Proza participantă la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022 (partea a II-a)

        9. Vila Cecilia

              

          Sebastian era absolut plictisit de aşa zişii amici, absolut snobi de la muncă. Avea în jur de 30 de ani, era înalt, slăbuţ, cu o alură care nu aparţinea timpurilor acestora, mai degrabă semăna cu un pictor visător din perioada impresionismului francez.. Deşi foarte muncitor nu prea avea prieteni apropiaţi, dat fiind că avea (ne)fericitul obicei de-a spune lucrurilor pe nume, direct... Încercase subtilitatea la început, dar realizase că nu avea cu cine.

          Anul acela se hotărî să plece undeva în afara ţării, dar undeva unde nu s-ar duce nimeni, unde să nu dea peste cunoscuţi.. Locuia singur într-un apartament discret, nu datora nimic nimănui, deci, nu era o dramă dacă va pleca câteva zile. Apoi, fiindcă era înnebunit după cărţi descoperise într-o expoziţie improvizată de carte, un jurnal istoric despre Balcic. Se simţea atras cumva acolo. Avea maşină, avea paşaport, îi lua cam două ore să ajungă.

          Dar odată ajuns, sufletul sau nu mai fu acelaşi.Orăşelul era absolut sublim, altfel decât orice te-ai aştepta să vezi la malul Mării Negre, un oraş amfiteatru, cu vile, case şi construcţii vechi, dar cele mai multe din perioada interbelică, când Balcicul era cunoscut sub numele de Coasta de Argint şi ajunsese mai celebru chiar decât riviera franceză. Străzile păstrau parfumul de altă dată, şerpuite, în pantă, având pe unele porţiuni pietrele vechi originale. Din loc în loc, cişmele şi fântâni tătăreşti, de pe vremea când era sub conducere otomană, frumos împodobite. Era cald, şi cerul se unea cu marea, oraşul era prins cumva într-un arc de coline, piatră albă şi livezi pe dealuri acoperite de migdali, smochini sau pur şi simplu pomi fructiferi. Acel arc îmbinându-se cu cerul şi reflectându-se în apa mării, dădea senzaţia că ai fi pe o insulă.

          Tot acel aer mediteranean, dar încărcat de atingerea orientului adus cu peste 200 de ani înainte, apoi vilele din perioada când regina Maria venea aici, îşi avea castelul ei, reşedinţa de vară. Fusese locul de visare al marilor pictori, scriitori, dar şi al întregii elite romaneşti din accea perioadă.

          Cumva, acolo, țărmul Mării Negre e mărginit de dealuri spectaculoase, cu povârnișuri și pante abrupte, așa cum nu există pe litoralul românesc actual, zidurile caselor erau vopsite în alb pur, şi florile violete sau roze nu le găseai în altă parte. Era ca şi când ai fi adunat visele Mediteranei, le-ai fi adăugat cele 1001 de nopţi, iar la urma le-ai fi condimentat cu influenţele poveştilor greceşti. Iar cireaşa de pe tort era ca aici, paleta aceasta mirific arhitectural era făcută de fapt de romanii dintre războaie, când acest pământ aparţinuse României.

          Găsi, relativ uşor, pensiunea unde avea să stea. O casă veche din piatră albă, cu un etaj îmbrăcat în lemn, acel stil tradiţional balcanic, de-o curăţenie rară, la marginea unei alei, deasupra mării, înconjurată de pini sălbatici. Nu era pretenţioasă, dar priveliştea era minunată.

          Îi plăcea să se plimbe, dar să şi vadă locurile celebre, nu rata Grădina Botanică, nici castelul Reginei. Fu plăcut impresionat de locuri, de istoria acestora, dar îl întrista faptul că „la noi, aici”, nu ar fi rezistat, ar fi fost vândute.

          Se decise să se plimbe la întoarcere pe faleză. Se vedea oraşul, destul de departe de castel; apusul reflecta în dealurile de calcar alb, era cumva ciudat căci reflectau lumina roşiatică ca într-o oglindă suspendată, iar plaja mică, stâncoasă, cu multe pietre, era de un albastru întunecat la acea oră. ÎI plăcea să facă poze, la orice îi atrăgea atenţia. Aproape că se rătăcise, deşi îşi luase nişte puncte de reper,când remarcă o construcţie stranie, o vilă frumoasă, înaltă, veche, cu un aer romantic. Ar fi vrut să facă poze,dar lumina era cam slabă acum, deşi acoperişul casei lucea ca un al doilea soare, ca şi când acolo s-ar fi topit aur.

          Întrebă la pensiune de acel loc.

          – A... vila Cecilia, un loc ciudat, mai vechi decât palatul reginei.. construit la dorinţa unei doamne din Bucureşti, undeva pe la 1919..., îi explică cât putu de bine, o bulgăroaică bătrână, care rupea binişor româneşte.

          Luă cina la o terasă din apropiere, nu îşi comandase decât mâncăruri tradiţionale bulgăreşti, îi plăcu paleta de arome. Noaptea trecu repede, adormise cumva „legănat” de zgomotul valurilor care se auzeau în surdină până la geamul camerei sale.

          A doua zi, îşi luă un mic rucsac cu vreo două gustări, o sticlă de apă, un tricou de schimb, căci ziua se anunţă caniculară, apoi se îndreptă spre acea vilă veche. Spera să fie cineva acolo, să se poată înţelege şi să i se permită să facă câteva fotografii.

          Dar la capătul aleii, era doar o poartă de fier forjat, încadrată de două coloane din piatră albă. Nimeni, nici om, nici animal, încerca poarta şi aceasta se deschise greoi, scâncind lung, ca un oftat; privi partea din spate a clădiri, căci faţa dădea spre mare, dar nu avusese curaj să vină pe acolo, în văzu lumii, deşi aparent abandonată, clădirea dădea o stare de cald şi plăcut. Avea sentimentul că sufletul casei încă aşteaptă noul stăpân care o va iubi şi aprecia. Era un loc liniştit, ca rupt de toate cele exterioare, îi dădea senzaţia că ar fi un fel de azil pentru poveştile uitate.
Simţea mereu, la fiecare pas, tot felul de prezenţe, dar nu agresive, ci blânde, calde şi vindecătoare. Însă în clipa în care coti, spre terasa din faţa casei, brusc totul deveni pentru o clipă alb, incandescent, poate mai puţin de-o clipă... Apoi realiză. Clădirea e nouă... Un mic castel, unic în aceea parte a Europei de est, prin armonia proporţiilor, cu exteriorul sobru, o casă clădită pe o înălţime cu marea la picioare, unită cu întinderea de ape prin grădini terasate, nelipsite de eleganţa fântânilor arteziene micuţe, după moda italiană, deşi, în sobrietatea ei, semăna cu o cetate cu zidurile de la parter foarte înalte, unitare, întrerupte doar, numai de câteva ferestre lungi şi de o uşă înaltă şi îngustă, impozanta fără a fi greoaie, lucrată în piatră albă adusă de la Kavarna şi şlefuită, care, la atingerea razelor de lumină, dă impresia unui palazzetto de marmură.

          Acolo, la marginea terasei, începea săpată în piatră, o scară ce cobora în unghiuri cumva asimetrice spre mare, dar faleza nu mai exista, doar o plajă micuţă, cu câţiva turişti, îmbrăcaţi ciudat, şi în larg un yacht ca o corabie. Puţin mai încolo, o zări. Stătea la umbra unui pavilion de lemn alb, lăcuit, îmbrăcat în trandafiri căţărători şi umbrit de nişte tufe de liliac, încă în floare. O tânără, până în 24 de ani. Cu o alură boemă, purtând o rochie de un albastru pal, sorbea cafea turcească.

          – Îmi cer scuze, începu Sebastian...

          – Nu e nevoie, locul atrage curioşi, mă scuzi, mă numesc Cecilia.

          – Păi şi nu vă deranjează că intră oricine oricum?...

          – E, nu e chiar aşa... De intrat poate intra, dar nu toţi ajung aici, cei mai mulţi rămân acolo „la ei”. Dar pe tine se pare că te place casa. Altfel nu ai fi ajuns...

          – Ce vreţi să spuneţi? Cum adică?...

          Tânăra se ridică şi îl opri cu un gest. Apoi îl rugă să o urmeze în casă.

          – Voi, oamenii, chiar dacă sufletul păstrează o urmă de inocentă, creierul uită să fie deschis, vă „îndobitoceşte” sau mai rău, vă întristează sufletul, realitatea cu rutina ei zilnică, oamenii uită să creadă în frumos, în bucuriile de când erau mici şi vedeau lucruri pe care adulţii nu le văd. Se complac în existenţa de zi cu zi, uită să-şi facă timp pentru inima lor şi gândurile se închid atunci, devin orbi, căci nu vor să vadă. Și rămân prinşi în realitatea aia meschină. Dacă au noroc, cunosc iubirea şi atunci lucrurile se mai îmblânzesc.

          Intrară în sala mare, salonul de primire. O răcoare binefăcătoare mângâia totul. Camera era construită cu ziduri groase şi înalte, cu cioplituri frumoase în piatră, avea tavanul din bârne largi din lemn de abanos, din care atârnau candelabre bizantine. Pe o uşa laterală, camera se continuă cu o încăpere nouă printr-o deschidere mare, arcuită, iar pe partea de răsărit a acesteia se găseşte o imensă fereastră aşezată în înălţime, în faţa căreia se putea vedea întreaga privelişte a golfului cu coastele lui de argint.

          Arcadele, căminul de piatră asemănător celor din palatele florentine, uşa de stejar cu formă monahala, firida de piatră şi balustrada compactă din piatră roza care ducea din sală, în loggia de la etaj ofereau originalitate salonului mare. Iar odăile de culcare şi sălile de baie aveau cupolele întrerupte de goluri mici în forme rotunde sau pătrate astupate cu geamuri colorate, mici vitralii „după moda orientală”.

          – Domnișoară Cecilia, în ce an suntem?

          – Cecilia şi atât. Aici contează cum o spui, singurul titlu ataşat e respectul pe care îl acorzi. Ca să îţi răspund, 1919... Vezi? Începi să înţelegi...

          – Deci e alt timp, acel moment de incandescentă...

          – Alt timp, alt spaţiu, alte legi... Vezi tu... Aici s-a dorit încă de la început să fie un sanctuar pentru poveşti, un fel de loc unde poveştile există şi vin să se retragă când încep să fie uitate. când lumea nu mai crede în ele, de obicei stau aici, până lumea îşi aduce aminte din nou de ele sau se reinventează cumva.

          – Păi eu nu sunt poveste... începu Sebastian

          – Toţi suntem o poveste cumva, dragule, în contextul corect...

          – Nu au mai ajuns şi alţii aici?... se interesă tânărul.

          – O, ba da, o pictoriţă prin 1956... A rămas... Nu locuim aici în mod normal, aceasta e casa mea şi un fel de punct... cum să-ti zic să înţelegi... de înregistrare... acum locuieşte într-o casă în partea cealaltă a oraşului. E o altă lume, dar ne adunăm aici să stăm de vorbă, poveştile şi oamenii de aici. Apoi un cuplu, în 1983, fugeau de ai lor, erau îndrăgostiţi, aici au un magazin de coloniale, au o căbănuţă chiar drăguţă lângă far.

          – Păi şi aş putea rămâne?... Oricum ai fi tristă să vezi ce s-a ales din lumea actuală, cea reală.

          – Şi asta e doar începutul, deşi sper zilnic ca lumea să revină la artă, la a citi, la a iubi şi la a se accepta... La a învăţa că lucrurile pot avea şi altă valoare decât cea materială...

          – Păi atunci rămân...

          – Bun... Cred că o să îţi placă mica casă de lângă moschee. O să chem o trăsură când te hotărăşti să mergi acolo... Dar să ştii că dacă rămâi, nu mai ai cum să te întorci.

          – Eee... Nu pierd mare lucru... Şi ce facem aici? Ce muncim, cum trăim?...

          – E exact aşa cum crezi tu că ar fi paradisul... Există o singură regulă... mereu să ai mintea deschisă... să crezi...

          Îşi petrecură restul zilei luând masa împreună. Apăru mai pe după-amiaza cuplul de care îi vorbise Cecilia. Apoi, la cină, îşi făcură apariţia şi alţi invitaţi, o zână, doi zmei, o veveriţă vorbitoare, trei vrăjitoare în vârstă, foarte excentrice şi vesele... Dar senzaţia serii fu un inorog albastru care ştia să cânte la mandolină.

 

          Bineînţeles că nu s-a mai aflat nimic de Sebastian, dar asta e o altă poveste... Şi totuşi, acolo în Balcic, există o vilă în vecinătatea mării, absolut neglijată, un mic palat uitat, năpădit de plante şi flori, care aşteaptă să se întâmple ceva, să revină lumina şi bucuria poate... Mai trec turişti sau localnici pe acolo, dar nimeni nu sta să caşte gura. Rar, câteodată, un copil le mai zice părinţilor:

          – Uite, acolo e o zână care dansează, îi cânta un inorog la mandolină...

        10. Globul de cristal

                           

          În căsuța bunicii, imediat după ce se ridică dumneaei din pat, liniștea ia de mână timiditatea și se ascund repede, repede pe unde apucă, căci un cor de blesteme orchestrează lemnele care se grăbesc năuce să-și descopere veșnicia în sobă.

          – Hai, mogâldeață ridică-te, că-ți bate soarele în geam.

          – Și ce dacă? Azi e duminică și n-am ore online, spun eu ascunzându-mi trupul mai bine sub plapuma ospitalieră și călduță.

          – E luni toată ziulica, dragă Valy.

          De ce s-o cred? Așa-mi face periodic. Ba că ninge, ba că plouă și când privesc pe fereastră un cer albastru îmi îmbrățișează privirea derutată de multiplele dezinformări meteorologice ale glumeței mele tovarășe.

          Mă răsucesc spre perete căutând printre perne un somn dulceag, însă sunetul insistent al alarmei telefonului îmi confirmă că weekendul a luat sfârșit. Of, iar lecțiile online, iar giumbușlucurile colegilor și apostrofările doamnei învățătoare. De asta îmi arde mie? Tata se zbate între viață și moarte într-un salon ATI dintr-un spital din Milano și eu să mimez că fac școală, inventând bufonerii pe internet? O lacrimă se furișează pe obrăjorul drept căutând răspunsuri la repetatele mele întrebări: Cum a reușit „performanța” să se infecteze și el cu Covid-19? De ce-au plecat în Italia? Când vor reveni la mine?

          –Valy? Sus-sus, pui de urs...

          Nu stau mult pe gânduri și arunc spre ea cu ursulețul meu de pluș cu care-mi împart visele nocturne. Cana mea a aterizat pe covor, unde lăpticul probabil călduț caută ziua de ieri, iar farfuria plină cu bunătăți s-a grăbit s-o ajute. Bunica, situată într-o zonă tampon între râs și plâns, cu tava în mâna dreaptă, cred că a înmagazinat în gâtlej epitete și pentru urs, și pentru cană, și pentru farfurie. Nu le materializează în cuvinte, căci laptele împrăștiat pe jos îi șoptește insistent: „Ia-mă de aici! Ia-mă de aici!” 

          – Te-am supărat? Iartă-mă.

          Îmi caut tableta și mă așez pe fotoliul de lângă sobă. O umbră palidă din proaspăta dimineață s-a pitulat în spatele meu și curioasă așteaptă să mă loghez. Bunica a dispărut în spatele ușii. Covorul puțin umed, dar eliberat de dezordinea generată indirect de mine, îmi șoptește c-am scăpat de dojană. Bune și orele acestea online la ceva, căci de școală nu poate fi vorba.

 

          De cât timp zorii altei zile plictisitoare au invadat micuța mea odaie? De ce e frig? Îmi caut telefonul, însă constat cu uimire că-i închis. Îl pun la încărcat și ies zgribulită din cameră.

În bucătărie, la lumina unei lumânări, bunica, prăvălită pe un scaun, plânge cu capul pe masă. Lacrimile ei prevestesc o nenorocire. Mă apropii și vreau să mă cuibăresc lângă ea. O coală de hârtie, puțin mototolită și umezită, îmi sugerează că de acolo provine izvorul lor. Nu poate fi o scrisoare de la mama căci e tehnoredactată. Mămica ne scrie de mână, cu un pix de culoare albastră. Acum mi-ar fi plăcut să fiu cu un an sau doi mai mare, însă la stadiul meu de liniuțe și bastonașe nu pot desluși singură ce veste tulburătoare conține acea epistolă.

          – Este vorba despre tata?

          – Hmm, hai la lecții cu tine! Am să-ți spun după-masă când va veni și unchiul tău la noi.

          – Am pierdut deja prima oră și uite, nu-i curent. Nu plec niciunde! Stau cu tine și confecționăm bobițe călduțe de rouă.

          – Nu avem timp de bocete, Valy. Situația e mai dificilă decât pare.

          – Așa scrie în hârtia asta păcătoasă?

          – N-ai înțelege mare lucru dacă ți-aș citi-o, însă... ai tăi s-au dus.

          – Unde?

          Și privirea dumneaei indică cerul. Suspină. Adică vrea să spună că mami și tati sunt acum la Doamne-Doamne?

          Bătaia din ușă îmi îneacă durerea în esofag. E unchiul Alin, fratele mamei. O îmbrățișează pe buni, mângâindu-i fruntea albită de ani.

          – Am venit cât am putut de repede, tanti Mărioară, care-i baiul?

          – Îmi vine să intru în pământ de durere.

          Îi întinde foaia otrăvită cu vești rele, apoi mă cuprinde în brațe.

          – Adică dumneata vrei să-mi spui că Ioana s-a prăpădit într-un accident cu mașina? Ce soartă! Ce viață de rahat.

          – Uită-te mai jos.

          – Nu mai pot. Spune-mi matale, ce mai mint cei de la ambasadă?

          – Eu nu cred că ne dezinformează. Ce-ar câștiga din necazul omului? Ioana ne-a anunțat de-o săptămână că Tavi e în spital cu Covid.

          – Adică vrei să spui că și el?

          – Da. De fapt pentru el nu se mai poate face nimic, din cauza virusului. Pe ea am putea-o repatria, dar cu o cheltuială imensă. Trebuie să-i contactăm, să le spunem ce-am decis.

          – Nu iei legătura cu nimeni! Plec eu la Milano, mâine.

 

          N-am primit nici o veste de la unchiul Alin. Cu fiecare zi ce trece, bunica își raționalizează zâmbetele. În schimb, vorbește singură în fața unei lumânări aprinse. Șoptește și se roagă pentru sufletele părinților mei.

          Eu însă tot sper că acea înștiințare tragică e un fals. Aștept și visez că într-o zi mama mă va lua în brațe, iar tata îmi va spune: „Ghemotoc, ce mai faci?” Speranța aceasta mă ține pe linia de plutire și încerc s-o trag și pe consoarta mea după mine, dar constat, cu durere, că-mi este din ce în ce mai greu să fac acest lucru.

 

          Astăzi sunt mai bine dispusă ca oricând, dacă se poate spune așa. Am un nou prieten, cu care să împart bucuriile și suferințele, ideile și faptele mele de mic temerar într-o lume ciudată și plină de neprevăzut. Am găsit o pisicuță! De fapt cred că ea m-a descoperit pe mine, sărăcuța. E așa de mititică. Când se gudură la picioarele mele, parcă-i un ghem de ață cu suflet și ochișori. Și... Ochișor i-am pus numele. 

          – Crezi că poți să-mi dai puțin lăptic pentru Ochișor? solicit eu, mângâindu-l pe blăniță.

          – Cum să nu. Și o felie de cozonac?

          – Nu fi șmecheră, pisicile nu mănâncă cozonac! Nu știi?

          – Carne aș vrea și eu, dar mă strânge portofelul.

          – Ei, cred că lapte și-un pic de parizer îi putem oferi pisicuței. Tu ce zici?

          Un zâmbet de confirmare, după luni pline de amărăciune, îmi sugerează faptul că dumneaei n-o va alunga pe prietena mea cu blăniță.

          După o săptămână, pisica a devenit centrul atenției noastre. Bunica nu mai vorbește singură în fața lumânării aprinse, căci își împărtășește gândurile micuței feline cât timp eu sunt ocupată cu lecțiile online. Și încet, încet liniștea a pătruns în casa noastră ca o felie de speranță umezită cu iubire. Parcă nici orele nu mai sunt un chin. Încerc să asimilez cât mai multe cunoștințe, îmi doresc să știu cât mai repede să scriu și să citesc.

