un holocaust al iubirii

[Horlaci Mitica]

Inima ta e cerul întunecat de aprilie
un paste ce defilează
într-un continuu demers
printre silute ca niște
umbre prevestind un holocaust al iubirii
sunt un zeu
între niște iluzii pământene
Iar țărâna pe care o strivesc cu tălpile ranite
pulsează în arterele calde
simțul libertății
Simt zborul cum
invetiabil sărută norii
cum inevitabil sărută ploaia
cum cu precizie despică orizontul
și feliază aerul în zig-zag
cum mă distanțează de mine
de pornirile mele
de regretele vieții
în patimile unui trup fierbinte
ce încă simte vibrația unei clipe
a unui banal sentiment organic
inima ta de confetti
prizioneră a romantismului vag
nu presimte sfârșitul hârtiei
a rândurilor ce gem
a literelor ce plang
pe întinderea albă
doar luna mare și clară
cu indiferență
umple cerul nostru imaginar
aruncând un voal nostalgic
peste trupuri
de mult întunecate
și reci

[Vasilisia Lazăr]

Foarte bine redat acest holocaust al iubirii pe parcursul întregului poem.

Rog, însă, atenție mai mare la diacritice și restul!

un paste ce defilează

printre silute 

tălpile ranite

a literelor ce plang

[Monica Pester]

Uneori, iubirea îți poate transforma viața în holocaust. Atunci când, din noțiunea viului deplin, ființa se reduce la viul cărnii mustind de arterele calde ale trupului fierbinte. Ești zeul căruia banalele confetti ale inimii aprinse sunt spălate de ploaia ce stă la pândă.  Și totul se termină , precum iluziile pământene, ascunse ca trupuri întunecate și reci, sub voalul nostalgic al Lunii.

Mesaj dureros după un marș fierbinte. 

Citit intens.

[Chris]

un tablou intunecat, scena finala zugravita in alb, negru si gri - asa am perceput-o eu

[Grig Salvan]

O radiografie aproape chirurgicală a arderii iubirii, cu lumini și umbre, cu diafan și sumbru, cu tandrețe și asprime în același timp. Finalul are o frumusețe de tablou:

„doar luna mare și clară
cu indiferență
umple cerul nostru imaginar
aruncând un voal nostalgic
peste trupuri
de mult întunecate
și reci”