Am gustat nefericirea, ca pe mărul vinovat

Otrăvit de vrăjitoarea deghizată, din palat,

Și-am simțit otrava-i dulce, ca pe-un elixir de preț

Care potolește setea unui ostenit drumeț.

Dar, pe loc, gustoasa fructă, prefăcută în amar,

S-a înfipt, precum harponul, drept în gândul meu hoinar.

Am simțit, brusc, carapacea de constrângeri peste tot

Și m-am pregătit în marea de iluzii să înot.

De-am putea, și la durere, să…

atunci,

eram un pui de canibal,

muşcam fetiţele mai goale

de buci, de coapse,

ori de şale,

ori de parfumul inghinal...

mă alergau apoi în ceată

şi mă-ntindeau pe piei de zebră,

să-mi muşte trupul

prins de febră

şi spasme scurte…

De câte ori...

De câte ori în viață, se-ntâmplă să mai ningă

Ca suflet socotesc că îngerii-s de vină,

Că-și  scutură aripe de fulgi care suspină

Prin prăpăstioase vicii și-ncep tragic să plângă.

De câte ori se-ntâmplă, în viață să mai…

Aud praful din ochii realității

 amintindu-mi:

-La zămislirea cărților tale

 viitorul

 a zvârlit în cerneala tipografică

cruci cu brațele-nvelite

 în miros de busuioc.

 Să nu se deoache zelul

 păianjenilor din biblioteci.

 Ursitorile venite

 să le binecuvânteze plecarea

 pe tărâmul ignoranței

 erau speriate

 de acuratețea glacială a uitării

 pregătite

 să le ia-n stăpânire…

când stele se sting în lacrimi de ierni,

în care raze de senin

îşi vor odihni

cocorii

respiraţiile grele de ninsoare?

când sloiuri vor zidi

nuferi în nelinişti de  lacuri,

în care miresme îşi vor încălzi inima

cocorii răpuşi de ger?

mă întreb,

în care cântec vor dansa

cocorii

îmbrăţişaţi de sunetul tăcerii,

când muzica îngheaţă pe buze?

cer după cer

ecoul…

  *Violeta Florentina Ion*

într-un jurnal apolitic mărturisesc neutru

până la istovire am locuit oameni

buni

răi

la pătratul iubirii sau urii

(câteodată chiar fără să pipăi nuanța exactă)

să pot respira în cămașa de in a prezentului

locuiesc acum roți (cât de pasager sau nu rămâne de văzut)

spițe de amintiri…

nu ești departe

chiar mai aproape de-o aruncătură de băț

se aud pașii tăi cum răscolesc noaptea

zăpada scârțâie ușor

te-amesteci prin haosul meu

nu știi pe unde sunt

mă găsești cu răsuflarea tăiată

la capătul unui coșmar

îmi spui că așa se măsoară viața

în clipele în care nu mai respiri

poate prea sacadat pentru vârsta la care

ar fi trebuit să numeri zâmbetele unui copil

în loc să aduni fricile și să le îngrămădești…

Cine-mi pune punctul pe lacrimă

în anotimpul care desfrunzește culorile?

Caleidoscop de imagini triază gânduri

tulburate în oglinda oceanului de lumină,

abandonată în alt timp.

Se aud pași între cele două atrii,

cu valvele deschise spre cer...

Știu cine ar fi putut pătrunde suav,

fără să perturbe…

Câte poveşti s-au scris şi câte se vor scrie

despre ninsori uitate ce nu se mai opresc,

despre tăceri crescute în albul din câmpie

când fulgii între ei cu greu se regăsesc.

Nimicuri viscolite prin tot ce-i ne-mplinit

au dat un sens tristeţii, durerilor de ieri,

şi sute din poveşti ce-n mulţi s-au troienit,

le vor găsi-n pustiul aceloraşi păreri.

Este-anotimpul vieţii purtat ca moştenire

de toţi ce-n puritatea…

În anotimpul rece al uitării

S-au strâns atâtea toamne-n mintea mea,

Că primăvara tristă adormea,

În brațele genunii disperării.

Am evadat din visuri de rutină,

Pierzându-mă pe coama unui gând,

Dar m-am trezit posacă, așteptând

Iluzia ce iar avea să vină.

Și, tremurând sub norii rațiunii,

Mi-am împletit din raze vajnic scut,

Gândindu-mă la tot ce am pierdut

În zbaterea sălbatică-a furtunii.

aşezată într-un dulap

cu miros de vechi

tăcerea aşteaptă paşii tăi



după un colţ de vară

zăresc toamna ce aleargă

să mă îmbrace într-o haina a vieţii

de acum 

nu mai voi să ajung la tine

am strâns firele gândurilor 

şi le-am agăţat în cuiul din suflet

flămânzesc să pot…

Şi ce frumos a vorbit popa,

De parcă însăşi Europa,

Smerită şi evlavioasă,

Ne invita la ea în casă.

Nu c-aş fi babă, dar vă spun

Că popa ăsta-i tare bun...

Se vede din căutătură

Ce vorbă dulce are-n gură

Şi ce parfum de sfânt cu mir

Îi iese de sub patrafir...

El parcă-i…

Iubito, iar m-ai înșelat, de cum la slujbă am plecat,

Ar trebui neapărat, să-ți cauți alt bărbat!...

Și nu e prima dată când, mă-nșeli  ca o perversă,

De-aceea scriu acest mic rând, cam fără de adresă!

Eu înțeleg că poate, ai tăi hormoni îți joacă festa,

Dar tu te rog socoate, că-s om și nu sunt vesta,

Ce-o-mbraci și-o scoți, când vrei și-ai…

Degeaba vreau să dau cu pietre-n mine.

stâncile-s acolo unde-au stat

cărările cu mersul mult uitat,

sinele ce s-a uitat pe sine.…

În timp ce ostenite gospodine

Stau noaptea la televizor,

Poeta simte cum îi vine…

două lumi îmbrățișate se mângâie la întâmplare
mă surprind că exist

deschid uşa zilei de sâmbătă 
scâncetul nopţii cu multe vorbe nespuse

călcam pe degetele clipelor 
roua albastră se stinge 

cum voi separa ploaia de gând

taie-mi ramurile uscate din irişii sufletului
ard picăturile de cer 

surâd de parcă acum te-am găsit
sunt în privirea ta

știu iubite au trecut pe rând temerarii

la un semn își aprindeau copacii rătăciți

în miezul încrederii

păsările îmbrăcau podurile dintre ei

un crez flămând adună secvențe

pentru un alt vis unul însemnat vei vedea

de departe se…

ca nimeni să nu te cunoască

să te izbeşti la fiecare pas

de suflete străine

şi chipuri parcă trase la sorţi

cu care îţi amesteci viaţa

se întâmplă să te izbeşti

chiar şi de tine

fără să te recunoşti în oglinzi

să trăieşti fără voia ta paralel

prin amintiri dintr-o altă lume

în iubiri ancestrale dar vii

se întâmplă să nu mai ştii

pe unde ai rămas legat

de veşnicii…