 

          Timpul a cernut peste noi vreo trei ani de la șocul trecerii în altă dimensiune a părinților mei. De unchiul Alin nu mai știm nimic. Probabil nu s-a dus în Italia, cum ne-a promis sau poate s-o fi risipit printre italience. Noi, adică eu, buni și Ochișor, suntem bine. Restul, fiecare cu pățania lui.

          Povestea mea, la un moment dat, s-a decis să ia o întorsătură de o sută optzeci de grade de la traiectoria normală. Amfitrioana casei, o femeie curajoasă și luptătoare, lâncezește în pat. N-o mai interesează nici soarta mea, nici a pisicuței. Mâncarea a devenit pentru dumneaei un moft. Pe furiș, când vine de la toaletă, ia o coajă de pâine sau bea un pahar cu apă. Ușor, ușor treburile gospodărești intră forțat în sarcina mea. Cumpăr mâncare, spăl rufe, merg la școală, căci pandemia a rămas undeva în urma noastră cu victimele și misterele ei.

          Peste câteva zile împlinesc nouă ani și în loc să-mi pregătesc petrecerea de aniversare, ca alți copii de vârsta mea, plâng. De ce viața asta e așa de dură cu mine? Aș putea să-i spun bunicii, care refuză să comunice, nu vrea să mănânce sau să se deplaseze, că luna viitoare vor veni la noi reprezentanții Autorității Tutelare să verifice condițiile mele de trai? De-aș avea posibilitatea să mă teleportez, dar... unde, când, cum?   

          M-am născut într-un film prost și voi continua să joc rolul unui actor de mâna a doua sau... evadez? Nu sunt capabilă să fug din propria viață, însă îi voi împiedica pe cei care vor să mi-o dirijeze după bunul lor plac s-o facă. Îmi iau tableta, șterpelesc cardul bancar și ies în curte.

          Apelez la toată istețimea mea pentru a-mi procura, în mărime naturală, un glob de cristal cu închidere pe interior. Am văzut unul asemănător cu cel pe care urmează să-l cumpăr, într-un serial. De acolo mi-a venit și ideea. Bună sau rea, nu mai contează. Trebuie să mă apăr și să fiu în preajma puținelor persoane dragi pe care le mai am. Întrebările curg în căpșorul meu, încurcându-se una în alta: Am suficient capital pentru achiziție? Pachetul va sosi la timp? Voi putea respira în interior? Totul îmi dă fără virgulă și finalizez rapid comanda. Mai un hop - livrarea și apoi aventură îmi va scrie pe frunte.

          Mulțumită de isprava mea defensivă, intru în casă și pun cardul la locul lui. Bunica doarme și Ochișor probabil a rămas în curte.

          Îmi fac temele, ca și când nu s-a întâmplat nimic, până când, dominatoare, seara ne bate la fereastră. Caut telecomanda să pornesc televizorul, dar se pare că i s-au descărcat bateriile. Ajung repede la întrerupător, însă și becul protestează. Merg în bucătărie să caut o lumânare. Umezeala de lângă frigider îmi sugerează că nu avem curent de ore bune. Ies în curte s-o caut pe pisicuță, dar mă izbește liniștea încurcată în bezna din jur. Frica și frigul au pus stăpânire pe mine și rapid intru în casă. Mă furișez în pat cu încrederea că mâine totul va reveni la normal.

          Dar ce e speranța pentru mine? Nimic. Un simplu cuvânt din dicționar, plecat în vacanță.

 

          O bătaie în geam o determină pe tovarășa mea de cameră să sară ca arsă din pat. Mă fac că dorm.

          – Mărioară, s-a întors lumea asta cu susul în jos.

          – Despre ce vorbești, Anuță? afirmă stăpâna casei deschizând fereastra pentru a auzi mai bine noile vești.

          – Cum, nu știi?

          – Ce?

          – Of, of tu dormi și lumea asta se prăpădește...

          – Fiecare cu necazul său, spune buni și încearcă să se baricadeze, deranjată de prezența vecinei sale.

          – Stai tu, Mărioară, că-i grav. A picat curentul de ieri dimineață în toată lumea și oamenii au luat-o razna – sparg magazine, bănci, se omoară între ei...

          De abia acum înțelege despre ce-i vorba. Lasă fereastra deschisă și pe tanti Anuța vorbind singură. Sprijinindu-se de mobilier, căci la cât a zăcut în pat mă mir că mai poate umbla, se îndreaptă spre ușă. Nu are putere să rotească cheia. Un zgomot ciudat mă determină să sar din pat. S-a prăvălit lângă perete. Îi întind mâna. Îmi face semn s-o las. Zâmbește? Deschid ușa pentru a solicita ajutorul vecinei sale și reușim s-o ducem în pat. 

          – De când n-ai băgat ceva în gură, Mărioară?

          – Eu mai știu...

          – N-ai vrea să veniți la noi? Ne mutăm în pivniță și avem cele trebuincioase traiului acolo. E loc și pentru voi.

          – Dacă vor sosi copiii ăia din Italia și nu ne-or găsi acasă, ce-or spune, că ne-am prăpădit?

          – Mărioară, Mărioară, ai luat-o razna. Nu mai vine nimeni, doar potopul poate cădea peste noi. Gândește-te la fătuca asta, dacă de tine nu-ți mai pasă!

          – Hai, dragă buni, să mergem...

          Și șontâc-șontâc, sprijinită de noi, face câțiva pași, dar se oprește.

          – Ochișor?

          – Da, unde-o fi?

          – De mâțe vă arde vouă? Ori vă mișcați, ori nu! Eu nu mai pot zăbovi, căci...

          Și zgomotul uman produs undeva în depărtare îi blochează cuvintele în gură.

 

          În pivnița lui tanti Anuța am putea sta mult și bine. Companie. Mâncare. Siguranță. Meditând la globul meu, uneori îmi vine să râd. N-o fac, căci mă înfioară ideea că într-o zi vom ieși de aici și se va sesiza lipsa banilor de pe card. Ce justificări voi aduce atunci nu știu încă. Am totuși posibilitatea să-l fac pierdut, simulând că probabil ni l-au șterpelit hoții, dar să nu multiplic tâmpeniile. Auzi la mine – cum să mă ascund de oamenii legii într-un glob de cristal? De ce nu m-am gândit la pivnița asta de la bun început? A trebuit să vină o altă nenorocire ca să judec rațional?

          Un singur of mai am. Unde este Ochișor? Bunicuța mea e mai bine și nu știu cui să-i mulțumesc pentru acest lucru. Lui Dumnezeu, pe care l-am rugat zi de zi de când locuiesc la un metru sub pământ să nu mi-o ia sau lui tanti Anuța, care s-a străduit cum a știut mai bine să nu ne lipsească nimic.

          Pivnița aceasta e globul meu de cristal, unde căldura umană a făcut minuni. Nu, nu pot îmbătrâni în acest loc, căci e mult prea static pentru gusturile mele, dar pot spune că aici am descoperit o iubire umană fără granițe, necondiționată. Pentru acest lucru trebuie să-i mulțumesc destinului că mi-a scos-o în cale pe tanti Anuța.

 

        11. Mila lui Dumnezeu

                (Iezechiel cap 33, versetul 11)

                                            

          De undeva din Iad, părintele minciunii cum îl răsfață adepții loiali sau Satana, văzând că un tânăr s-a hotărât să nu mai asculte de îndemnurile slujitorilor săi, fiind pe punctul de a trece de partea luminoasă, se plimba foarte furios prin cotloanele întunecate și sărace ale castelului său subteran.

          Analizând diferitele metode meschine disponibile să-l piardă, trecu pe sub copacii tuberculoși răsturnați, cu frunze negre, odioase, adâncite în sol, pe lângă râul sufletelor deja condamnate pe eternitate la suferință, când îi veni o idee superîntunecată.

          Își dădu seama că avea o bună oportunitate să cerceteze foarte amănunțit planurile celor trei cete diavolești care îi slujesc să vadă de ce ispite viclene sunt capabile. Treabă diavolească serioasă! Nu glumă!

          În acest sens, cu o voce gravă, i-a strigat pe toți. Mulți erau la mii de kilometri distanță depărtare muncindu-i, ispitindu-i nemilos pe oameni pe întreaga suprafață a Pământului, fără să le ofere niciun răgaz de pace, nici măcar atunci când erau la biserică. Cu atât mai mult atunci îi ispiteau mai aprig cu gânduri de bârfă și desfrâu, de hulă la adresa lui Dumnezeu... și câte și mai câte.

          Mare rumoare a fost între diavoli... dar într-o clipă toți s-au afișat în fața prea întunecatului lor stăpân! Parcurgerea unor distanțe enorme pestru ei nu reprezinta niciun obstacol. După ce îi adună pe toți, le zise cu nerușinare:

          – Puneţi-mi un tron în faţa voastră, diavoli perverşi şi nemiloşi, pe care să șed!

          Un soi mici de draci slugarnici se grăbeau să îi facă pe plac, stârnind râsul altora mai puternici... apoi Satana continua impunător:

          – Uitați-vă la acest tânăr! Cum râde de noi acum, când ani de zile l-am avut în mâna noastră! Voi, care l-ați ispitit cu păcatul fumatului și al alcoolului în acele nopți aniversare! Voi, care l-ați ispitit și l-ați îndepărtat de orice fel de muncă cinstită cât timp a fost la școală! Voi, care ați trudit să-l momiți cu iluzia libertății și a desfrâului în timpul petrecerilor zgomotoase din adolescență! Voi... Cât timp ați muncit cu acesta? Cercetați și vedeți! Acum este pe punctul de a se lepăda de noi definitiv! Ce să facem, cum să procedăm?

          – Să îl lăsăm să-și bată joc de noi? Să îl lăsăm să meargă pe calea îngustă a binelui? Să fim bătaia de joc în ziua judecății lui Dumnezeu, toți cei prezenți aici, că ne-a rezistat eroic tuturor ispitelor văzute ori nevăzute din zi ori din noapte?...

          Astfel le vorbea Lucifer din acel cotlon întunecat, instigându-i la răutate, în contrast cu plânsul și cu scrâjnirea dinților a celor condamnați deja pentru necredința lor, pentru păcatele lor nemărturisite... 

          Toate cetele diavolești își puse în gând să găsească soluții de cădere, știind că nu toţi demonii au aceeaşi putere, nici aceelaşi grad de răutate între ei, existând anumite trepte ale răutăţii.

          După un timp scurt de gândire, Lucifer le apăru în față, mai tulburat, mai furios văzând cum tânărul își îndrepta corabia întunecată a vieții lui, spre țărmul luminat aflat deasupra norilor... smerindu-se pe zi ce trecea.

          – A sosit momentul să-mi faceţi cunoscute metodele voastre de ispitire!

          – Ce plase ale ispitelor aruncați voi spre osânda veşnică a tânărului? Cum să-l întoarcem să ne urmeze calea ca mai înainte?

          – Să vină în faţa mea toți diavolii! Dacă nu mă veţi mulţumi, vă voi bate cu biciul nedreptății!

          O mare frică s-a iscat în rândul lor, însă nimeni nu putea evita ceea ce avea să se întâmple.

          Cei mai mari dintre cei mari, ceata diavolilor arhiconi, au dat socoteala:

          – „Noi, întunecimea voastră, am luptat timp de mulți ani cu credincioșii luând diferite forme îngerești, am sădit groaznice erezii în mintea lor firavă până când le-am rupt credința în două prin Marea schismă din 1054.

          – Prin gândurile şi faptele lor răutăcioase, ei ne-au dat acordul de a intra în inimile lor, iar cu timpul, au apărut filozofii, liberii cugetători, apoi  diferitele secte religioase fiecare cu propria credinţă eretică, mergând până la limita extremă, la persoanele declarate atee, care neagă întru totul existența lui Dumnezeu.

          – În mintea lui, în prezent, este un amalgam de informații încât nu mai știe ce și pe cine să creadă. Vom continua să-l asediem mișelește cu erezii din toate colțurile lumii... nu are cum să ne reziste și până la urmă ne va urma chemarea...” așa și-au încheiat discursul arogant.

          Lucifer le-a replicat nemulţumit:

          – „Interesant, dar nesatisfăcător! Veți primi fiecare 10.000 de lovituri cu biciul!”

          A sosit rândul cetei a doua, a diavolilor mâniei, care cu mare laudă au zis:

          – „Noi, amărăciunea voastră, am luptat din greu ani buni cu el. L-am pervertit spre ură şi spre distrugerea aproapelui încă din frageda lui pruncie.

          – După ispitele parşive pe care le-am aruncat în chip și fel asupra lui a căzut de multe ori în capcanele noastre devenind imun la comportamentele agresive, mergând până spre cele criminale. Lumea lui e plină de filme, de jocuri, de acte de violenţă odioase, în care rareori suferinţa transmisă prin ele îl mai impresionează. Câte crime, violuri, tâlhării şi răzbunări se produc la mânie? Uitaţi-vă câte filme urmărește în care rolul principal îl are un criminal în serie! Toate astea sunt opera noastră!” se lăudau ei…

          – „Suntem siguri că dacă vom insista destul, se va întorce să ne facă pe plac. Sugerându-i că în acele materiale agresive sunt doar actori care își joacă pur și simplu rolul, care merg obișnuit la serviciu zi de zi, nu face nimic rău dacă le vizionează, că el oricum nu va încerca să le imite comportamentele în viața reală…”

          Lucifer și mai dezamăgit le-a zis: „Nimic din ce mi-ați spus nu îmi garantează că își va pierde sufletul!” Aveți 100.000 de lovituri cu biciul de încasat.

          O atmosferă extrem de ostilă domnea în Iad, toți se temeau de biciul neîndurător al Satanei.

          Cea mai mică ceată, cea a poftelor, era invitată să ia cuvântul:

          – „Noi, preamărite duh necurat, încă de la izgonirea din Rai nu am avut puteri foarte mari, astfel că nu am putut face înşelăciunile pe care le-au făcut cetele anterioare asupra lui, dar…” în acel moment toate celelalte cete au început să râdă în hohote prefigurând milioanele de lovituri groaznice pe care le vor încasa aceștia.

          – ,„Aşa că noi, continuau cei din ceata poftelor, ne-am specializat pe înşelăciuni prin care să îi ispitim pe copii. Dacă ei vor cădea în păcate, răul se va perpetua mult mai uşor în generaţiile viitoare și astfel noi vom putea pune ușor mâna pe sufletele lor”. 

          Lucifer îi ruga să-i dezvăluie mai repede planul de pierzare... să nu mai tragă de timp... râsetele se auzeau tot mai tare... încât abia îi mai putea auzi.

          – „Planul nostru este să îl asediem neîncetat cu ispite mici, dar dese. Cunoscând faptul că vrea să treacă de partea luminată, de fiecare dată când vrea să facă o donație, când vrea să ajute pe cineva ori să facă pur și simplu o faptă bună, noi să-i strecurăm în minte gânduri murdare care să-l oprească să ducă fapta bună la îndeplinire, de genul: să nu-i dai vecinului de la parter pompa de mașină că el nu merită s-o folosească pe cea nouă, dacă o strică? Alteori să nu-i dea unui bolnav pe patul de moarte nicio vorbă de încurajare, că dacă s-a îmbolnăvit este numai vina lui, trebuia să aibă mai multă grijă de sănătatea sa… căci ce este mai parșiv și mai neplăcut lui Dumnezeu decât o intenție bună nepusă în practică sau o faptă bună urmată de gânduri de laudă…”  și altele nemăsurate cu mult mai nesuferite ca acestea.

          Auzind planul lor, Lucifer căzu puțin pe gânduri neștiind ce să le zică… apoi cu un ton dur a zis:

          – „Interesant plan… dar oare va cădea în plasa voastră pe cât de subțire pe atât de diabolică? Vă dau timp să vă puneți fiecare dintre voi în aplicare planul de care mi-ați vorbit. Ne vom întâlni peste un timp...”.

          Fiecare dintre cele trei cete diavolești porniră cu o furie nestăvilită să demonstreze că planul lor este câștigătorul și așa să evite biciul... ce altceva să câștige când au de a face cu Satana?

          După o vreme s-au întâlnit iar el le vorbea de sus:

          – „Tânărul cade pe zi ce trece la atacurile voastre continue. Nu îl asediați toți odată, ci pe rând, frumos, frumos. Deja amână să-și mai zică rugăciunile de grija zilei de mâine, îl cuprind tot felul de pofte, iar de milostenii nici prin gând nu-i mai trece să facă ca nu cumva să nu mai aibă el, în viitor, așa că s-a pus să agonisească averi. Treabă bună ați făcut lucrând în echipă.

          – Vă iert pe toți, uitați de loviturile de bici!”

          În tot acest timp tânărul se simțea in ce în ce mai trist, simțea cum grija zilei de mâine îi acapara întreaga viață depărtându-l de Dumnezeu, până când într-o dimineață, după o noapte lungă spălată în tot felul de droguri și perversiuni, și-a adus aminte de un citat din Corinteni „...să nu vă lăsati covârșiti de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”.

          În acea clipă, și-a dat seama de atacurile multiple nevăzute ale dracilor asupra lui, fapt pentru care i-a dedicat lui Dumnezeu următoarele versuri prin care își recunoștea starea de păcătoșenie, cerând iertare și ajutor în același timp... 

 

          Duhuri rele, vii, scârboase se succed   

          cu inimi negre, cu ochi de foc, de jad, 

          în râul morții cu suflete din iad                                             

          se strâng la arme, spre mine se reped.   

 

          Of! Ori de câte ori gândul mi-l întind         

          spre sărmani, bolnavi c-o vorbă să-i alin,

          simt un val de pumni izbindu-mă din plin

          duhnind a moarte, spre al meu piept țintind.

 

          M-au prins în lanțul viciilor mele,

          captiv sunt Doamne, Iisuse milostiv!

          Sufletul mi-l frâng, oasele-mi par grele...

 

          Tu... Pe unde-mi ești? Nu vezi cât de naiv

          și slab sunt Doamne? Apari din stele, 

          salvează-mi pielea din cercul vechi, nociv!

 

          Apoi căzu în genunchi cu lacrimi amare de pocăință gândindu-se de câte ori a greșit cu fapta, de câte ori a îmbrățisat cu gândul păcatul...

          Nu trecu mult timp și un înger îi apăru în față învăluit de o lumină albă, strălucitoare, cu o expresie a feței blânde dar impunătoare. 

          Era îngerul său protector, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, să-l protejeze de forțele nemiloase ale întunericului. El singur, la comanda părintelui ceresc, a respins cu ușurință întregile cohorte diavolești.

          Mare bucurie a fost pe tânăr! Din acel moment a promis salvatorului său că va sta negreșit în cuvântul Lui câte zile va mai avea de trăit. 

        12. Liber  

                                                               Motto:  Fii bun până la moarte

          Moartea lui Gligor, zis Nebunul a fost privită cu indiferență.

          De la nunta fiicei sale, nimeni nu mai auzise de el. Atunci, urcat pe casa cu acoperiș de țiglă, amenința că va sări, că el are aripi, iar pentru a le dovedi își îndoia brațele și le flutura. Aripile le vedea doar el și tot el vedea zborul. Striga și arunca cu țiglă spre meseni:

          – Luați și mâncați, vă dau casa pe bucăți, dar pe fiica mea nu am să v-o dau, ea este lumina ochilor mei!

          Ginerele pe care-l strângea cămașa prea albă, dar cu guler moale, era vădit stânjenit. Lumea privea spectacolul inedit, interesată de circ, cunoșteau cu toții frica lui Gligor de înălțimi.

          Pompierii l-au coborât și l-au dus la spital. Între zidurile spitalului se simțea stingher, indispus de gustul amar al pastilelor, de lipsa apei calde. Astfel, depresia lui Gligor se accentua.

          Pavilionul în care era internat se afla lângă intrarea în curtea mare a spitalului. Reușea să doarmă în timpul zilei, dar noaptea era deranjat de lumina de la stâlpii de înaltă tensiune ce vegheau curtea. (...)

Proză descalificată pentru că a fost găsită postată pe alt site.

https://lenusa.ning.com/group/clubul-de-proza/forum/topics/liber

         

        13. Comoara din batistă

                    (Povestire inspirată din realitate)

                                   

          Era prin anul 1964 când luna septembrie încoronată cu flori de crizanteme,se instalase deja confortabil în toamna cu trenă vântoasă.

          Nişte nori negri trăgeau deja clopotele tunetelor anunţând în felul lor apropierea ploii.

          În piaţa oraşului de pe malul stâng al râului Râmnic ,mergea îngândurat un bărbat înalt, ciolănos,cu ochi de culoarea cerului senin,cu buze cărnoase, cu păr castaniu albit pe la tâmple, cu mâini mari de muncitor,mergea ţinând de mână o copilă durdulie, cu ochi căprui, scânteietori, îmbracată în uniformă de şcoală.

          Era tatăl Gheorghe, om cu inima ca pâinea caldă ce se întorcea cu fetiţa de la cumpărături.

          Mergând ei liniştiţi cu „zimbirul” plin de bunătăţi, ce să vezi... fetiţa se împiedică călcând pe o batistă mare cât o trăistuţă dolofană. Se aplecă, o ridică si i-o întinse tatălui; Tatăl, curios, o pipăi apoi o desfăcu la un capăt să vadă ce este înăuntru. Era burduşită cu bani, fetiţa se bucură nespus:

          – N-o să mai suferim tată, suntem bogaţi! Tatăl se aplecă spre ea, o mângâie cu duioşie şi-i spuse:

          – Aceşti bani nu sunt ai noştri, undeva, cineva plânge amarnic că i-a pierdut, mergem să-i predăm la miliţie.

          Fetiţa se întristă si merse tăcută şi tristă alături de tatăl ei. Acolo ajunşi, un miliţian desfăcu batista, numără banii cei mulţi şi-i întinse tatălui o foaie de hârtie să semneze de predare.

          Fetiţa se întoarse acasă cu sufletul îndoit de acel noroc nesperat care se duse „pe apa sâmbetei”; câteva clipe visase că se vor îmbogăţi că-şi va cumpăra şi ea rochiţe şi pantofiori, că va avea un brad mare de Sfântul Crăciun, împodobit cu multe dulciuri şi jucării.

          Dar visele s-au spulberat, va merge la biserică tot cu rochiţa cumpărată la Sfântul Paşte, va avea tot un brad micuţ cu o singură păpuşă sub el...

          – Ehehei... brad de oameni săraci... şi tatăl ăsta...

          Se culcă flămândă alături de motanul galben cu ochi verzi şi capul cât un bostan burtos.

          Au trecut câteva luni de la această întâmplare, când, într-o noapte de decembrie, crivățul șerpuia pe la geamuri, zăpada era ca o boală albă și în poarta de la stradă cineva bătea stăruitor.

          Fetița și mama se speriară, dar tatăl Gheorghe, bărbat puternic și curajos, le calmă cu vorba lui hotarâtă și răsunătoare, spulberându-le frica:

          – Hoții nu bat noaptea la porțile oamenilor, ei sar gardurile.

          – Poate cineva are nevoie de ajutor...

          Își luă căciula, bunda și cizmele și ieși în vântoasa de afară. După câteva minute, ușa se deschise și tatăl intră urmat de un om scund, cu cizmele și căciula pline de zăpadă. Își scutură cizmele în ușă și intră în camera încălzită cu o damigeană grea într-o mână și-n cealaltă cu un sac mare și greu. Fetița și mama priveau curioase de sub plapumă ce urma să se întâmple. Tatăl se uită în ochii copilei cu reproș:

          – Vezi, fata mea, acesta este omul care a pierdut batista aceea cu bani pe care ai gasit-o tu astă toamnă la piață. Ia spune omule, cum s-a întâmplat?

          – Hei... cum să se întâmple, am pierdut batista la târg, căci eu, nechibzuitul, am băut o bere, aldămașul, căci am vândut vaca la obor, să duc banii la doctor la București s-o opereze pe nevasta mea de cancer. Restul îl știi, om bun, ți-am spus la poartă, banii aceia i-au redat viața nevestei mele. Avem trei copii și ar fi rămas orfani dacă le murea mama. Mulțumesc de gestul tău nobil! Eu sunt de la munte, de la Vintileasca, ți-am adus o căruță cu lemne drept mulțumire, și, aici, o damigeană cu rachiu de prune, iar fetei tale, care a găsit banii, un sac cu nuci, mere și prune loșnite. Acum vă las sănătoși, să mergem să descărcăm lemnele din căruță să nu mă apuce pe drum o vreme și mai rea.

          Zis și făcut. Gheorghe și mocanul ieșiră afară, iar ea, fetița, se simți rușinată în fața cadoului primit, căci ea n-ar fi vrut să moară nimeni din cauza ei.

          Se ghemui sub plapumă cu ochii plini de lacrimi, regretând fapta rea ce era pe cale s-o înfăptuiască. În sfârșit, intră și tatăl insoțit de un val de aer rece, își lăsă bunda pe scaun, privi cu ochi blânzi și iertători lacrimile fetei și-i surâse împăciuitor:

          – Toate, fata tatei, le-a orânduit Dumnezeu, ca mocanul să se căiască că a băut și a pierdut banii, ca tu să înveți de la o vârstă fragedă ce-i omenia, ce sunt părerile de rău, rușinea și regretul.

          Acestea fiind spuse, bunul și înțeleptul meu tată, ridică damigeana, sorbi o înghițitură de țuică, închise fitilul lămpii ce tremura a neputință, se urcă în patul mare cu tablii din lemn, cioplite de mâna lui și închise ochii obosiți afundându-se în somnul nopții.

          Iar eu, fetița de atunci, suspinam cu neliniște, căci somnul fugise de la mine la mama Lenuța. Era o noapte neagră afară, se auzeau pomii trosnind din încheieturile gheții, un câine urla în prăpădul iernii. Motanul se ghemuise la picioarele mele cu sforăituri de alint.

        14. Iubirea în valurile eternității

 

          In memorian: Mihai Eminescu – Veronica Micle, 150 de ani de iubire

 

          Motto:O iubire romantică, o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp, o iubire ce depăşeşte limitele sentimentelor umane, iubire trăită ardent, pe culmile fericirii sau în abisul disperării şi-a găsit expresia în opera celor doi îndrăgostiţi:Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Poezia lor de dragoste este un permanent dialog cu fiinţa iubită. Să aprindem lumini pentru Mihai și Veronica, cei care au ars pe altarul iubirii, flăcări vii ale dragostei eterne; povestea lor de iubire a trecut în eternitate și a adus lumii așa de frumoase capodopere literare. (n.a)

 

          Viena strălucea în lumina soarelui primăvăratec care se juca prin frunzișul verde de pe malurile Dunării mai albastră, sub cerul de aprilie.

          Ramuri înflorite se profilau delicate pe bolta senină, mișcate de vântul blând, răspândind miresme ce aduceau în inima celor doi tineri dorul de acasă, de România cu plaiurile ei verzi și luminoase. El, Mihai, student la Filozofie la Universitatea din Viena, o privea pe cea care ridica încet ochii spre el ca pe o dulce minune ce îi pătrundea în suflet, tulburând gândirea rece adusă de ideile ce-i fascinaseră mintea. Părul ei își lăsa aurul greu pe umeri și pe spate și el ar fi întins mâna să-l atingă, să-i simtă moliciunea mătăsoasă, parfumul de cireși înfloriți, dar știa că totul îi este interzis, că o putea admira ca pe o actriță frumoasă de care îl despărțea un zid de sticlă. El simțea că i se oprește respirația, când îl privea cu ochii albaștri, tremurători, de parcă și pe ea o îneca o emoție puternică, când li se întâlneau privirile. Plutea în jurul feței ei delicate un fel de aură luminoasă, dar adesea, privirile îi erau triste, așa de triste, de parcă o mistuia o suferință ascunsă. Aluneca pe lângă el, subțire și delicată, clipind des din ochi, să-și potolească bătăile inimii. Gura roșie și fragedă era întredeschisă, părând că vrea să rostească ceva, dar se temea. El aduna în suflet toate gesturile ei, să se bucure de imaginea iubită și după despărțirea lor.

          Luându-i mâna în mâna lui i-a spus:

          – Steaua singurătății s-a ascuns, când te-am întâlnit, Veronica. Ești ca un înger de lumină care a coborât din cer, să mângâie sufletul în care ard atâtea, atâtea neliniști. M-ai despărțit de cărțile mele și te urmez pretutindeni, că simt nevoia să te văd mereu, să te simt aproape, să-mi fii înger păzitor și blând, să mă încânt de toată frumusețea ta.

          – Prietene, tu mă faci să tremur de emoție, mă tem că nu mă pot ridica la înălțimea simțirii tale poetice. Eu te-am îndrăgit de când ți-am citit versurile în Convorbiri literare. Mi s-au părut minunate. Ești un poet adevărat, mult deasupra tuturor. Am plâns când am citit Mortua est. Am simțit durerea ta, am trăit drama frumoasei fete „ca o umbră de argint strălucită/Cu-aripi ridicate la ceruri pornită” când „argint e pe ape și aur în aer.

          – Iubită prietenă, aș vrea să fim doi îngeri plutind pe căile luminii, în vastul univers, să te duc în lumi de stele sclipitoare, în oceanele și mările infinitului. Acolo, tu o să-mi fii mireasă, cum dorește sufletul meu. Mi-e dor de sufletul tău, mi-e dor de tine mereu... Te chem, să vii din neguri reci care simt că te iau de lângă mine, tu, scump odor al inimii mele.

          – Iubite poet, ce suflet arzător ai lăsat să pătrundă în sufletul meu! Este sufletul tău un foc puternic ce a făcut să înflorească iubirea, o iubire ce nu are nici timp, nici locul ei în lume. Unde mă chemi tu nu este moarte și aș vrea să fiu acolo cu tine, dragul meu. Dar viața mea nu e simplă...

          – Poate că nu ne-a fost dat să trăim fericiți pe pământ... Dar tu ai fost menită să fii lumina mea, bucuria vieții mele, dar una amară, că nu ești liberă. Veronica, știi tu cât de mult sufăr, îmi înțelegi tu tot zbuciumul sufletului meu?

