frământat pe roata inimii 

o aud uneori pe bunica

în durerile facerii de părinți

strigătul ei se împletește cu moartea

și atunci lingura din lemn de Cruce

toacă se face

în clopotnița sufletului

în ulceaua ciobită de tristețe

setea mea de adevăr 

icoană îmi face bunicul

cosește mereu timpul

de pe obrajii tatălui încă nenăscut

uneori prin lutul din sânge 

aud galopand caii…

moartea nu mă pândeşte

ca un fur

nu-i nici gardian al risipitelor secunde

al ratărilor al

succeselor veselă

stă la vedere cocoţată adeseori pe

plasmă

cum tronau odinioară milieul

pe televizorul venus ST 12

şi peştele de sticlă turnat

la Mărăşeşti sau

pescarul cu ochi migdalați

fabricat în China

(vedeţi

comuniştii

români ne ofereau peşte

la fiecare

masă…

poate această primă respirație a zorilor

nu are de-a face cu Luminătorul meu

trezit încă de cu noapte

sic transit gloria mundi

sic transit gloria mundi...

pe verticala unui everest de sticlă

țipă în ecou prima lumină

nehotărâtă de a fi undă sau particulă

Lăsați câmpia să respire sub cerul poleit cu stele

nu rupeți firele de iarbă ce pe cărare au crescut

și nu ucideți cu privirea mireasma răvășită-n ele,

fiți sufletul oricărei nopți ce vă primește c-un sărut.

Puneți-vă cununi de raze în părul răscolit de vânt

și-ntindeți brațele spre cer ca două aripi de condor

împodobindu-vă tăcerea cu cioburi sparte din cuvânt

simțind mirosul crud de iarbă și lacrimile cum vă dor.

Pe tâmpla umedă a…

Ninsoarea se sfârși, dintr-odată.

Nasul mic și cârn se lipise

de pistilul florii de gheață,

iar ochii albăstrii

colorau aripi de fluturi fără viață,

înțepenite pe fractalii ferestrei argintii.

Ținea la piept palmele strânse 

ca un pui de vrabie cu-aripile frânte -

o rugă troian de cuvinte

peste urlet de lupi prin cătun.

O candelă ce amintea, cuminte,

de taică-su căzut pe-afetul de…

vreme de moină-
înaintând dricul
printre stropi şi lacrimi

Tăcerile sunt bune deopotrivă,

Aveam cuvinte cu vocala spartă

Şi am propus o limbă relativă

Când palma ta în palmă are toartă.

Dar se făcea că o țineam de mână,

La podul ascultării se dau lupte,

Când a fugit o zi din săptămână

Ca degetele noastre să se-nfrunte.

Inițiați pe drumuri cu escală,

Arătătorul palmei se încheie

Şi ți-am furat din ochi o portocală

Aşa rotundă să te fac, femeie.

nu mă deranja înger negru

cu ochi de smoală

lacrimi de beznă

pe pielea ta vie

mă curg 

prin porii mamei 

devin partea ce geme 

în căutarea cărnii respir 

risipit în tot sângele tău 

deodată 

Frunză-n pom, cântând de dor (Poezie pentru copii)

Credeţi oare că-i uşor

Frunză-n pom, cântând de dor?

Dor de soare, chiar de vânt

Ce te-aruncă la pământ?

Dor de muguri şi de flori,

De micuţii puişori,

Care cresc în cuibuşoare,

Îngrijiţi cu-ndemânare!

Când e secetă, mi-e dor

Să se scuture vreun nor,

Bine să mă răcoresc

Şi pe ram să…

Norii trec în dese rânduri

călători împinși de vânt,

lângă ei păsări în cârduri

zborul îl prefac în cânt.

Iarna s-a grăbit să vină

printre sferele cerești

cernând fulgii în lumină

ca-ntr-o lume cu povești.

Alb e totul, chiar pădurea

poartă mantie regală,

ciutele se-ascund aiurea

prin tăcerea hibernală.

Noaptea-n straie de minune

strânge visele aproape,

suflet pus într-o genune

clipei…

Sunt o verigă tricoloră
în lanţul lumii infinit
şi doar o mână mă adoră
de care sunt înlănţuit

De ziua ta țară dragă

Îngenunchez pios lângă hartă

fruntea pe steag

și depun un buchet cu flori de iubire

țesute cu dorul de tine

foc veșnic ce arde ascuns

încuibat de imaginea ta vie

în sufletul meu peregrin.

Îmi e prană cuvântul ,,acasă”

în confruntări cu prădătorii prin viață

aripile-mi și zborul mi se frâng deseori

dar un duh nevăzut

iubirea și dorul de țară

și țărâna vetrei străbune

de acasă mă sărută…

m-am luat la ceartă cu Dumnezeu

pentru doi bănuți de argint uitați într-un cufăr 

undeva în marea roșie de sânge 

de cai si călăreți cu zale…

De câte ori pe zi să-ți spun că-mi pasă

De rănile ce îți brăzdează fața?

Aveai nepoți, aveai belșug pe masă,

Te-ntâmpina zglobie dimineața.

De câte ori pe zi să-ți spun că doare

Tristețea cuibărită-n ochii roșii?

Ți-ai apărat ograda cu sudoare,

Iar azi se lăfăie în ea leproșii.

De câte ori ne-au amintit străbunii

De-o limbă sfântă, care-i numai una?

A mea, a ta, a soarelui, a lunii

Din care împletit-am noi…