Şi sunt Icar

Şi aş putea să mă înalţ,

Să evadez

Din labirint.

Împăcat,

Port aripi de ceară.

Niciodată, însă,

N-o să le încerc puterea…

Când, mirosind a lumânare stinsă,

Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt

Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –

Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ.

Să pot s-ajung un bulgăre de lut,

Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,

Şi tot ce n-am putut să fiu cândva

Aş deveni din ce am mai rămas.

Tăcerea ta

arcuită

ca etrava gondolei

împotmolită

în singurătatea

gondolierului,

stăpân peste

lagunele toamnei,

alungă

reveriile

rănind spiritul

făcându-l suplu

până la plâns.

Tăcerea ta,

iubito,

m-a făcut

gondolierul –

stăpân peste

lagunele toamnei.  

Nu-i etalon al Babilonului,

Labirintul.

– Din el se poate ieşi –

Priviţi, şi acum

Fiul lui Dedal zboară

Iar firul Ariadnei

Nu a putrezit!

Fascinat de şansele

Fiecărei alternative,

Să uiţi teama

Că e prea multă

Verticalitate

În clepsidră.

                Aripi

                          (îţi aminteşti?)

Se spune

Că de la o aripă rece

La o aripă caldă

Nu se poate face

Transfer

De căldură

Decât prin zbor.

Vrei iubito

Să ne naştem

Din cenuşă?

- Eşti veşnic?

- Răspunsul e un paradox

Însoţeşte-mă

În goana mea

Putem să mai schimbăm

O vorbă!

        (Mi-a răspuns timpul)

- Nu, mulţumesc.

Sunt sedentar.

Însă

Dă-mi şi mie o creangă!

Dar s-a depărtat atât de repede

Încât – cred –

Nici nu mi-a auzit rugămintea

Până la sfârşit

Altfel mi-ar fi lăsat şi mie

O nervură a unei frunze.

Într-o mână aveam ceva

ce nu-mi mai trebuia

– se pare, o noapte –

şi te-am rugat, neştiutor,

s-o arunci pe fereastră.

În cealaltă ţineam

– cufundat în visare –  

poemele nopţilor părului tău

despletit în şuviţe de stele…

Apoi s-a ridicat soarele,

risipind roua adunată în pagini

din boarea trupului tău

şi visul a-nceput să foşnească

uscat ca o carte…

De atunci te aştept

Şi dorinţa…

Să te urci într-un pisc înalt

Într-o toamnă monotonă

Cu condiţia să fie dimineaţă

Şi ceaţă

Ceaţă peste satele româneşti înşirate pe văi

–  Ceaţă ca o milă blândă, lăptoasă, fără colţuri

Dar şerpuitoare, aşa, ca văile –

Şi de acolo de sus să priveşti viaţa

– Uliţele, casele, paturile – 

Vei vedea că acolo jos se trăieşte

Se iubeşte

Se moare.

Ca un Dumnezeu, acolo sus, te poţi bucura

De soare

Dar…

Cu versul de sirenă

Mă-ncântă iubirea

Chemându-mă în larg –

Cu funii de suspine

Umbra raţiunii

Mă leagă de catarg,

Iar proştii îmi astupă

Urechile cu ceară

Când glas dau înţelepţii –

Pentru a câta oară?

Satana mă-ndeamnă

Cu el să fac un compromis

Îngerul mă tămâie

Până şi în vis…

Un câine vagabond

Umblă muşcând prin gând:

Vă rog, oratori,

Vă rog vorbiţi pe…

Iubito, îmi număr

Speranţele

Ca şi cum aş face

Un inventar al

Oaselor mele

Căci nu mai ştiu prin ce

Tranşee vreo schijă

Mi-a amputat un picior,

O mână sau prin ce parte

Mi-a zburat calota

Craniană. De fapt, nici nu

Ştiu câte războaie am făcut –

Mă tot mutau de pe un

Front pe altul

Şi mereu murmuram ca pe un refren

Din imnul

Naţional:

„Parcele hotărăsc, în cinicul lor…

                                                                 „Drag mi-a fost noaptea de vară

                                                                                          Când dorm fetele pe-afară”

                                                                                       (versuri populare)

Cu un zâmbet tu chemi noaptea

Şi adesea mi-o pui pe gene

Şi adorm

Păzit de…

De nesfârşita ploaie

suspinând salcâmii,

ca pruncii în somn,

de vârfuri se îndoaie…

Tu nu eşti Ana

Din ruinele cetăţii,

din noima cărărilor

voi clădi un poem să arăt

splendoarea singurătăţii

Şi n-ai să fii Ana  

Hai, iubito,

Hai, aruncă zarul

Poate îţi scade

Valoarea

Pe piaţa gri.

Să pot să te cumpăr

Cu un plictis

Sau două.

Hai aruncă zarul – 

Tu eşti un dumnezeu

În care nu mai cred

Demult.

Sentimentele mele –

Nişte plicuri îngălbenite,

Mirosind uşor a levănţică,

Roase pe la colţuri,

Cu timbre devalorizate,

Aruncate în cutii poştale,

Abandonate.

Mai nou,

Ele au devenit sms-uri

Şoldite,

Fără diacritice,

Trimise în reţele

Adesea

Necompatibile.

Viaţa

a putrezit

crucea

pe care visam cândva

să mă răstignesc.

Steaua s-a înecat

în acvariul

plin cu lacrimi

de pe razele ei prelinse.

Şi atunci…

Şi atunci

ce rost mai are

metafora?

O, biet Sisif

Mai stai

Te odihneşte

Şi stânca din pripor

Propteşte-o-n umeri,

Prefă-te doar o clipă

Gânditor,

Stai şi te-ntreabă

De-i cu putinţă

Blestemul tău să aibă

Un sfârşit.

…De fapt, continuă!

– E o dorinţă – 

Altfel 

Cu cine-aş mai putea să fiu

Asemuit?

Un izvor tu

Un râu amândoi

Un râu cu meandre

Pe câmpia aceasta a lumii.

Atenţie însă

Nu căuta să facem insule

S-ar putea ca marea

Să fie aproape

Mult mai aproape decât

Ne imaginăm

Şi atunci alte ape

Ne vor anula existenţa.

„În bulgărul de marmură

Sălăşluieşte statuia precum

Într-o scoică mărgăritarul”

spunea un sculptor.

Iar tu, poet –

O coală albă şi o pană

Şi-un colţ de linişte…

Şi-atât.

Nu te mira

Că timpul trece

Şi n-ai să aureşti hârtia

Cu albastrul nici unui cuvânt.

Ochii tăi sunt două pete de cer

în care cerbul se oglindeşte

prin frunzişul pădurii.

Părul tău e mătasea ierbii

pe care o culcă sfios

cu grafitul copitei.

Buzele tale sunt îmbătătorul izvor

la care se adapă,

însetat, în amurg.

Braţele tale sunt lăstarii

care-l înconjoară 

când caută muguri.

Sânii tăi sunt ascunzişuri de flori

unde cerbul veghează

la propria-i siguranţă.

Trupul tău e o…

Marea, ca o pendulă, numără clipele.

Ochii tăi, clipind, numără veşnicii.

…Te ţin de mână:

Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n vânt…

Eşti lângă mine.

Îţi sunt ca un gând…

Marea numără clipele,

Clipind, ochii tăi numără veşnicii…