De nesfârşita ploaie
suspinând salcâmii,
ca pruncii în somn,
de vârfuri se îndoaie…
Tu nu eşti Ana
Din ruinele cetăţii,
din noima cărărilor
voi clădi un poem să arăt
splendoarea singurătăţii
Şi n-ai să fii Ana
Adaugă un comentariu
Salutări, Dan.
"Ană, zorile se varsă
Lasă-mă să merg acasă
La copchii şi la nevastă...
Ană, zorile se varsă"
Te credem că te cheamă Ana, Any, dacă ne fredonezi cântecul acela: "Mă cheamă Any!..."
Fără îndoială, Maria Elena, că fiecare are o Ană zidită.
Frumos...
şi eu sunt Ana...
un poem scris cu multă delicateţe şi inspiraţie...
vă felicit pentru frumosul poem!
la inceput a fost singuratatea si apoi...Ana!
Eu sunt...Ana! imi place poemul...
Aşa e da Coza, ştiam, ţi-am zis că are f.multe interpretări! Şi cartea mea tot de acel punct zero pomeneşte, când dărâmi templu spre a zidi altul! Sau "vidul beatific" de unde îţi desfăşori infinitul! Sau la nivel macrocosmic - "inspirul" Domnului (Dumnezeu supraconştiinţă) faţă de "expirul" Domnului, Dumnezeul manifestat! Ghenon şi Vasile Lovinescu sunt specialiştii genului şi tot le mai scapă aspecte! Dacă ne-apucăm amândoi de scri vreo trei rafturi sigur umplem! Şi mai e o "cestie" - toţi avem (mai mult sau mai puţin conştient) vreo Ană zidită în noi şi jelania ei ne urmăreşte ca un blestem!... Şi ca o binecuvântare totodată! Deci.......
Cu drag, Maria elena
Inspirat citatul, Nuţa.
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE