Conviețuire

[ovidiu]

Dimineața îți dorești o cafea, o cafea tare care să-ți alunge frământările nopții. Te revigorează aroma ei. Este savuroasă. Nu ți-ai dori ca zgomotele străzii să te invadeze.

Apartamentul în care stai, are două camere și un balcon ca o logie, fără geamuri termopan, în schimb, are o streașină de tablă, să te protejeze de ploaie. Etajul 1 îți oferă o perspectivă apropiată de stradă și de oameni pe care să-i cunoști, dar din confortul fotoliului, oameni în carne și oase, despre care ești convins că există, însă nu ai puterea de a înțelege și cum gândesc.

Astfel, gândurile tale din interiorul apartamentului propriu, te fac să te simți în siguranță, până când zgomote suspecte se aud din balcon, zgomote care se repetă ca și cum un copil năbădăios s-ar juca cu răbdarea ta și ar arunca cu pietre în streașina geamului tău.

Tu nu ști ce se întâmplă cu adevărat, dar căzăturile se succed și cresc misterul. Ai vrea să gândești pervers, dar nu-ți permiți, însă începi să-ți imaginezi că cineva ți-a pus gând rău. Poți să spui, poți să crezi, poți să-ți asculți gândurile, ca și cum ai păși în interiorul tainei, fiind convins că există un complot, și astfel, să fabulezi, dar nu ai suficiente detalii pe care să construiești teorii, teorii simple pe care să-ți clădești speranțele liniștii tale.

Doar că loviturile se repetă, iar de pe balcon se aud cel mai bine. Strigi cu putere:

– Nu mai aruncați, sperând să te audă și să înceteze.

Numai că nu se întâmplă așa. Pietrele continuă să cadă.

Te repezi pe balcon, strigând:

– Încetați, îmi dărâmați streașina!

De undeva, de la etajele superioare, se aude:

– Îmi repar balconul și schimb ferestrele!

Ce-ți pasă ție de ferestrele altuia, doar nu priviți împreună prin ele. De ce ar fi ale lui de calitate superioară.

Loviturile continuă. Te enervezi. Strigi, dar vocea care se aude, este a unui bărbat matur, al cărui chip nu-l cunoști. Nu l-ai văzut. Nu-i poți face un portret doar din câteva cuvinte. Vocea matură ar fi impus respect, dacă vă întâlneați față în față. L-ai fi privit în ochi, pentru a-i afla caracterul. Ți-ar fi plăcut să-l analizezi și ai fi tras concluzii. Poate pripite. Ai fi continuat să-l privești, ai mai fi așteptat câteva cuvinte din partea sa, înaintea concluziei.

Și el te-ar fi privit cu curiozitate, poate i-ai fi plăcut sau ar fi întors capul. Poate găseați soluții comune să vă înțelegeți și v-ați fi memorat figurile, pentru schimb echitabil de cuvinte care ar fi cântărit greu pe galantar.

Dar așa, doar vocile voastre se duelau într-o disciplină absurdă. Nerăbdător din balcon, fără a ști cui te adresezi, strigi:

– Nu mai arunca!

Dar loviturile continuă. În urma lor, se desprind bucăți de tencuială care cad pe streașină. Loviturile ritmice se întețesc. Îți tropăie pe nervi, precum o turmă de elefanți care se apropie. Acum te adresezi unui matur:

– Nu mai arunca!

Însă cuvintele tale sunt parcă aruncate, cad, le vezi cu forța gândului cum escaladează, cum se prind de pereți să ajungă la urechile adverse.

– Mai am puțin, coboară la tine răspunsul lui. Ce să fac?

– Omule, spui tu preventiv, cu amestec egoist, îmi dărâmi streașina.

– Las-o dracu, primești răspunsul.

Aceste cuvinte te bulversează, îți trezesc spiritul de antreprenor casnic revoltat.

–Cum, nu mai vreau...!

Te scapă neaoș o înjurătură. Regreți momentul.

Atârnat peste balustradă, îi vezi fața transpirată, care îi trădează agitația.

– Lasă vecine, că ți-o pun.

Ești recunoscut ca vecin, îți este apreciată calitatea, primești o identitate, dar nervos, tu nu te mai regăsești:

– Du-te..., arunci tu vorbele cu greutate.

Ele se duc, urcă etajele, se cuibăresc precum un stol de fluturi pe un câmp înflorit. Doar că florile otrăvite irită.

– Vino, mă, sus, dacă ai curaj!

Nu mai ești vecinul, ești un oarecare, un orășean fără personalitate. Ceea ce te îmboldește să răspunzi precipitat:

– Vin, mă, vin!

Te aperi, însă. Partida pare câștigată de el.

– Dacă vii, adu și o sticlă de vin, spune vecinul tău.

Această replică te lasă fără cuvinte și pufnești în râs!