cine sã mai deschidã ferestre pe lunã

când toatã lumea e ocupatã cu driblatul iernii

pânã şi oamenii de zãpadã devin luptãtori galactici

o sumedenie de stele verzi pe cine ştie ce pãşuni

se luptã sã înfloreascã precum trifoiul cu patru foi…

nu ne desparte aerul

nici fusele orare

nici mãcar viscolul nu ar putea face asta

oricâte troiene s-ar aşeza între inimile noastre

nu ar face decât sã hrãneascã sentimentul

nici tãcerile toate nici mãcar moartea

în niciun caz lipsa cuvintelor nu ar putea desface

misterul întortocheatei simbioze polare

dintre un delfin aiurit şi o gâzã lãuzã de cer

dar cine sã mai socoteascã câte dureri…

precum o gâzã prinsã-n luminã

(nu voi şti niciodatã dacã era dispusã la ardere)

...............................

poate nici isus nu era pregãtit de crucificare

...............................

doar din când în când rãtãciţii mai împart speranţa

ereticii doar vin şi pleacă precum la un job regulat

nu ca o scuzã pentru cine ştie ce rãzboaie

aşa ca sã nu moarã de plicti…

prin coridorul rece şi întunecos al morţii

trãiesc clipe în care niciun fel de fir

nu-mi poate oferi o cale de ieşire

din labirintul propriilor mele fantasme

iar tu zâmbeşti a primãvarã de peste munţi

precum un ghiocel rãzvrãtit

ochii mei îţi adulmecã cu nesaţ fiecare înflorire

aduc dovezi despre trupul tãu

sunt indiscreţi

te dezbracã

îţi reaşeazã fiecare petalã

dar nu te…

într-un montagne russe infinit ţipãtul naşterii

precum o amintire dintr-un viitor fãrã logicã

pe o creangã de stejar parcã suspendat de un cer verde

scânceşte palid un leagãn-pendul cu pretenţii de perpetuum

între douã încercãri de a colora timpul

solfegii de privighetori în cãutare de tei înfloriţi

într-un fel de colivii…

cu luciditate

vezi tu poeţii nu pot trãi fãrã vise

ce sã-ți mai spun altceva

un adormit mai puţin

dã-l încolo de zãpãcit

sã moarã unul câte unul

cum mor şi iubirile cum mor şi stelele

sã ştie şi ei cã nemurirea e doar o iluzie

sã înveţe sã nu mai înceapã nimic

tot ce încep ei se lasã cu un sfârşit

ai vãzut…

l-aş împãrţi

l-aş înmulţi

aş face cumva sã-l declin

l-aş rãstigni în felul meu

mecanizat

primitiv

din când în când cu iertare

mi-ar prinde bine o lacrimã

înainte să-i dãruiesc spinii puterii lumeşti

l-aş zidi în temelia vieţii

i-aş cere minuni

în prime time

cu martori i-aş cere sã învie

sã vezi atunci publicitate

otv-ul ar crãpa de invidie

elodia ar rãmâne o…

când instituţiile domnului sunt din ce în ce mai mari

aproape invers proporţionale cu bunul simţ

întotdeauna ca o încercare de a ne substitui cerului

înalţãm turle cât mai aproape de stele şi cât mai aurite

apoi zugrãvim sfinţi fictivi şi dumnezei bãrboşi

iar popii învaţã la seminar marketingul credinţei

mai dihai decât orice tatãl nostru

parcã în loc de toleranţã şi…

când nu mai am loc în mine

şi nici cerul nu vrea sã-mi ofere

fereastra prin care sã mã duc luminii

mã întorc bucatã cu bucatã în inima mea

fãrã sã mai sfredelesc pãmântul

cu întrebarea mea temãtoare

apoi mã aşez în poziţia de fetus

şi-mi ascult viaţa de dinainte ţipãt cu ţipãt

fãrã nici o şoaptã precum o lungã…

pentru cã trec uneori şi luni când nu vãd soarele

nu pentru cã s-ar ascunde din când în când

dincolo de oceanele acestea pufoase şi cãlãtoare

poate sã-şi tragã şi el sufletul

sau cine ştie ce doamne-iartã-mã au în loc de suflet stelele

nici din cauzã cã pãmântul s-ar fi întors

ci doar pentru cã el este mereu acolo şi arde

indiferent sau poate prea ocupat cu furtunile sale

aşa cã atunci când îmi este varã-n suflet

nu ştiu de ce zic cã soarele îmi…

nu eu împart lumile în albe sau negre

nici mãcar fulgii nu-mi stau bine-n pãr

doar viscolul mi se potriveşte cumva pe inimã

oricât de fierbinte se amestecã oamenii mei de nea

tot un fel de extratereştii ciudaţi rãmân

anonimi şi pe cale de dispariţie

cu toate încercãrile mele de a-i boteza cumva

..................................

noroc cu polimerizarea stereospecificã a izoprofenului

şi mai toate aplicaţiile sale în lumea aceasta de cauciuc…

poate cã sunt totuşi legat printr-un cordon ombilical de univers

dar pentru început mi s-a dat voie la un punct

de unde cu un compas în care am cuprins gândul

(o razã obositã de atâta rãsucit ceruri)

mãsor diferenţa dintre origine şi acel ceva…

nu ştiu dacã iadul e pâlnia

îmi este din ce în ce mai strâmt în raiul acesta

parcã nu-mi mai ajunge doar o moarte

pentru câte durere este pe acest colţ de lume

şi tu ştii doamne cum te sufocai aici

câte nevoie de spaţiu ai avut

sã mai respiri un cer pentru inima mea de poet

la urma urmei mã voi întoarce în liniştea ta

dupã ce-mi voi strãbate întunericul

.................................

spaţiile asigurã limitele dintre douã creaţii

şi…

cu fața întoarsă spre cer număram macii din doi în doi

și-mi îngropam degetele în arătura reavănă

de fapt căutam rădăcinile de unde să-mi crească speranța

floare albastră între două sfere complementare

lumina aceea de la capătul universului căreia îmi place să-i spun dumnezeu sau pur și simplu acasă…

poate că într-o zi

am spus poate doar așa dintr-un obicei ciudat de a da o șansă nesfârșirii

să se întoarcă la punctul zero

de ce să cred că nu ar vrea să se mai nască măcar odată

să facă bing-bang sau doar fâs-fâs

oricum nimic nu e mai ciudat decât un infinit închis într-un zero

oricât de mare l-aș desena cu creta pe o tablă fără stele

pentru sentimentul acela de căutare pe care-l simt și eu…

nu le spun nu deși eu merg desculţ prin viaţã

pentru că îmi plac cãrãrile

sunt fanul drumurilor moi

cu multã iarbã prin atât albastru

toate acele cãrãrii vii prin care-mi coboară frumosul în inimă

mie îmi place raiul dar pentru asta cobor zilnic în iad

poate de aceea nu-mi plac uliţele înfundate

nici capetele de drum

cu excepţia atingerii vârfului

dealtfel îmi plac munţii mai mult când…