          – Te rog, nu mai vorbi, că mă întristezi! Mai bine, spune-mi... când mă duci la operă, cum mi-ai promis? Știi...  eu trebuia să ajung cântăreață de operă, dar...

          Ochii ei se umplură de lacrimi... Nu mai putea vorbi... O îneca plânsul. Se șterse cu o batistă albă, fină, privind într-o parte.

          – Mâine seară te duc. Azi, vom cutreiera toată pădurea de pe lângă Dunăre, să ne amintim de dulcea Românie, apoi vom ajunge la un restaurant din centrul Vienei, să cunoști alți studenți români. Să mergem! Aș vrea să am cât mai multe amintiri cu tine... Te-am zărit la Serbarea de la Putna, anul trecut, în 1871, păreai o crăiasă din povești, în rochia ta albă, dar, te-am pierdut în mulțime. Degeaba am alergat după toate trăsurile, nu erai în niciuna. Atunci, Vero, mi-ai lăsat un gol în suflet... Acum, aș vrea să fiu mereu cu tine, să-mi treacă dorul ce mă macină zile și nopți. Mi-e dor de tine și când ești lângă mine. Ce s-o alege de noi doi?... Ochii tăi frumoşi pătrund sufletul meu...

          Veronica își scoase mănușile albe de dantelă și-i mângâie fruntea cu degetele subțiri. Privind-o, simțea că i se oprește inima. Ar fi oprit timpul în loc, să se bucure de o oră de iubire. El îi prinse mâna, o sărută și o duse la inima lui, ea se trase un pas înapoi. Fruntea lui se înnegură. Știa că totul îi desparte și nu puteau face nimic... Îi privea pierdut ochii deveniți violeți în umbra unui brad. Îl înfiora tremuratul genelor ei.

          Ar fi sărutat-o pe gură, să-i ia tot sufletul așa, că îi era foarte dragă. Nu o imagina altfel, decât iubita lui, perechea lui minunată. Vibrau la fel în fața frumuseții semănate de Dumnezeu pe pământ și iubeau poezia, ca pe o oglindă a inimii lor. El îi strănse brațul și-l apropie de el, dar ea se retrase speriată, cu ochii privind în toate părțile.

          – Mulțumesc, mulțumesc că mă ajuți să cunosc Viena! Nici nu știi cât mă faci de fericită, spuse ea, să dea alt ton discuției lor. Dar...

          Veronica n-a mai putut continua, s-a împiedicat de o rădăcină și a ajuns cu capul pe pieptul poetului care întinsese brațele să o prindă. Au rămas îmbrățișați mult timp, privind valurile Dunării, meditând la trecerea ireversibilă a timpului, la despărțirea ce le va întuneca sufletul, la visul de iubire abia înfiripat, dar care va rămâne doar un gând frumos, o speranță irealizabilă, o fericire imposibilă. Se întrebau amândoi cine se juca diabolic cu soarta lor.

          Din cer coborau fluturii albi ai florilor care se scuturau peste valurile fluviului, punând pe creste podoaba lor argintie, legănându-se în luminile apusului care făceau aurii apele învolburate, mai negre pe la maluri, ca o ispită a destinului rezervat celor doi îndrăgostiți. Mihai simțea cum zi de zi dorul creștea în el și o sculpta în cuvinte pe femeia ce-i tulburase sufletul: „Venere marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” (M. Eminescu –Venere și Madonă); „A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi/ Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,/ Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;/ Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte.” (M. Eminescu – A frumuseții tale forme) Ea nota în jurnalul ei: „Privindu-ți fața de farmec plină/ Luci o rază în al meu sân/ Crudă fu însă a ei lumină/ Din pieptu-mi scoase un lung suspin.” (Veronica Micle – La portretul unui poet)

          După plecarea Veronicăi la Iași, a simțit un imens gol în suflet. Nimic nu mai putea să-l umple. Dorul îl aduse la Iași, că voia să o știe cât mai aproape de el, s-o vadă din când în când, să-și umple ochii de chipul ei, de gesturile ei, să-i fie bucurie și mângâiere în zile grele... Simțea că-n „toată a ei făptură/ E-un nu știu cum și-un nu știu ce.” (M. Eminescu – De-or trece anii…)

          Singura lui fericire era ea, marea lui durerea era tot ea.

          Pe o filă, poetul a scris versurile: „Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari, albaştri în bolţi întunecoase/ Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară/ Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.” (M. Eminescu – Când te-am văzut)  El scria fratelui Șerban: „Nu-mi dă pace. Nu pot dormi decât cu chipul ei sub ochi.”

*** 

          Iașul își unduia crengile îngălbenite de toamnă pe străzile lungi, sub un cer albastru, foarte înalt, ce cobora ca un clopot de cristal pe orașul de pe coline. Mirosea a frunze uscate, a must, a mere coapte.

          Mihai privea linia orizontului, ștergându-și fruntea, după o zi de muncă la Curierul de Iași. Cutreierase Moldova, ca revizor școlar, îl cunoscuse pe Ion Creangă devenit cel mai bun prieten. A fost dezamăgit de caracterul oamenilor ce l-au dat afară de la bibliotecă și nu mai voia să învețe germană pe odraslele răsfățate din Iași. Revenise în țară de la Berlin, îndurerat că își mai pierduse un frate drag, fără a da prea multe amânunte despre motivul stabilirii în țară, deși inteționase șă-și susțină doctoratul în filozofie în Germania.

          Pe Veronica o vedea uneori la teatru, rar era prezent în salonul ei literar, invitat să-și citească versurile.

          Poetul se retrăgea în umbra teilor din Copou și scria pe genunchi scrisori în versuri: „În lumea asta sunt femei/ Cu ochi ce izvorăsc scântei/ Dar oricât ele sunt de sus/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s...” „Vino-n codrul la izvorul/ Care tremură pe prund,” „Te duci și ani de suferință/ N-o să te vază ochi-mi triști/ Înamorați de-a ta ființă/ De cum zâmbești, de cum te miști” „Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.” „Ce e amorul?/ Un lung prilej pentru dureri/ Că mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere.”  „Lasă-ți lumea ta uitată/ Me te dă cu totul mie”  „De ce nu-mi vii?”„Dormi, Veronica!”...

          Deodată tresări. Își aminti că a întrebat-o de ce și-a schimbat numele din Ana în Veronica și ea a spus că nu voia să fie ca Ana lui Manole, ci ca Sfânta Veronica care a încercat să aline suferința lui Iisus, ștergându-i fața cu năframa ei. „Dar nu te-ai temut că atragi un rău mai mare spre tine?” a întrebat-o el. Ea nu a înțeles, dar când l-a auzit rostind îndrăgostiții din Verona s-a înfiorat și fața i-a devenit palidă.

          Uneori, ea se strecura pe lângă garduri și venea lângă el, sub teiul din Copou, îl prindea de braț și cu capul lăsat pe un umăr îl întreba:

          – Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte/Sufletul vieții mele! (Floare albastră)

          –Tu ești sufletul vieții mele. Hai să fugim în lume! Să trăim ca nomazii, sub cerul liber!... Vrei? Veronica, vreau să fii a mea, doar a mea...

          Ea îi mângâia fruntea, arajându-i șuvițele rebele. Își lăsă capul pe umărul lui, ascunzându-și chipul în haina ce mirosea a frunze verzi, a iarbă, a pământ udat de ploaie.

          – Tu trebuie să-ți împlinești menirea. Trebuie să scrii, Mihai. Forța ideilor tale este așa de puternică! Ele pot pătrunde în inimile altora, ei vor fi cei care răspândesc idei folositoare românilor. Viața lor trebuie să fie mai bună. Tu ai dorit să le faci altă viață celor săraci...

          – Doar Dumnezeu poate ocroti viața oamenilor. La toți ne este dat un destin. El ne dirijează viața. Toți trăim sub puterea Marelui Demiurg...

          – Și noi ne iubim așa de mult, dar de ce a fost soarta așa de crudă cu noi?

          – Știi ce mi-a șoptit arhanghelul Mihail? Cei ce vor să facă bine oamenilor sunt pedepsiți de cohorte de necurați. Deci, trebuie să îndur totul cu stoicism.

          – Pe mine mă doare și acum răutatea cu care te-au strivit dușmanii tăi, iubite...

          – „Toate-s praf... Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Durerea mea cea mai mare este că nu am putut să-i fac pe români să o ducă mai bine și că sunt despărțit de tine...

          – Tu ești poet, vei fi în sufletul milioanelor de români, așa simt eu. Ceea ce ai scris mișcă mintea multora, poate duce la schimbări, poate face să înflorească iubirea în inima îndrăgostiților... poate mai fericiți ca noi. Vezi? Cei ce iubesc nespus de mult, sunt pedepsiți și nu pot fi fericiți... ca și noi.

          – Povestea noastră de iubire este unică, irepetabilă, fiindcă nimeni în lume nu poate avea puterea noastră de a iubi. Dar este tristă, cum e sufletul meu. Citește! Citește poezia mea!

          Veronica ia foaia de hârtie și citește: „Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți?” (Ce suflet trist)

          – Dragul meu drag! Sunt cu tine, aici, nu te întrista!

          – Nu vei mai fi... Plec la București... Aici nu mai rezist...

          Veronica s-a ridicat brusc, l-a privit supărată, cu lacrimi șiroind pe față și l-a întrebat:

          – Și eu, eu, eu ce fac fără tine, Mihai?

          El nu a răspuns. A strâns-o la piept, și-a lipit obrazul de fața ei și lacrimile lor s-au împreunat pe fețele udate de ploaia rece.

          Ajuns la bojdeuca lui Creangă Eminescu a notat pe o foaie: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”

          Veronica a notat în jurnal: „L'mour c'est l'infini de l'âme.”

***

          În București, prea ocupat cu munca de ziaist la Timpul, îi scria din când în când Veronicăi scrisori și o imortaliza sculptural în versuri: „Din valurile vremii, iubita mea răsai/ Cu brațele de aur, cu părul lung, bălai/ Și fața străvezie, ca fața albei ceri/ Slăbită e de umbra duioaselor dureri/ Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei/ Femeie între stele și stea între femei.” (Din valurile vremii)

          Ea îi răspundea: „Ai plecat mânat de dor/ Și te-ai dus tot înainte/ De cumplitul meu amor/ Nu ți-ai mai adus aminte./ Eu, cu sufletul zdrobit/ Am privit în a ta cale/ Și cu lacrimi am stropit/ Urma pasurilor tale.” (Ai plecat)

          Ea îi mărturisea că l-a iubit înainte de a se întâlni: „Mă pierd, uitându-mă la tine/ Cuprinsă ca de-un farmec sfânt/ Și-n sufletul meu iar revine/ Dorul ce-avui pe-acest pământ.” (La un portret).

