Strigatul copacului

[Bolache Costin Andrei]

Copacul tremură lacrimi de culoare

larvele de cristal

transformă rădăcinile în sticlă

razele gravează în scoarță lumina zorilor

frunzele

îmbălsămate de flăcările dimineții

împrăștie viață

Cioburile de sticlă

se hrănesc cu seva lui

crengile sunt scăldate în suferință

iar oamenii ignoră tăcerea

Vorbește prin foșnetul frunzelor

urlă dinăuntrul trunchiului său

nu înțeleg oamenii că îl doare?

[Nikol MerBreM]

S-a vrut a fi "Strigătul" nu "Strigatul", nu? Eu aş pune unele substantive nearticulat: larve, raze, frunze, cioburi.

Nikol

[Bolache Costin Andrei]

Va multumesc tuturor pentru sfaturi :D

O sa ma imbunatatesc pe cat de mult pot :D

O zi frumoasa in continuare.

[gina zaharia]

Uneori, sufletul nostru este de lemn. Din el se făuresc viori, tot la fel de bine cum se aruncă în flăcări. E un freamăt continuu, un pachet de cioburi care se adună într-un întreg pentru a se sfărâma din nou. Și totuși, renaște. Seva lui este viață, numai așa durerea poate atinge cerul, desenând pe el, un gând verde. 

Continuă să scrii, Andrei! Copacul acesta își cheamă pădurea!

[Valeria Merca]

Strigătul copacului nu este  un mit. Este o realitate la care asistăm... neputincioși... Văd că ai modificat textul. E mai bine așa.

Fă-l să strige și mai tare, Andrei! 

Cu drag.

[Ion Lazăr da Coza]

Lipsește lirismul... 

da Coza

[Bolache Costin Andrei]

Multumesc pentru sfaturi :D

A vestejit saracul copac, doamna Sofia, de aici trecutul :p

Dar inteleg ce spune-ti, o sa am grija mai mare :D

O zi placuta in continuare.

[Sofia Sincă]

O poveste tristă a copacului. Dar prea intensă latura de poveste. De ce la trecut? Și azi se întâmplă același lucru... tremura, transformau, gravau, împrăștiau ș.a.m.d. Verbele duc textul în sfera prozei. În poezie, verbele sunt de preferat la prezent. Totul mi se pare o vagă încercare.

Dar este doar părerea mea,

Sofi

 

[Bolache Costin Andrei]

Va multumesc pentru sfaturi.

Intr-adevar, am lipsit cam mult.

O sa incerc sa imbunatatesc :D

O seara frumoasa.

[Tudor Cicu]

Andrei: nici orașul ăsta mic nu ne mai vede de ceva timp (ani?), dar te găsesc acum, aici. Știi versul lui Nichita?: „Noi nu vrem să fim geniali / noi vrem să fim trimbulinzi / între nori, de sus în jos / lungiți, ori scurtați prin oglinzi. ...”. Nu întâmplător ți l-am redat. „Copacul tremura lacrimi de culoare...” - sună trimbulind, dar rezultatul este o retorică goală, un suprarealism cam infantil. În rest, regăsesc aceeași sensibilitate adolescentină într-o expresie curată, încă nehotărâtă. Cândva aveam încredere pe mediul vostru cenaclist că doar sunteți pe mâini bune. Deci, trebuie să faci figură de copil teribil al poeziei. Succes!