crustele de argint ale valurilor

sorb lichior din săgețile stelelor.

stolul de sirene oarbe

modelează corali din solzi sfâșiați.

nocturna le șoptește azur,

marea le cântă pârjol,

apriga ploaie

le înjunghie mâinile de alge;

sânii îmbălsămați în lacrimi.

cutremură Poseidon

pe tronul de meduze arse,

tridentul șlefuit de corali

strânge lumina lunii;

–trei puncte cardinale–

nordul, iluzia crăpată de…

focul din demon

zvâcnit în aripile de cenușă,

sapă în apa

învolburată

de aripile de cascadă

ale unui înger.

râul de rubine

astupă pământul

până erupe

focul din viață,

focul din moarte,

apa din înțelepciune,

apa din curaj.

în viață se scaldă

înțelepciunea,

din moarte

se naște curajul.

viața nu poate înflori

fară moarte;

curajul se…

pânza pământului

e turnată în fier

topit

de lava mamei Gaia

coapsele ei

zdrobite de Timp

încălzesc natura

și ploaia

doboară călăreți

cu armurile împovărate

de sânge

lichefierea în aur

este pregatită

vinul zeilor

este lava aurită

iar pâinea

coaptă din munți

și copaci

Gaia

îmbrațișează Olimpul

”Bine-ați venit la festin!”

Copacul tremură lacrimi de culoare

larvele de cristal

transformă rădăcinile în sticlă

razele gravează în scoarță lumina zorilor

frunzele

îmbălsămate de flăcările dimineții…

din ochii ei curg cristale de sfială

ca o pictură se-ntregeşte-n culori spulberate

pensula se joacă prin părul ei

apa îi sculptează pielea în miresme de vară

doar valurile o cunosc

nici iadul, nici raiul

nu îndrăznesc să-i clipească

dar o urmăresc cu lăcomie

focul să-i sărute tălpile

gheaţa să-i mângâie sufletul…

Cu genele ca raze penetrând subtil privirea

–un izvor furat de patimă și dragoste febrilă–

acoperă-n muţenie visul zilei muribunde

iar liniștea incepe-a glăsui în nemurire.

m-a eclipsat
mântuirea paginilor
arse de cuvinte.
plâng literele umile,
sugrumate
de cerneala sângerie.

prin degete
îmi curg izvoare de iluzii;
spinii cărților mutilate de gând
m-au mângâiat nevralgic.

reciful sufletului
sfâșie neantul.

toate luminile au tăcut...

cuprinde-mă în vid,
povestește-mi timpul.

Cu vocea zgâriată de lacrimi,

munte păcătos de jertfă,

revarsă versantul pe gloria razei,

de arbori înțepat si de râuri săcuit.

Dorul de lună iți linge coroana,

nectar de rugină și sânge,

răsare din mâine sămânța speranței,

căldura o sfarmă-n nucleul dorinței.

Subțire coloana luminii ce unge,

subțire... și voia străpunge,

gândirea de piatră-a gigantului alb,

zdrelit de durere, dar plânge...

Dar…

vântul bate încovoiat de durere

hrănește cuvinte arse frunzelor

lipite de încrederea palidă

a unui dragon încoronat cu zale.

treptat urcă în liga spinilor;

cu aripi de foc a cucerit dispreţul...

satiri nebuni de dulceaţa amarului,

în urma lui, păşesc pe flăcări

cu copitele de-oţel pârlit,

sculptează munţii din vârtej de tropote.

orizontul orbit de pupila lui,

obsidian încrustat de lumină;

şlefuit de-ntuneric şi…

       E seară. Am să-ți cânt din stele; o să-ți șoptesc minutele plăcerii în jocul înflăcărat de dulce, din care vom ieși stafii afrodiziace. Am să-ți sărut inima cu sufletul... și sufletul cu inima, până când mâinile, desfigurate de atingeri, vor renaște din miezul incolor al umbrelor lunatice.

       Dimineața am să-ți hrănesc buzele cu sărutări; să gust din prima rază de soare topită de tine... până devin chiar eu o rază, să te iluminez în dragoste nesfârșită și să-ți supun corpul…

Haiku (I)

Ciclu început;

Voința luminilor:

Floarea de pe câmp.

Haiku (II)

Flacară blândă,

Stăpână a soarelui,

Terra-nvelește.

Haiku (III)

Stropii de ploaie,

Tunete și fulgere,

Vestesc pe pământ.

Haiku (IV)

Dincolo de zări,

În sumbră aşteptare,

Frigul pândeşte.

Haiku (V)

Luminând viața,

Privește viitorul:…

numele

este testamentul
existenței noastre

suntem născuți
în fiecare literă
însămânțată
pe buze

în gheața
timpului
topit în spațiu
trăiau toate
numele
în așteptarea ascensiunii
să fie inscripționate
pe rând
în sufletul de piatră
al pământului

când flacăra arde, iubito,

trezește în mine

focul veșnic...

învie dorința

născută

de demonii carnali.

îți sărut pleoapele

să-ți adorm visele

sub gene;

să ne visăm

în amintirea viitorului,

când încleștați,

rămânem

sub ochiul luminii.

să ardă, de gelozie,

îngerii pătimași...

rămași statui de cristal,

sub călăuza

pasiunii diavolești.

nu-ți fie frică...

în spatele…

din furtuna de vise
o frunză de aur
sapă
în piramida vieții
până când
zeii sunt transformați
în cascade
de înțelepciune

tulpina a prins
rugină
culeasă din
coșmaruri
de oameni
o speranță lăcrimată
plutește
în abisul lucid
verde

lumina oxidată
în van
zeii cu chipuri
de-oțel
o crapă prin
lacrimile lor
și pictează frunza-n
voință

văd o lume
trezită
prin ochi de nisip

întemnițat
în cavernele
Egiptului de aur
floarea de cactus
m-a înțepat
cu amintirea faraonilor
lăcrimând
în existență Nilul

piramidele
m-au mușcat
de palme
să simt
ce au simțit
sclavii lor

timpul
se oprește
floarea de cactus
se inchide
o cuprind de petale
și pictez Egiptul
în safir

erupe, iubito, otrava din munte!

dar nimeni n-aude când strigă tăcerea

ce-adună din râul de vorbe mărunte

ecouri ce-ndrumă,-ntărește plăcerea.

iar pietre-nvelite-n veninul de flamă

trosnesc printre nori, înghețate-n furtună,

trezind prin cuvinte doi oameni proclamă

iubire-așternută în raze de lună.

din lavă-nflorește, lunatic răsare,

secunda umbrită de vălul iubirii

și fuge-n neștire pe buzele care

dau viața orbită…

Cuvântul tău
plutește
printr-un deșert
de lacrimi,
cristalizate în flăcări.

Ușa păcatului
are zăvor de cuvinte,
al tău luându-și viața
din cerneală de venin.

Ușa serenitații
înoată prin porii fanteziei,
transcende
în întuneric;
cuvântul tău...
străpunge ochii luminii.

Cuvântul meu,
distrus din temelii,
închide zăvorul păcatului...
adoarme
la pragul serenitații.

se ia o cărămidă

se cioplește în formă de om

se-ntărește în furnal

la o mie de grade

de durere, pocăință

și la o mie de iluzii

cărămida

transformată-n granit

se șlefuiește

într-o mare de diamante

omul

devine însuși diamantul

prin pielea translucidă

se poate vedea

cărămida —

sufletul său necioplit

am auzit fulgii de nea

cântând la o chitară

îmbătrânită

urechile desfrunzite

mângâie tăcerea

nu am răbdare cu mine

nu am răbdare cu timpul

trece prea repede

eu merg prea încet

mă iau la întrecere cu timpul

dar îmi pune piedică

îmi leagă mâinile

cu speranța de mâine

și picioarele

cu povara de ieri

prezentul

mănâncă vieți

Gaia i-a spus:

"așa ai să devii puternic!"

prezentului nu-i pasă de timp

el traiește timpul

este timpul

ce mă sufocă în libertate…