          El o asigura că singura și marea lui comoară erau scrisorile ei. Ea recitea zâmbind scrisorile lui și memora unele pasaje: „Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. …te sărut și te sărut și te pup și te îmbrățișez și te doresc și iar te doresc și iar te sărut și acum te sărut de mii de ori. Emin.”

          „Veronică... tu nu ştii, nici poţi şti, cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare, decât pe mine fără să te iubesc... Eu ştiu că tu mă crezi, ştiu că mă crezi că de-aş putea, aş fi de mult lângă tine. Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea – aşa ne-a fost scris amândurora – prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre... ”

          Veronica le recitea cu drag, că ele erau singura ei bucurie: „Îngerul meu blond, te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt.”

          Alte și alte cuvinte, ce exprimau mai profund sentimentele poetului, o copleșeau. „E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari.”

          Scrisorile lui îi aduceau speranța în inimă: „Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa, ca să nu ne mai despărţim niciodată. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii foarte bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc. ...tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă...”

          Sau alte vorbe dragi inimii ei: „De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înţelege că te iubesc, tu simţi că sufletul meu întreg e al tău.” „…viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine. Până a te întâlnit, n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”. „…începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea.”

          Cu câtă durere i-a scris Veronica lui B.P. Hasdeu că Maiorescu se opune căsătoriei ei cu Eminescu. Ea își punea sufletul în versuri: „Ar fi destul ca un cuvânt/ Și-o lacrimă de foc/ Să-ți spună că pe-acest pământ/ Ești singurul noroc.” (Veronica Micle – Ar fi destul…) „Fugi!” îţi zic, căci a mea minte/ Prevesteşte numai rău;/ Nu te du!” şopteşte-n taină/ Sufletul şi dorul meu.”  (Veronica Micle – Fugi!)

          Altele erau și mai pătimașe: „Din sufletu-mi icoana ta/ S-o șterg cu lacrimi am voit,/ Însă, de plâns inima mea/ Singura numai s-a zdrobit.” (Veronica Micle – Din sufletu-mi...)

          El îi scria cu toată sinceritatea: „Tu ești singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume… reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea. Nicicând, absolut nicicând, tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi.”

          O altă scrisoare a făcut-o și mai tristă: „…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.” „Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduind-ţi lucruri ce nu le-m ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, am comis cel mai mare păcat faţă de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi, asociat cu ideea dragostei/ perechii predestinate. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă în lume.”

***

          În Cimitirul Bellu, o femeie înfășurată în văluri negre stă în genunchi în fața mormântului unde zace cel atât de drag inimii ei greu încercată de durere. 

          Vorbea în gând cu Cel Atotputernic, vărsând lacrimi amare: „Doamne, de ce l-ai luat așa de tânăr la tine? I-am presimțit moartea, că am scris în noaptea când a murit, versuri ce parcă mi le dicta el: Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!/ Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe,/ Duși de al iubirii farmec, privind cerul împreună,/ Noi visam eternitatea, în durata unei clipe.” Sunt devastată, iubite, că ai murit în floarea tinereții și visul tău de unire a tuturor românilor nu s-a împlinit. Îngerii au fost poate geloși pe noi și de aceea am fost nefericiți... Mă simt vinovată, da, vinovată de moartea ta, Mihai. De ce nu am venit mai devreme să te iau din ghearele doctorului ce ți-a dat mercur? Eu l-aș omorî cu mâna mea, de l-aș întâlni. Cum să-ți injecteze mercur doctorii, când se știe în popor că moare cel căruia i se dă „argintul viu”. Cum a putut să-ți facă spălături cu mercur acel neisprăvit de doctor? Și baba Calița din mahalaua Păcurari te-ar fi vindecat, dacă îți spăla cu ierburile ei ulcerațiile de pe picioare. Și cel ce te-a omorât ce-a avut cu tine? Am să-l dau în judecată pe cel ce te-a lovit cu piatra în cap și te-a omorăt, să putrezească în celulă toată viața, să nu mai vadă soarele. De ce l-a deranjat așa mult că tu cântai „Deșteaptă-te, române!”? Eu sunt foarte vinovată că nu am știut să apăr iubirea noastră… Eram de zece ani liberă. De ce nu i-am petrecut lângă tine? Ai dorit să ne căsătorim. Ce fericiți am fi fost împreună! Știu că te puteam face fericit. Dar dușmanul meu de-o viață, „onorabilul” domn T.M. nu a vrut să fim împreună. Eu preferam să fim unul al altuia și fără hârtii de consfințire a relației noastre. Ce mult aș vrea să dau timpul înapoi, să fiu eu cea care spune nu, când era cazul, nu fetița supusă ce face ce spun alții, fără a ști toate relele acestei lumi. Acum o condamn pe mama mea, pe bărbatul meu, care nu m-au protejat și m-au pus martoră într-un proces de imoralitate intentat d-lui M. El nu m-a iertat niciodată și, ca să se răzbune pe mine, m-a făcut pe mine imorală, doar că să mă despartă de tine... Eu pot suporta oricâte ocări mi-or scorni, dar ție ți-a rupt inima. Te-a făcut să suferi enorm. Mi-ai scris versuri care mi-au dat fiori: „De astăzi dar tu fă ce vrei/ De astăzi nu-mi mai pasă/ Că cea mai dulce-ntre femei/ Mă lasă...” Eu nu te-am lăsat... Trăiam gândind la tine, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Poate că, dacă eu deveneam cântăreață de operă, sigur ne-am fi întâlnit, ai fi scris despre spectacolele mele. Am fi fost liberi să ne iubim, cum dorea sufletul tău arzător. Am fi cutreierat lumea împreună. Tu ai fi publicat în țară cărțile tale. Eu ți le-aș fi tradus în franceză... Dar nu pot schimba destinul, ai avut dreptate. Eu prevăd prin secoli a ta glorie literară. Mulți vor îndrăgi versurile tale. Poeziile mele sunt doar ecouri la poeziile tale. Te-am comparat cu un luceafăr, acum plecat la stele: „Dar tu, ca un luceafăr departe străluceşti/ Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”

          Iubite poet, nu ți-am trimis ultima scrisoare, că ai fi văzut cât de mult te prețuiesc: „Vârful ’nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge .../ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt/ Astfel tu 'n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tău geniu peste veacuri rămăne-va pe pământ.”

          Dragul meu, de o lună nu pot să dorm, să mănânc și vin la tine zi de zi, să-ți cer iertare, că nu am doborât munții, să te salvez. Dar te voi salva de la uitare, tu vei trăi în inima tuturor, mă duc la Văratec, acolo, în raiul nostru, mă voi reface și voi lucra la albumul în care voi trece poeziile tale și răspunsul meu poetic la ele. Voi publica aceste poezii, le voi duce în București, Iași, Constanța, oriunde voi putea să te fac mai bine cunoscut românilor. Tu n-ai murit, trăiești și vei trăi în inima mea mereu. Aș vrea să ne întâlnim într-o altă viață și să fim cu adevărat fericiți. Acum îți las violetele, să-ți amintească de mine...

***

          Vara se revărsa în valuri de lumină peste dealurile de la Văratec, făcând pădurile să freamăte misterios, sub vântul serii. Umbrele din văi răspândeau un aer dulce, răcoros, înmiresmat, cum doar în Moldova se simte. Pe cerul înroșit spre apus se ridicau nori negri, amenințători, ce coborau vijelios pe linia luminoasă ce mărginea culmile verzi. Veronica se grăbi să intre în căsuța Maicii Fevronia, că se temea de tunete și fulgere. Nu-și despachetă lucrurile, ci alergă spre biserică, intră și se aruncă în gnunchi în fața icoanei Maicii Domnului. Spuse rugăciunea pe care i-a scris-o Mihai pe o carte: „Crăiasă alegându-te/ Îngeunchem rugându-te/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire/ Privirea-ți adorată/ Asupra-ne coboară!/ O, maică preacurată/ Și pururea Fecioară/ Marie!”

          Cu capul sprijinit pe mâinile așezate pe pardoseala de piatră, se ruga, se ruga să fie iertată că nu a știut să vegheze asupra celui ce-i era drag, ca lumina ochilor. Se ruga:

          – Doamne, iartă-ne, Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi puterea să fac o carte cu poeziile noastre! Acesta este visul meu. Doamne, ajută-mă! Ajută-mă! Dar gândurile o tulburau și mai mult: „Dacă mama semna contractul cu directorul teatrului de operă din Italia și nu pe cel de căsătorie, poate nu aș fi fost atât de nefericită... Dacă Mihai nu avea atâția dușmani, poate că acum trăia... Eu am fost și Ana lui Manole și Veronica și Julieta .”

          Se târî până la cămăruța din căsuța maicii Fevronia, se trânti pe pat și adormi înfrigurată, sub ropotele ploii ce făcea și mai negru întunericul de afară.

