Cuvântului_Multiplă lansare de carte al lui Camelia Florescu
cu 3 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbatere a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Crepuscul a lui Ionel Mony Constantin
cu 3 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog armistițiu a utilizatorului Tudor Cicu
cu 3 ore în urmă
Camelia Florescu a postat un eveniment
Prezentare grafică

Editura Izvorul Cuvântului_Multiplă lansare de carte în ADER

Octombrie 21, 2018 de la 1pm până la7pm
cu 3 ore în urmă
Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog armistițiu a utilizatorului Tudor Cicu
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Speranță în abis... a lui Anonimul39
cu 4 ore în urmă

© 2018   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor