destăinuire

închiși în aburii gleznelor

pașii sorb cu nesaț cerul

păienjeniș secret al plinului din mine…

șoapte-n intriga nopții

sufoc disecate-n dimineți gândurile

lângă plângerea mea

peretele creierului își invocă…

 la zilnica cină

și pământul în el  se clatină-n tihnă

și cade în greu trupul meu

nu caut dreptate

nu văd nici-o vină

când zboru-mi…

colecționarul de drumuri

rănile se adâncesc

clandestin

la vămile focului

arșița-i împresoară privirea…

albul plâns al salvării de mine

când ieși din tine-mi ningi albastru cântec

de trecere cu firea-n cenușa unui vis

și mâinii mele drepte îi dai cum i-ai promis

eliberare lină zburată-n albul…

aș vrea

aș vrea să mă așezi între coperți de piatră

făptura mea se-aleargă durere neputinței

din care o secundă de gând în ochi de apă

în mare agonie de dor ajunge frântă…

între blestem și ură



o floare de rugină ca setea se deschide

culoare tenebroasă cu urma contopită

din revărsat eter pe-al clipei mele prag

durerea…

ce știi tu

ce știi despre mine

tu osândit al obsesiilor…

Dalta vremii ciopleşte noaptea dăruirii, 

iar infinitul scrie povestea tristă, 

a unor diferite jumătăţi. 

Ca două entităţi saline, 

ne devoră pieirea… 

curgându-ne pe o cale de plin topit. 



Sorbi-voi roua 

în pizma brumei, 

atât de rar; 

cât să-ngălbenească alfabetul pâinii…

durerea-n care colbul ierbii zace

cu gândul sprijinind genunchii unui vis

pus în plutire grea absoarbe fumul morții

coboară cocoșat prin cioburile sorții

zdrelit din cuib de lut un…

cu-n umăr pălit

înscrie-ți tăcerea legendă scrumirii

pe-o umbră de pas așează-mă ninsă

târziu învelit cu parfumul iubirii

ți-acoperă ochii lăsându-mă stinsă…

dezlegarea la ochi

celui ce mă știe

sorții șoaptelor mele

cuvinte suspendate de vid

niciodată nu m-ai privit ca pe o apă lină…

se-nchină la pământ neștiutor

și pieptul cald își pierde dezmierdarea

printre nămeți cu pași de amator

înlăcrimând în cuvântare zarea

prin clipe de îngheț stăpân și vai

știe să treacă …

morții…

sunt atât de cuminți încât tac

deși simt brațele tuturor drumurilor

strivindu-le carnea

în stările lor liniștite

vorbesc destine

despre viețile trecute…

de gând colind… legendă



eram un gram pustiu 

de gând colind

când plumburiu de cer 

un ochi deschis…

de cele pământene

vreau să-ți vorbesc

ție Doamne

celui ce mă știi

peste toate gândurile…