Nu

[Ana-Maria Butuza]

Am învățat să spun

„nu”,

când nu a mai contat părerea lor,

însă eu aproape îmi pierdusem glasul.

Nu a fost

revoltă eroică,

ci acel ultim gest

cu care cineva se smulge de la fundul apei.

Am confundat bunătatea

cu datoria,

și datoria

cu dispariția de sine.

Mi-am cerut iertare pentru ce sunt.

Am spus „da” când totul în mine

spunea: „ajunge”.

M-au făcut mică,

apoi m-au întrebat

de ce nu cresc.

Mi-au pus piciorul pe gât,

cu eleganța celor care știu

că nu te vei opune.

Mi-au spus:

„fii contur.”

Și am fost.

Dar nu pentru totdeauna.

Nu m-am revoltat.

Nu am strigat.

M-am dus, în tăcere,

până la capătul meu.

Și acolo

am spus „nu” —

ca o sabie trasă în liniște,

care nu a rănit pe nimeni,

dar m-a salvat pe mine.

N-am zburat pentru spectacol.

Am ridicat aripile

pentru că, la sol,

nu mai aveam chip

în ochii lor.

Și da,

încă șchiopătez pe dinăuntru,

dar sunt vie.

Nu perfectă,

nu întreagă în carne,

dar întreagă

în adevăr.

Și nu mint

când spun:

„Asta sunt.

Aici mă opresc.”

[Stanescu Valentin]

Ana-Maria, complicat este universul dintre NU şi DA. Nu eşti lăsat să trăieşti înăuntru, nu eşti lăsat să trăieşti în afară. Zbaterea numită viaţă este ceea ce ne place, este ceea ce ne doare. Poate că din acest motiv privim copilăria cu atât de mult dor... Mi-au plăcut versurile tale ca un protest în gol care nu schimbă golul!