Pădurea

[Stanescu Valentin]

 

                                                 Se roagă salcia la apă,

                                                Să-şi schimbe cursul, să hrănească

                                                Pădurea care-a fost tăiată

                                               Din rădăcină, s-o renască...

                                                     Mihaela Bălăceanu

               E aerul mai poluat

          şi-n orice clipă moare

     un alt copac, e secerat

de noi cozi de topoare.

 

Cotropitoare hoarde iar

     din vechile imperii

          ascut topoare-n calendar

               sub legile puzderii.

 

               Copacii toţi sunt revoltaţi,

          după măcel cu iz legal.

     Popor şi codru erau fraţi,

pierduţi sunt azi în ireal.

 

Privesc uimit şi trist şi gol:

     altă pădure-a dispărut,

          copaci de secole-n „ocol”

               erau pe când mi s-a părut.

 

               E sănătos precum se ştie

          din veşnicii de vorbe luate:

     Pădurea să rămână vie,

doar uscături îndepărtate!

 

Sub zarea ce s-a dezgolit,

     nu mai e loc de bun rămas!

          La umbra salciei ce-a pierit

               nu mai e loc pentru popas!

[Stanescu Valentin]

Chris, eşti din nou prezentă în pagina mea cu un „frumos şi trist” în acelaşi timp. Sunt născut la ţară pe mal de Dâmboviţă şi după rătăcirea prin tumultul vieţii am revenit aici unde am plantat circa două mii de metri pătraţi cu diverşi arbori şi copaci, arbuşti florali şi dătători de fructe de pădure. Anul trecut mi s-au uscat zece mesteceni cu coajă albă... Jale mare a fost în primăvară când nu au mai înfrunzit. Anul acesta îi ud cât mai mult pe cei ce au mai rămas iar la toamnă am să plantez dublul celor dispăruţi. Ce coincidenţă: mie mi s-au uscat mestecenii iar Domnului Tudor Cicu i-au dispărut albinele...

[Chris]

frumos si trist!

[Stanescu Valentin]

Alexandru, pădurile au dispărut fără rost... dar rostul unora a trecut cu mult peste rostul nostru. Vizita aceasta pe care ai făcut-o m-a determinat să aşez mai jos continuarea poeziei Pădurea scrisă în următoarea seară.

Copacii scriu poeme

 

Sub zăpezi, adânc decor,

scriu copacii-n drum poeme.

Să-nţeleg eu rostul lor

este încă prea devreme.

 

Să le tălmăcesc e greu

pe-nţelesu-mi să le scriu.

Truda-mi duc la apogeu

cât nu este prea târziu.

 

Vântul bate şi mai cade

de pe ram câte un gând.

Îl pun între acolade

la-nceputul altui rând.

 

Fiecare strofă nouă

de silabe duce lipsă.

Unde-i una parcă-s două

când e luna în eclipsă.

 

Descifrez încet, încet

ce vor ei să îmi aducă

dintr-un cosmic alfabet.

Mintea-mi sare ca năucă.

 

Pare că ne spun ceva,

alarmaţi de ce va fi,

că vom pierde altcândva

Raiul dintr-o altă zi!

 

De nu vom găsi în noi

taina ce adânc e-ascunsă,

când venit-am singuri, goi

din lumea cea nepătrunsă.

 

Mintea nostră comori are,

infinită-i e tăria.

Când credinţa-n noi dispare

doar tină ne e măria.

 

Omu-i între zeu şi fiară

zămislit să se ridice,

şlefuind destinul iară

către-nalte culmi ferice!

 

[bolache alexandru]

Un gust amar când vezi atâtea păduri care au dispărut fără rost...

[Stanescu Valentin]

aDa, mulţumesc pentru asocierea cuvintelor noastre. Mai trăiesc în lume dar trăiesc şi în codrul din curtea casei alături de patrupede şi zburătoare. Mestecenii care au mai rămas, după dezastrul din anul trecut, mă bucură cu flamurile lor de verde mişcător. La dau apă mai multă ca să compensez firav seceta multianulă care mi-au decimat pădurea. Totodată ud terenul de sub copaci pentru o nouă recoltă de bureţi delicioşi. Mai jos sunt câteva cuvinte despre vecinul meu terestru - mesteacănul.

 

Mesteacănul

 

Tresare-n iarbă feeria,

mesteacănul se-ncruntă,

aproape este vijelia,

cer şi pământ se-nfruntă.

 

O frunză piere şi un ram

de vânt e despicat.

Să le îndrept putere n-am,

mi-e timpul limitat.

 

Dar frunze-au mai rămas în pom,

Şi un alt ram se va ivi.

Duse secundele din om

nicicând vor reveni.

 

Trecută e de apogeu

această nouă vijelie.

O spune-acum un curcubeu,

privirea ne-o mângâie.

 

Alţi muguri ne-nconjoară

şi ne-mpletesc secunde.

În salbe-adânci spre seară

renasc porniri fecunde.

 

Mesteacănul din nou zâmbeşte...

izvor de alb, cascadă

privirii nostre dăruieşte

în colţul de livadă.

 

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, ne încântaţi cu poeziile Dumneavoastră. Deschideţi paginile noastre, citiţi şi ne adresaţi cuvinte ce exprimă emoţia lecturii. Acum este un motiv să vă mulţumesc pentru ceea ce gândiţi despre pădure şi cred că nu ezitaţi să atrageţi atenţia celor din jur care nu înţeleg care este rolul acesteia  pentru viaţa noastră.

[Ada Nemescu]

Azi, de Ziua Dorului, mi s-a făcut dor de tihnă la umbră de pădure.

Am încercat de câteva ori să las un comentariu, dar tehnica precară mă sabota - se ștergea...

Am citit cu inima strânsă versurile ce se aștern strigând contra nedreptăților și a securii...

Ca de obicei citesc nu doar versuri frumoase, citesc versuri cu mesaj...

aDa

[Denisa Curea-Popa]

Natura a fost mereu un sprijin pt oameni, acum ea are nevoie de ajutorul nostru. Dacă nu o protejăm riscăm să pierdem echilibrul si frumusețea vieții.
Zi binecuvântată!

[Stanescu Valentin]

Domnule Nechita, am în fundul curţii un pic de pădurice în care îmi petrec clipe de linişte şi răcoare. Încă nu sunt populaţi copacii cu păsări din cauza cânilor care mă însoţesc în plimbare pe acolo. Numai nişte coţofene îşi mai mută din când în când cuibul din mesteacăn îmesteacăn.

[C.Titi Nechita]

Durere, frumusețe, realitate transpuse în fumos vers. Prețuire!