din clipa în care am văzut mâinile

deschizându-se precum coroana copacului,

am știut ce drum să urmez.



după reacția dureroasă a mamei

îmi ling degetele și cer sare

din tavan,

apar fața de masă, chipul de aur,

un fluture ponosit cu antene.



ne așezăm să vorbim,

responsabil

de puterea cuvintelor,

meșterul făurar închide Țara Minunilor,

necăjit de înfrângere se întoarce din  cadru:

plecați după rugăciune!…

Crapă liniștea în lipsa ta,

Primăvara umblă parcă-i beată

Un lanț din verigă scăpăta

Pe fântâna-ochiului uscată

Drumurile ni s-au deznodat,

Nicio pasăre de foc nu zboară,

Sub ghergheful cerului brodat

Cum zburam, noi două, sirioară*!…

Când m-a trimis pe pământ,

Sursa Supremă mi-a încredințat

o misiune năucitoare.

Fiecărui suflet întâlnit să-i dau

o bucată din sufletul meu.

Păi cum, Doamne, așa, degeaba ?

Da, așa.

Și eu cu ce rămân, Doamne ?

Asta ți-e misiunea. Să găsești calea

prin care să dai și totuși, să ai.

. . . Și plecă în infinit.

Așa, deci.

Sursa mă vrea zdrențuită,

măcar ca lecție.

Dar, daca nu…

                            al meu câine-i surd

                                       nici eu n-aud

                                                 obrazul

                                                    meu e

                                                          ud

                                                              al meu câine-i surd

                                                              mă vede…

În ultimul timp

mormăiesc tot mai nemulțumit

silabele tăcerii

de pildă

de ce mi-a întârziat nepermis de mult

paradisul pierdut în Zona Vrancea

a autobiografiei mele lirice

de ce dragostea-i un pariu

ce se reportează numai pentru partea adversă

de ce silogismele amărăciunii

sunt pilulele demersului meu…