          A doua zi, porni prin locurile pe unde se plimba cu Mihai, voind să-i mai găsească răsuflarea sub ramurile scuturate de un vânt tăios. Se așeză pe un trunchi răsturnat de furtună, căutând cu ochii pe cel vechi pe care stătea cu Mihai. El se așeza cu capul în poala ei, ea îi mângâia părul și chipul lui atât de frumos, ascultând cum îi povestea despre zeii indieni, despre Nirvana. Oare el a ajuns în Nirvana, în nemoarte? Se întreba neliniștită, dacă el a scăpat de suferință, dacă a cunoscut iluminarea. Locul lui este printre cei aleși, se încuraja Veronica și puse în cartea ce o luase cu ea o garofiță roșie. Făcu un buchet de flori sălbatece care-i plăceau așa de mult lui Mihai, să le pună într-o glastră, la fereastră, dar florile îi căzură din brațe, când a văzut în oglinda lacului chipul lui Mihai, Parcă o chema la el, în fundul lacului. Porni la vale plângând, împiedicându-se de crengi. Hohotind, se aruncă în brațele maicii Fevronia, strigând: „L-am văzut... L-am văzut... vrea să mă duc la el…”

          Maica o așeză pe pat și-i aduse apă cu miere. Ea plângea întruna, strigând: „Mihai! Mihai!” Măicuța rosti Tatăl nostru și se duse să-i pregătească un ceai de mușețel, dar Veronica tremura din tot corpul. În minte avea doar chipul lui Mihai, desfăcut de cercurile apei, în mii de bucăți. Maica reveni, o găsi adormită și lăsa cana pe masă, apoi ieși încetișor. Când reveni de la biserică, după rugăciunea de noapte, o găsi plină de sângele ce-i cursese din nas chiar pe albumul unde ea a transcris poeziile ei și ale poetului ce i-a iluminat viața. A chemat maicile, au adus doctorul, dar ea își dăduse duhul cu un zâmbet dulce pe chip, strângând la piept albumul ce-l pregătea, conștientă că a iubit un luceafăr, cel mai mare poet al românilor.

          A fost înmormântată la Văratec, în fața mânăstirii, iar pe cruce au fost gravate în piatră aceste cuvinte: „Și pulbere, țărână de tine s-a alege,/ Căci asta este a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic din tine însuți nu va mai rămânea.” (Veronica Micle – Și pulbere, țărână...)

***

          Aceasta este drama celor care au scris în istoria literaturii române cea mai frumoasă poveste de dragoste: Mihai Eminescu și Veronica Micle.

          Virginia Micle, fiica Veronicăi, a scris: „L-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările și oamenii au făcut ca ei să nu fie uniți niciodată.”

          Elena Buică, scriitoare, a scris: „Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu și dincolo de pragul pământesc... săvârșind nunta în cer, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.” (Observatorul din Toronto)

          Ei, mirii iubirii eterne, Mihai și Veronica, vor trece prin nemărginirea timpurilor cu dragostea lor ce nu va cunoaște moarte. Opera lor a intrat în nermurirea cuvintelor, lăsând o imagine strălucitoare, străbătând valurile vremii, iradiind frumusețe și mister.

        15. Mama mea cu ochi albaștri

                                            

          Mama mea cu ochii ca seninul unei zile de vară și-a luat zborul către Înaltul Cerului într-o zi luminoasă a lui gerar.

          A fost piatra de încercare a familiei, a fost piatra statornică ce astrâns în juru-i generații. A plecat la Domnul când mai avea doar câteva zile și ar fi pășit voinicește în cel de-al 90-lea an de viață pământească.

          Timpul n-a mai avut răbdare.

          Mama – fire veselă, plină de bunătate, grijulie cu cei din jur!

          Fața ei luminoasă, cu ochii mari albaștri și senini inspirau încredere. Ochii sunt ferestrele sufletului. Și, când era supărată radia în jurul său bună dispoziție. Glumele și buna ei dispoziție impuneau respect.

          Nu-mi găsesc locul. Nu mai am liniște. Mă simt fără rădăcini.

          Mă scutur puternic de gândurile care mă copleșesc. Trebuie să găsesc în mine atâta putere și să merg mai departe. Timpul nu așteaptă. Trebuie să mă mișc repede.

          Am lângă mine un alt braț puternic, dârz, care ar sparge munții dacă ar fi nevoie.

          Stau în fața ochilor albaștri acum închiși pentru veșnicie.

          Nu am stare. Cum va mai fi oare?!

          Cineva îmi șoptește.

          – Ieși puțin afară, de te liniștește!

          Un gest de nesupunere se răscolește, se răzvrătește în măruntaiele mele.

          – Nu te mai legăna, îmi spune altcineva.

          Nu-mi pot stăpâni emoțiile, care puseseră stăpânire pe mine, pe sufletul meu ars de durere.

          Prin minte-mi se perindau mii de amintiri.

          O vedeam în primii ani de școală vioaie, harnică, pricepută gospodină.

          Domnul mi te-a dăruit într-o zi de bogată toamnă în preziua Înălțării Sfintei Cruci (13 septembrie).

          M-ai îmbrăcat în cămașa Domnului Nostru Iisus Hristos prin botez în credința creștin ortodoxă.

          Încet-încet m-am ridicat copăcel în casa părinților mei Maria și Marcel. Mi-au călăuzit anii de școală.

          Ai fost lângă mine, mamă, de la depunerea jurământului de credință sub drapel – arma pompieri – în ziua de Sfintele Paști a anului 1986, cu ouă roșii și cozonac proaspăt. Din mâna ta cu miros de vanilie au crescut crinii iubirii de mamă, de neam și de țară.

          Ca ostaș în armata română, m-ai sfătuit să fiu braț de oțel, de va fi nevoie    să-mi apăr glia strămoșească. M-ai învățat să fiu cinstit, drept și respectuos, harnic și cumpătat.

          Mi-ai făcut o nuntă ca-n povești în curtea casei tale, cu pastramă de oaie și pui la grătar în cuptor de cărămidă, pregătiți cu mare măiestrie de către verișoara Gabi.

          A fost o pană de curent.

          Nu ne-a păsat. Grătarele mergeau mai departe fără întrerupere.

          Au fost aprinse felinarele și lămpile păstrate de tine, mamă, ce vestigii ale unei lumi nu prea îndepărtate.

          Pe retina ochilor mei se împletesc trecutul cu prezentul și descopăr cât de adânci îmi sunt rădăcinile. Nimic nu mai este important decât păstrarea amintirii celor ce ne-au fost dragi, fiindcă toate stările interioare le simți prin comparație cu cele ce au fost cândva.

          Parcă abia acum încep să mi se deschidă ochii. Până adineauri am orbocăit în întuneric.

          Oh, mamă! Ne naștem pentru a muri, murim spre a renaște!

          Trupul meu din carnea ta este plămădit, în venele mele curge sânge din sângele tău, a mă închina Domnului și primele rugăciuni de la tine am învățat.

          Mama mea cu ochi ca marea liniștită, mama mea cu ochi ca zorii zilei de vară, mama mea cu ochi luminoși ca soarele-n amiază, mama mea cu ochi azurii, mama mea cu ochi albaștri ca floarea ce cicoare, mi-ai dăruit cel mai de preț DAR de pe pământ.

          Mi-ai dăruit VIAȚĂ.

          De aceea Îți MULȚUMESC și TE IUBESC!

          Adevărata iubire pune în mișcare și munții.

          Iartă-mă, mamă, că n-am putut cât aș fi vrut!

          Mama mea, de care sunt legat prin mii de fire nevăzute, a plecat în ȚARA de dincolo foarte supărată pentru hotarul din fața casei moștenită de la părinții săi.

          Mă voi strădui să-ți duc la îndeplinire dreptatea, ce tu nu ai putut.

          Judecățile lui Dumnezeu sunt altele decât judecățile oamenilor.

          Stranie coincidență, întâmplare sau orânduire de la Cel de Sus!? Numele meu conține 13 semne grafice: data nașterii – 13 septembrie; Armata la pompieri – Ziua Pompierilor – 13 septembrie; Adresa cazărmii: Moreni, str. 13 Septembrie.

          Nimic nu este întâmplător.

          O privesc adânc. Fața i s-a relaxat, i s-a luminat chipul. Clipa se strânge și dorul mă frânge. Dangătul clopotului anunță despărțirea. Liniște deplină. Numai inima mea aleargă nebună și plânge.

          Cu pioșenie ne luăm rămas bun de la mâna ei bătrână cu miros de vanilie, de la sufletul ei bun.

          Acum suntem împreună doar în vis. „Ești în curtea ei, la masa roșie, liniștită și privești către casa ta.

          – Ce faci aici, mamă?

          – Ce să fac, stau, nu vezi că stau”.

          Patul tău este gol acum. Soba a înghețat. Pe coșul ei nu mai iese fum. În camera ta plutește tristețea, singurătatea, pustiul și jalea.

          Doar florile din fereastră mai amintesc de sufletul unui om, care a trăit aici, odată.

          Ce repede te-ai dus! Clepsidra ta a stat pentru totdeauna. În sufletul tău nu mai curge timpul.

          TE VOI IUBI MEREU, mama mea cu ochi albaștri!

                                                                                 Amin!

Poeziile participante AICI

vezi aici Partea I

vezi aici Partea a III-a

vezi aici Partea a IV-a

vezi aici Partea a V-a

vezi aici Partea a VI-a

Vizualizări: 355

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Partea l se termină cu nr. 8, partea a ll a trebuie începută cu 9, acum este tot cu 8. Trebuie modificat nr. de început al părții a ll a.

Ok, s-a rezolvat. Eram obosită... Mulțumesc de atenționare! 

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Înserare a lui nicolae vaduva
cu 22 minute în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Scena vieții a lui Monica Pester
cu 24 minute în urmă
Pop Dorina a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trecut-au anii a utilizatorului gabriel cristea
cu 27 minute în urmă
Utilizatorului Pop Dorina îi place postarea pe blog Trecut-au anii a lui gabriel cristea
cu 27 minute în urmă
Pop Dorina a contribuit cu răspunsuri la discuţia Demisie neașteptată a utilizatorului Grig Salvan
cu 30 minute în urmă
Lui Pop Dorina i-a plăcut discuţia Demisie neașteptată a lui Grig Salvan
cu 30 minute în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe la toamnă iar... a utilizatorului Mick Lorem
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Pe la toamnă iar... a lui Mick Lorem
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Trecut-au anii a utilizatorului gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Trecut-au anii a lui gabriel cristea
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Haiku 1 a lui Ovidiu Gligu
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku 1 a utilizatorului Ovidiu Gligu
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Nimic nu rămâne a lui x
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ovidiu Gligu
cu 8 ore în urmă
Postări de log efectuate de Floare Arbore
cu 8 ore în urmă
Ovidiu Gligu şi Vasilisia Lazăr Grădinariu sunt acum prieteni
cu 8 ore în urmă
Ovidiu Gligu şi-a actualizat profilul
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog iarnă spectaculoasă a lui Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog între paradigmele toamnei a lui Floare Arbore
cu 9 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog poveste la gura sobei a utilizatorului Floare Arbore
cu 9 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor