și ai făcut-o fără anestezic…

poemul meu nu e bărbat…

îmi vei rămâne repetent…

cuvinte cu miros de smoală

aşezi în sertarele de sus

ale minţii tale prea curate

pentru începutul acestor vremi

ştii deja că cineva

răscolindu-le indiscret

ar putea ridica piatra

şi apoi chiar mai mulţi

dacă vei uita să le încui

sub lacătul tăcerii ucigătoare

dar tu nu îţi doreşti asta

n-ai mai fi niciodată ceea ce eşti

o incredibilă culoare

neinventată

mai…

când vei auzi pasul meu

eclozând pe culoarul renaşterii

să-mi ridici privirea căzută

pe miezul pământului

să-mi deschizi universul din stânga

tăcerii tale

şi să-mi spui cuvintele pierdute cândva

de muritori

bine ai venit

nu te-ntrista dacă nu-ţi voi zâmbi

trecutul a ucis acea parte din mine



vom intra în universul deschis

quasari fără identitate

şi vom cina cu homer

ovidiu

şi shakespeare



de…

poetul nu e om

zici orişicui e dispus să te-asculte

la coafor

la mall

prin metrou

el vine chiar din mezozoic

dinozaur supravieţuitor

sub acoperire

desculţ scurmă

aparent paşnic

în grădina femeilor

căutând râme



dar de fapt

semenele mele

are în fişa postului

decimarea doar

a liniştii

împăcării cu sine

purtătoarelor de sâni



de ce tocmai tu

magna cum laude

în tot şi…

 



eu nu ştiu să te ating

râzi

palmelor mele bătătorite

le este încă frică

de nurii tăi evanghelici

sfântă femeie magdalenă

(şi apoi chiar

nu cred în căldura lor virgină)



nici să te sărut prea grozav nu ştiu

îmi spui oarecum tristă

buzele mi-au rămas înţepenite

stângace

stinghere

de atâta strigăt în van



desigur iubito că tu

ţi-ai dori mai mult

să te răstignesc poate

nu doar pe inima mea…

tu ştii că inima mea e rotundă…

 …

ca într-un ritual biblic…

                            …

azi n-am chef să trăiesc…

va trebui într-o joi…

îmi vine să trăiesc
la fiecare aniversare
a câte unui veac
de singurătate
nu poţi scăpa
decât cu sufletul amputat
la marginea oraşului
îngeri desculţi
sculptează din noroi
ceruri
burţi goale
manele
prin mine
demult nu mai trece nimeni
arareori poate
un marfar
obosit
să-şi schimbe locomotiva

îmi vine să trăiesc
să suflu în lumânări
dar

o să-mi treacă

motto:…

motto…

motto:…

la cozi lungi funerare…

 …

ne jucăm de-a iubirea

pe cățărate

tu pe un pisc eu pe o altă tristețe

mai mare e mila ta

doamne din ce în ce mai puține

prin trecutul meu

nimic nu se compară cu numele





numele tău pe pagina unu

pe pagina un milion

de ani de vor trece

tot acolo sculptat în fiecare celulă din mine

răzbate strigătul

tu

și-o iau de la capăt

tu

nu-mi rămâne nimic

doar numele tău

strivit de privirea-mi goală…