Proză (V) - Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022

        25. Îngeri și mărgele albastre

                                    

          Cuibărit în patul lui, dârdâind de frig, acoperit cu o pătură veche, care-i zgârie picioarele goale, Andrei o așteaptă cu înfrigurare pe bunica sa. Știe că în curând se va face seară; se vede, prin geamul de dincolo de patul lui, că e tot mai închisă lumina zilei. Se teme, ca întotdeauna, pentru buna lui bunică: să nu o prindă iarăși noaptea pe străzile orașului, să nu o lase picioarele, să nu o doară spatele de stat în picioare, iar el, el, care nu e cu ea, să nu o poată ajuta măcar ținând-o strâns de mână!... Ar ieși să vadă, măcar până la colț, dacă nu se vede venind, dar nu vrea să o mâhnească; e bolnav, i-a spus atât de frumos să stea în pat, să aleagă mărgeluțele albastre pentru bluzițele înflorate, să își bea ceaiul cu pișcoturi făcute de mâna ei, să nu se sperie, că ea va veni cât de repede poate. I se pare, la un moment dat, că aude pași în fața ușii. Se repede să ajungă la intrare, dar nu se mai aude nimic. Tot tremurând, se apropie de fereastră și se uită afară. Acum chiar e seară de-a binelea, trec puțini oameni pe stradă și nici urmă de bunica lui... Strada e deja pustie, doar doi-trei câini se aud lătrând aproape, poate din aceia lăsați de izbeliște pe străzi, înfometați și lipsiți de stăpân și de adăpost.

          Strada pe care locuiește copilul împreună cu bunica lui, e una dintre acele străduțe mici și înguste de la oraș, din cel mai îndepărtat cartier al orașului, unde, precum spune deseori bunica, nici Dumnezeu nu ar umbla fără grijă, fără să trebuiască să fie atent la toate gropile și gurile de canal, căci, câteodată, câte una e lăsată neacoperită, motiv pentru care și joaca celor mici este oprită în preajma lor; la toate l-a făcut atent bunica, zi de zi, ori de câte ori merge spre școala unde el  învață, nu departe de casă. Cu gândul tot mai mult la buna lui, ființa care-i purta de grijă de când începuse a se trezi pe lume, copilul nici nu își dădu seama cum și când  începuse iar să se roage, acolo, în picioare, la fereastră, în gând, „Înger, Îngerașul meu”. Nu uită să-l roage pe îngeraș să o apere pe bunica de rău, să o aducă mai repede acasă, chiar dacă nu apucase a vinde ceva în piața mică, ori la colțul străzii pieței, în locșorul ei, intrândul mic și îngust de la piața de flori. „Îngerașul meu cel bun, chiar dacă buna mea nu a vândut toate florile, cămășuțele înflorate, iconițele cusute de ea și șosetuțele de lână, mâțișorii și fețele de masă, adu-o acasă, că promit că am s-o ascult cu sfințenie de-acum înainte și, dacă n-o să mai fiu așa bolnav, o s-o ajut eu să vândă tot ce a mai cusut, florile, tot ce vrea ea!”  După ce încheie, copilul stătu o clipă, așteptând parcă miracolul venirii bunicii, ca răspuns la rugăciunea lui. Și cum, în câteva clipe, tăcerea din jur se făcu parcă și mai aspră, iar în minte începuseră deja să încolțească gânduri negre, se neliniști și mai mult. Afară era deja întuneric. Simți că nu mai suportă nici tăcerea, nici întunericul, nici spaima din ce în ce mai puternică la gândul că, poate, bunica nu mai vine, că a pățit ceva rău, că a căzut pe undeva și nimeni nu știe, ori că, poate, a dus-o vreo ambulanță la spital, ca pe tatăl lui, de unde nici ea nu se va mai întoarce, ca și el, tăticul lui, în urmă cu doi ani, când s-a îmbolnăvit de o boală rea, Covid... Și, împins parcă de un gând nedeslușit, se repezi spre ușă, ca să meargă să o caute pe bunica lui, cu care, mai mult ca sigur, se întâmplase ceva rău! Se îndreptă ca un mic robot spre ușă, apăsă pe clanță și, brusc, se îngrozi. Cineva apăsa pe clanță în același timp cu el, de partea cealaltă a ușii! Nici nu apucă să se mai gândească la ceva, că și auzi o cheie răsucindu-se în broască. Încremeni de groază. Nu era bunica, nu putea fi ea, deoarece ea bătea mereu la ușă când se întorcea de undeva și, până venea copilul să întrebe „Tu ești, bunico?”, iar ea să răspundă cu glasul ei atât de drag copilului, „Da, eu sunt!”, ea și deschidea ușa cu cheia și apoi, plini de bucurie, se îmbrățișau imediat ce bunica închidea și încuia ușa.

          Inima copilului bătea acum și mai tare. Putea auzi, parcă, zgomotul bătăii sale în urechi. Se trezi făcând fără voie un pas înapoi și vru să strige, să spună ceva, însă nu apucă, fiindcă ușa se  deschise și, în cămăruța lor, acum scăldată  în lumină, văzu că intră, zâmbind, o doamnă necunoscută, frumoasă, tânără, îmbrăcată simplu, dar frumos și elegant. Copilul rămase mut de uimire și o privea ca fascinat. Nu înțelegea nimic. Ar fi vrut să deschidă gura, să vorbească, să întrebe unde e bunica, să elibereze dintr-o suflare toate gândurile care-l măcinau, dar îl opri ceea ce văzu imediat după ce își luă privirea de la doamna care tocmai intrase în casă: bunica, buna lui dragă, era acolo, tocmai intrase și ea pe ușă, ținută de braț de către un domn pe care copilul nu îl mai văzuse niciodată, și care îi zâmbea cu aceeași bunătate cu care îi zâmbise femeia necunoscută. Ceea ce îl făcu însă pe copil să fie și mai nelămurit era expresia de pe chipul bunicii: de fericire și bucurie fără seamăn. Andrei își aminti că mai văzuse doar de două ori chipul bunicii sale luminat de această bucurie, de o bucurie imensă, care dădea feței și ochilor săi o strălucire pe care nu o mai văzuse pe fața niciunui om. Aceasta fusese cu vreo 2-3 ani în urmă, când, în Ajun de Crăciun, bunica sa a reușit să îl convingă pe Moș Crăciun să îi aducă lui, nepoțelului ei drag, un brăduț cu tot cu podoabe, iar în alt an, mai recent, tot în preajma Crăciunului, la Serbarea cu program de colinde românești, Andrei a cântat pe scenă atât de frumos, îmbrăcat în costumul popular, cusut chiar de bunica, încât toți cei din sală, mai ales bunica și învățătoarea lui, au lăcrimat întruna de emoție și bucurie, iar aplauzele cu care l-au recompensat la sfârșit nu mai conteneau .

          Fiindcă nu știa ce să creadă, Andrei privea mirat când la unul, când la altul. Și, cum se lăsase tăcerea în cămăruța lor, mânat dintr-o dată de preaplinul bucuriei și surprizei, ca și de neobișnuitul celor ce se petreceau, se îndreptă cu iuțeală spre bunica și o cuprinse în brațe, strângând-o cu putere.

          – Buni, buni, credeam că n-o să mai vii! Ai pățit ceva? Și de ce șchiopătezi? De ce te ține domnul acesta de braț?

          – Nu, dragul lui buna, puiuțul meu, nu s-a întâmplat nimic! Numai „bucurie mi-or adus acești doi oameni buni, care n-or vrut să mă lase să vin singură amu sara până acasă. Dumnealor mi-or cumpărat cămășuțele înflorate și câte și mai câte! Dumnezeu i-o adus în piață, că om putea avea și noi bună și îndestulată Sărbătoare de Paști, de Învierea Domnului! Și cum credeai că n-o să mai vin, comoara mea? Nu mă lasă bunul Dumnezeu să te las singur! Ori ți-o fi fost frică, ție, care mâine-poimâine ești bărbat în toată firea? mai zise ea, și băiatul se mai liniști puțin, dar nu pe deplin, căci, în ciuda vorbelor ei pline de hotărâre, Andrei simți cum bunicii îi tremurau vocea și bărbia. Se gândi imediat că nu se înșelase, fiindcă o văzu cum, pe furiș, crezând că nu o vede nimeni, își șterse cu batista o lacrimă din colțul ochilor. În acest timp, până bătrâna se așeză, cumva ostenită, pe colțul patului lui Andrei, cei doi străini, de care Andrei și bunica sa păreau că uitaseră, se așezaseră pe cele două scaune de lângă masă, singurul mobilier din încăpere, în afară de pat, și priveau cu multă atenție spre bunică și nepotul ei, acesta din urmă părând vizibil surprins de prezența lor acolo, ca și de faptul că domnul străin păruse a o sprijini pe bunica lui când au intrat în casă. Bunica părea însă liniștită în privința celor doi oaspeți nepoftiți și necunoscuți, de aceea își continuă, preocupată, discuția cu Andrei:

          – Și zi, dragul lui buni, ce ai făcut tu singur? Ai ales ceva mărgele albastre, deschise și închise la culoare? Și nu cumva ai stat pe geam? Că văd că tușești! și spunând acestea, puse mâna ei mică  și delicată pe fruntea copilului, să vadă dacă nu are febră.

          Copilul, mai liniștit acum, nu răspunse, ci îi zâmbi, cu drag. 

          – Nu cred să ai temperatură, zise ea scurt, cu un glas liniștit. Om vedea noi ce ți-om putea da, să te faci bine. Și, tot cu privirea spre Andrei, îi spuse acestuia, care greu pricepea ce se petrecea, să se pună în pat, sub plapumă, fiindcă mâinile și picioarele îi erau reci și parcă dârdâia de frig. Apoi, cu ochii mereu la icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de pe peretele de care era lipit patul, îi spuse copilului, pe scurt, că nu a putut veni mai devreme acasă fiindcă o rugase prietena ei din piață, cu care se mai ajuta la nevoie, o femeie mai în vârstă decât ea, care vindea legume și fructe, să îi țină locul, până merge ea la medic, fiind bolnavă tare, cu diabet și alte boli. Acolo au venit și doamna și domnul care au condus-o acasă, așa s-au cunoscut, au intrat în vorbă. Celelalte, precum încheie bunica povestirea scurtă, au timp, ea și nepotul, să și le povestească. 

          De fapt, după cum aflase bunica de la cei doi, soț și soție, aceștia trecuseră întâmplător cu mașina prin piața unde ea, bătrâna, ieșea zilnic să vândă câte ceva și, precum își amintea aceasta, la un moment dat, a observat că, dintr-o mașină care încetinise în dreptul ei, o tânără doamnă o privea cu atenție, în timp ce vorbea cu domnul de la volan. Apoi, la un moment dat, nu i-a mai văzut, dar, după nici jumătate de oră, i-a fost dat să se trezească, nici ea nu știe cum și de ce, pe o băncuță în parcul situat foarte aproape de piață, cu câțiva cunoscuți și necunoscuți în jurul ei. Printre aceștia din urmă, se aflau și doamna din mașină și soțul ei! I-au spus că ei au găsit-o căzută pe stradă, la piață, când s-au întors să o caute din nou, ca mânați de un presentiment. De la ei a aflat că doamna o privise din mașină cu luare-aminte, fiindcă semăna leit, în toate, cu biata sa mamă, care murise, în urmă cu un an, de cancer. Era motivul pentru care cei doi soți se opriseră întâi, când doamna o privise din mașină. Au plecat din piață la insistențele domnului, însă doamna, pe nume Maria, după cum se prezentase, nu a avut liniște după ce a plecat din piață și o zărise pe bătrână, până nu îi va fi vorbit și a o fi cunoscut mai bine! O măcina gândul că ar fi trebuit să îi vorbească puțin, să afle mai multe despre ea, să păstreze cumva legătura, căci simțise o imensă duioșie și nevoie de a o ocroti ca pe mama sa, de cum a văzut-o prima oară, când își vindea florile. În plus, avea un sentiment ori un presentiment ciudat, care în cele din urmă a făcut-o să îl roage insistent pe soțul ei să se întoarcă puțin în piața aceea, la bătrână. Dar, spre stupefacția lor, când au ajuns la ea, au găsit-o căzută pe jos, semiconștientă, înconjurată de câțiva oameni, nedumeriți și speriați și ei, căci nu știau ce se întâmplase și cum puteau să o ajute. Doamna Maria se apropiase de ea, îi luase mâinile într-ale ei și i le încălzi repede, fiindcă își dăduse seama că leșinase și, după tremuratul mâinilor, se vedea că îi era frig.

          – Vă e mai bine, măicuță? o întrebase. Ce a fost? V-ați lovit, vă doare ceva? Ați mâncat ceva azi? Sigur ați suferit din cauză că nu ați mâncat sau din pricina oboselii!

          – Nu știu ce a fost, dar mă doare capul, că țiu minte că m-am lovit, am simțit când am căzut, mă doare  spatele, picioarele mă dor și genunchii și tare mi-i frig! Dar musai degrabă să ajung acasă, că puiuțu’ meu mă așteaptă, e nepoțelu’ meu, îl cheamă Andrei, numai’ pe mine mă mai are, s-o fi speriat că n-am ajuns, și încă mai am să iau pâine, să îi duc și lapte și ouă și o bucățică de brânză... că îi și bolnăvior, sărăcuțul, tușește rău, doctorița o zis că îi bronșită la copil, îi dau sirop și pastile și doară ajută Domnul să se facă degrabă bine... da’ musai întâi să ajung la pruncuț, că nu mă mai țin nici mâinile atâta, nici ochii, să pot să mai cos, să vând cămășuțe înflorate, cu mărgele, cusute de mine, să aibă și pruncul meu de toate, că s-or prăpădit, copilul meu și mamă-sa, noru-mea, numai’ ce s-or fost luat, or avut copilul și s-or dus, i-o luat Dumnezeu, ș-apăi grija mea îi copilul, că numai’ io știu ce-aș mai face să-l văd mare!... Și, spunând acestea, bătrâna dădu să se ridice, însă efortul păru prea mare, așa încât doamna aceea străină, blândă și cumsecade, cum i se păru ei, îl strigă pe soțul ei și împreună o ridicară și o conduseră pe o băncuță apropiată, ținând-o de subsuori. Doamna Maria îi explică apoi, cu blândețe, că o vor duce ei, ea și soțul său, acasă; așadar, să nu se îngrijoreze, că vor opri pe drum să cumpere tot ce era necesar pentru ea și copil. Voiau să îl cunoască și pe Andrei și, eventual, să îi și consulte soțul ei, medic, atât pe ea, pe bătrână, cât și pe copil. Bătrâna pricepea și nu pricepea, dădea din cap și zâmbea, la fel ca cei doi soți, bucuroasă că ajunge repede acasă, la pruncuțul ei, care sigur era speriat că ea nu ajunsese încă. 

          – Dar io, doamna mea, nu am amu bani să vă achit drumul și ce vreți să cumpărați pentru noi, că nu am reușit să vând decât câteva flori, niște lalele și narcise, o pereche-două de șosetuțe de lână, că până după Paști se mai lasă frig, ...și ce m-oi face, că tare mi-i urât a vă sta datoare!...

          – Măicuță, zise iute Doamna, eu am ieșit să cumpăr flori și ceva frumos pentru fata mea, că e ziua ei de naștere mâine, am luat o fustă pentru ea, dar, dacă spuneți că aveți de vânzare și cămăși înflorate, cu mărgele, mai ales, cusute de dumneavoastră, și flori, și șosetuțe, tare aș vrea să văd ce aveți de vânzare, mai ales că fata mea e și la Ansamblul de dansuri populare din oraș, s-ar bucura de un dar așa de frumos!

          Nevenindu-i a crede că Doamna aceasta plină de bunătate și așa de neam ales, cum îi părea ei, se interesează de ce vinde ea, bătrâna, mai cu tragere de inimă, mai fără, îi arătă lalelele sale din ghivece, cămășuțele înflorate, cu mărgele albastre ieșind în evidență, deși minuscule, cusute de mâna ei, cu modele care mai de care mai frumoase, după cum îi spusese Doamna; îi arătă șosetuțele și două vestuțe din lână împletite de ea și nu mică îi fu mirarea când văzu că la fiecare obiect pe care îl vedea, doamna exclama fericită și încântată foc. Așa, la un timp, fiindcă se apropiase și domnul de ele, pe când se uitau la lucrurile de vânzare, văzu că amândoi soții erau tare fericiți să cumpere de la ea, pentru fata lor, tot ce le plăcea. 

          – Gata, zise hotărât, la un moment dat, soțul Doamnei, măicuță dragă, bunico, tanti, Doamnă dragă, am vorbit cu soția mea, ne plac foarte mult produsele Dumneavoastră și am dori să vă cumpărăm toate lalelele și trei ii sau cămășuțe înflorate, trei perechi de șosete, turtițele, cornulețele cu gem și trei pungi cu tăiței de casă. Cât ne costă? Vă plătim oricât!

          – Apăi, io zic așa: dacă sunteți așa buni și vreți să cumpărați și mă și duceți acasă, să îmi dați vreo sută de lei, pe tot ce vreți să luați, că până la Paști, ne-or ajunge bogăt; ...că tare buni oameni vi-s, numai’ mi- i să nu fie prea mult cât vă cer, că o sută de lei greu se câștigă, domnule drag și doamnă dragă!

          – Mult, o sută de lei? Pe toate?! Bunico, numai iile fac, fiecare, o sută de lei, la cât sunt de frumoase! Și sunt cusute cu mărgele, atât de frumos, de migălos cusute și aranjate, că merită o avere! Noi vă dăm pe fiecare cât ne cereți, dar nu prea puțin, că-i păcat de munca, sănătatea, ochii și migala dumneavoastră! Ce ziceți, e bine dacă vă dăm în total trei sute de lei pe toate cele trei ii? Și încă îmi pare prea puțin... Ne plac toate și vrem să ne abonăm la Dumneavoastră, să cumpărăm, tot la câte o săptămână, din ce mai reușiți să faceți pentru vânzare. Ați fi de acord?

          Mută de uimire, nevenindu-i a crede că e real ce aude, bătrâna tăcu mâlc o vreme. Își drese însă , după puțin timp, glasul și zise un „da” atât de în șoaptă, că cei doi soți se întoarseră amândoi deodată, brusc, spre ea și o priviră lung, cu vădită afecțiune, grijă și respect, deopotrivă. Da, repetă ea, puțin mai tare, cum să nu, doamnă bună și domnule bun, tare mi-ar plăcea! Bunul Domn să vă miluiască, să vă apere de rău, că multă bunătate îmi arătați și mie și pruncuțului meu!... Dar tare vă rog și eu din inima mea ceva: să mă lăsați ca, din inima mea, să trimit  în dar pruncuței Dumneavoastră o cămășuță înflorată specială, făcută de mâna me! Are și aceasta mărgele colorate, albastre închis și deschis, e tare frumoasă ! Ăsta să fie darul meu pentru ea, și de-o fi sănătoasă, de-o vrea vreodată, oi putea să o învăț să coase cămășuțe înflorate cu mărgele . Cei doi soți zâmbiră larg a încuviințare și îi mulțumiră. Bătrâna le mulțumi și ea și, cu gând de binecuvântare și mulțumiri către Dumnezeu, o porniră spre casă. Și tot drumul, femeia se simți în al nouălea cer. Nu se mai știuse atât de fericită decât când s-a însurat copilul, acuma dus la Dumnezeu, și când s-a născut nepoțelul, pruncuțul Andrei, acum lumina ochilor ei, grija ei până la moarte... Și, de acum, putea trece și apoi ieși din Postul Sfintelor Paști cu bucurie și pace, numai să dea Domnul să fie sănătoși, pruncul și ea, și domnii aceștia, și toată suflarea de om, că și pe acești doi soți pe care numai’ ce îi cunoscuse, doară cine altul decât bunul Dumnezeu putuse a i-i scoate în cale, când i-o fost mai greu?!... (...)

        26. Ultimele 24 de ore de viață

          Am primit alarma..

          Vântul adia ușor, iar eu mă lăsam purtată de gânduri pe faleza din Constanța. Briza mării îmi dădea un sentiment ciudat, dar plăcut, astfel că mă puteam cufunda în sutele de vise. Practic, visam cu ochii deschiși și asta mă făcea să mă simt mai bine ca niciodată. Nici nu mă așteptam la ce urma să se întâmple: ecranul noului meu model de telefon s-a aprins și am văzut o notificarea foarte importantă. Erau chiar Crainicii Morții. Confuză, dar totuși conștientă că trebuie să văd ce se întâmplă am răspuns. Vocea îmi începuse să tremure, iar mâna abia, abia, îmi mai putea ține telefonul. Mesajul era unul scurt, dar fatal: urma să mor în următoarele 24 de ore. Panica m-a cuprins brusc, dar totuși am reușit să-mi păstrez calmul. În ciuda tuturor lucrurilor care urmau să mi se întâmple, trebuia să trec peste. Ultimele clipe din viața mea ar fi trebuit să se transforme în cele mai magice momente.

          Până atunci, nu-mi pusesem niciodată întrebarea: „Ce aș face în ultimele 24 de ore de viață?” . La început părea și pentru mine o întrebare retorică și stupidă, dar analizând până în cel mai mic detaliu, este, de fapt, o chestiune foarte importantă. Nimeni nu și-ar putea imagina că puteam fi anunțată în legătură cu ultima mea zi de viață, dar uite că așa s-a întâmplat. Da, eram de acord că mai devrema sau mai târziu vom muri cu toții, dar în niciun caz în această manieră. După cum bine știm, moartea n-ar putea fi prevestită, iar ziua cu pricina o putem trata ca pe oricare alta, însă în cazul de față situația era mult mai diferită..

          Nu m-am gândit vreodată că aș putea fi atât de aproape de acest moment, așa că nici nu m-am gândit să trăiesc cu adevărat clipa și momentul, să mă bucur de viață în adevăratul sens al cuvântului. Abia atunci am reușit să învăț pe deplin cât de mult contează să-i apreciez pe cei dragi, căci nu se știe cât mai sunt cu noi, ori cât mai suntem noi alături de ei, să apreciem orice ființă, lucru, sau pur și simplu un gest minuscul, dar plin de dragoste. Doar știți și voi cât ne ia nouă, oamenilor, niște persoane pline de viața cotidiană și de zgomotul mașinilor să apreciem natura și mediul ce ne înconjoară. Ei bine, ne deșteptăm prea târziu atunci când realizăm câte lucruri și amintiri am pierdut doar din pricina aglomerației urbane.

          Deși, nu mă așteptam ca situația să ia o asemenea întorsătură, am încercat să-mi redactez în minte o listă cu ultimele chestiuni pe care trebuie neapărat să le fac. Mulți ați zice că mi-aș dori să sar cu parașuta, ori să merg în America, dar inima mea își dorește cu totul altceva. Bineînțeles, nu va trece la fel ca o zi obișnuită, mai ales că minutele îmi sunt numărate de aici înainte, dar sigur voi sta cu cele mai speciale persoane pentru mine. Îmi voi aduna toată familia, profesorii de peste ani și ani, dar și cei mai unici prieteni, care mi-au fost la fel de apropiați ca frații. Le voi vorbi despre cât de mult îi iubesc, despre cât de minunată a fost viața alături de ei și sigur ne vom aduce aminte tot felul de amintiri de pe parcurul zilelor bune. Însă, cel mai important va fi faptul că îi voi face să înțeleagă cât de mult i-am apreciat și le voi explica muuulte motive pentru care n-ar trebui să plângă la moartea mea, deoarece așa a fost voia Domnului. Și până la urmă, voi rămâne mereu alături de ei sub o formă sau alta.

          Ce puteam să fac, apoi, mai frumos decât să admir cerul, animalele, pomii? Mă bucuram de ultimele clipe în care mai eram pe acest tărâm magic și mă gândeam, de fapt, cât de neglijenți suntem noi, oamenii și cât de multă nepăsare arătăm atunci când ne cufundăm în chestiunile zilnice și uităm de micile bucurii, fără de care viața noastră n-ar mai fi la fel de frumoasă.

          Prețuiește clipa și oamenii din jur, căci nu se știe când și dacă vei mai avea parte de acele momente magnifice!

        27. Misiunea sufletului

                        

          Radu Lotreanu, la volanul mașinii sale, pătrunse pe soseau în serpentine de pe Valea Timișului și se apropia de orașul stațiune, Predeal. Plecase de vreo două ore și jumătate din Târgu Mureș, aproape extenuat după o operație care durase aproape patru ore. Se simțea obosit, dar nu-și permitea un popas de o jumătate de oră fiindcă toropeala l-ar fi cuprins și mai mult, ar fi adormit și s-ar fi trezit abia a doua zi. Așa că preferă să-și conducă în continuare mașina. Trecu de Predeal și pătrunse pe fascinanta Valea Prahovei cu salba sa de stațiuni: Azuga, Bușteni și Sinaia. S-ar fi oprit la o pensiune sau la un bar să bea o cafea, dar timpul îl presa. Dimineață va avea cursuri cu studenții de la Facultatea de Medicină din București, iar după amiază urma să meargă la laboratorul central de cercetări  în domeniul medicinii, unde lucra la un experiment pentru descoperirea unui tratament unic împotriva oricărei forme de cancer.

          Radu Lotreanu era de loc din Țara Loviștei, de pe mirifica Valea Lotrului, cu miturile și legendele sale, cu obiceiuri, tradiții, folclor și etnografie demne de invidiat. Se pare că originile sale se trag de pe vremea când Valea Lotrului era numită Valea Haiducilor, numiți și lotri pentru cruzimea cu care se răzbunau pe cei care încercau să le cucerească meleagurile și să le asuprească sătenii cu casele răspândite de la firul apei până la golurile alpine, aceștia ocupându-se în general cu păstoritul. Arborele său genealogic ducea până la acești bravi și neînfricați haiduci care guvernau ținutul cu legile lor, netemându-se de cele impuse de șefii cnezatelor și voievodatelor.

          Într-una din zile, Radu Lotreanu primi un telefon de la un număr necunoscut. Răspunse cu un „Alo!” scurt  și  auzi o voce de bărbat care-i vorbi în engleză. Radu era un bun cunoscător al acestei limbi. „Necunoscutul” îi se aduse la cunoștință că face parte din Organizația Mondială a Sănătății și este informat despre activitatea intensă a medicului Lotreanu în legătură cu descoperirea unui tratament comun pentru orice formă de cancer. Îi propuse o întâlnire la restaurantul hotelului la care era cazat.

          Vestea îl puse pe gânduri pe Radu Lotreanu. „Oare chiar așa de interesați să fie străinii de activitatea mea? Eu nu mi-am mediatizat studiile pe care le fac. Cum au aflat cei de la OMS? Dacă voi avea sprijinul lor, n-ar fi rău!”

          Totuși își dorea ca rezultatele finale ale cercetărilor sale să fie brevetate în România. Patriotismul din sânge nu-l lăsa să-și vândă munca străinilor. Dorea ca poporul său să beneficieze din plin de descoperirea sa și să nu rămână la cheremul străinilor.

          În seara stabilită, medicul Radu Lotreanu se prezentă la restaurant. De cum pătrunse în local, un ospătar îl întâmpină și-l conduse la separeu.

          – Radu Lotreanu, se prezentă medicul strângându-i mâna străinului.

          – Smith! se recomandă scurt „reprezentantul”.

          După ce comandară câte o gustărică și o baterie de vin românesc, de calitate, străinul îl abordă direct.

          – Domnule Lotreanu, avem cunoștință de eforturile pe care le depuneți ca să descoperiți un tratament pentru orice formă de cancer. „Noi” apreciem efortul domniei voastre și am vrea să vă bucurați de colaborarea noastră.

          – Încântat! rosti medicul privindu-l cu oarecare suspiciune.

          – „Noi” știm că în România nu vi se poate acorda nici asistența necesară și nici sprijinul financiar de care aveți nevoie pentru studiile dv. Așa că ne-am gândit să vă ajutăm. Vă vom pune la dispoziție, în străinătate, un laborator modern și sprijin financiar. Vă vom oferi o locuință de lux. Sunt mai multe variante unde să vă desfășurați cercetările, în Germania, Franța… dar cel mai indicat ar fi în America. Știți că acolo este țara tuturor posibilităților! Cei din Uniune, mai ales Germania, Franța, Olanda vor să monopolizeze anumite lucruri care pe noi, americanii, ne cam deranjează.

          – Domnule Smith, mă uimiți!

          – Haideți să vorbim deschis! Vi se propune o afacere de milioane! Veți continua cercetările, dar descoperirea tratamentului nu va fi lansată decât parțial pe plan mondial. Antidotul oricărei forme de cancer va afecta foarte mult sistemul farmaceutic și chiar medical. Asta ar însemna mai puțini pacienți în spitale, mai puțini medici și asistente, mai puține vânzări în farmacii, o restructurare a fabricilor de medicamente. Toate acestea la un loc ar conduce la creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai al omenirii și implicit la o îngrădire a circulației banilor… Omenirea trebuie să fie dependentă de ceva, de medicamente! Și oricum planeta este  super populată, așa că va trebui să mai și moară din ei. Omenirea trebuie întinerită, iar bătrânii… nu prea mai sunt de folos. 

          – Domnule Smith, ceea ce îmi propuneți contravine bunului simț, contravine moralei! Nu pot să încalc jurământul lui Hipocrate pe care l-am făcut când am ieșit medic. Îmi propuneți un genocid, cu care niciodată nu voi fi de acord.

          – Poate vă mai gândiți, domnule Lotreanu! Vă oferim o oportunitate  pentru viitorul vostru și al copiilor voștri. Lumea e totuși mică și… nesiguranța vieții se ivește la orice pas: în mâncare, băutură, accidente pur întâmplătoare…

          – Mă amenințați?

          – Doamne ferește! A fost doar o remarcă! Poate vă mai gândiți! Oricum suntem prea puternici ca să nu putem demonstra și manipula populația globului că descoperirea dumneavoastră creează „alte afecțiuni” mult mai periculoase decât cancerul, râse ironic Smith. Nu vă jucați cu cei care „conduc lumea”!

          Au trecut câteva zile zbuciumate pentru profesorul Lotreanu. Știa că nu-i de glumit cu „globaliștii”.

          Dar nu avea prea mult timp să mediteze la avertismentul „reprezentantului”, fiindcă activitatea sa profesională era foarte încărcată. Fusese înștiințat  să meargă de urgență la Tg. Mureș, unde avea  de făcut o operație complicată la spitalul de acolo. Așa că odată cu căderea serii, după orele de laborator cu studenții săi, plecă din București. Noaptea îl prinse pe minunata și spectaculoasa Valea Prahovei. Întunericul învăluise munții, iar el alunecase cu gândul la cercetările sale științifice.  Nu prea era trafic la ora aceea. Deodată, de după o curbă,  în față îi apăru o lumină care-l orbi, simți o bubuitură și.... liniște.

          Se trezi undeva deasupra unui arbore de pe marginea străzii și privea nedumerit la două autoturisme făcute praf, într-o râpă.

          – Ce naiba au pățit ăștia? De unde au apărut?

          Din curiozitate, Radu Lotreanu se apropie de locul faptei. La lumina lunii încercă să vadă despre ce este vorba. Deodată tresări nedumerit „Ce-i cu mine? Plutesc? Cum de-am ajuns în pom?”

          Lângă el se trezi cu un tânăr.

          – Stăpâne… Iartă-mă pentru nesăbuința mea! Sunt vinovat că te-am ucis! De acum voi fi sluga ta! Ca stăpân al meu, te voi sluji o veșnicie.

          Lotreanu îl privi mai atent și abia acum desluși că umbra tânărului semăna mai degrabă cu ceva nedefinit, cu o fantomă.

          – Am trecut dincolo... Mașinile noastre s-au ciocnit și...

          – Suntem morți???... - Nenorocitule, și încercă să-l prindă de guler dar... nu avea de ce. Erau două forme de abur, două entități energetice care luaseră forma din timpul vieții.

          – Nenorocitule, îți dai seama că prin uciderea mea ai ucis zeci de pacienți pe care-i puteam salva în timpul vieții mele? N-am nevoie de tine! Întoarce-te de unde ai venit și ispășește-ți pedeapsa!

          – Tu te gândești la alții, cum să le redai viața, iar idiotul de mine ți-a luat-o pe a ta.  Dacă aș putea să ți-o dau pe a mea și să rămân eu în rândul morților...

          – Cu moartea nu poți negocia ca la piață! Întoarce-te la viață! și-l împinse, iar el se pierdu prin văzduhul nopții.

*

          Undeva în Italia, în Provincia Campagnia, la câțiva kilometri la nord de Napoli, se află orașul Caserta, renumit prin măreția palatului regal și al grădinilor sale, Reggia di Caserta.

          În acest orășel, în familia unor tineri profesori italieni, sosi pe lume un băiat. Bucuria era nemărginită în cadrul acestei familii. Tânăra mămică intră în concediul de maternitate și nu-i venea să se despartă nicio clipă de tânărul vlăstar.

          Și așa trecură doi ani! Dar doamna profesoară trebuia să se întoarcă la serviciul său ca să nu-și piardă catedra. Așa că deciseră să găsească un babysitter. Niște prieteni le recomandară să angajeze mai bine o străină decât o italiancă de-a lor. De ce? Fiindcă aceasta, mai ales dacă vine dinspre răsăritul Europei, va fi mai docilă. Esticii, care abia au ieșit din lagărul comunist, vin în occident ca să câștige un ban pentru întreținerea familiilor.

          – Și ce mi-ai recomanda? întrebă tânărul profesor.

          – De exemplu o româncă. Româncele sunt curate, harnice și plăcute la înfățișare!

          – Chiar așa de săraci sunt românii?

          – Au avut o țară bogată, dar după ce l-au ucis pe dictator, cei care s-au perindat la putere se pare că, dornici de îmbogățire, au vândut toate bogățiile și au distrus industria și agricultura.

          – Vai de capul lor!

          Prin intermediul unei agenți, familia Angela și Luigi  Nicola aduseră în casa lor o tânără româncă, Alexandra, pe care o numiră scurt, Aly! Fata avea 20 de ani, era necăsătorită, și abandonase facultatea din lipsa banilor, deoarece erau mulți frați și părinții nu-i puteau asigura drumul spre o carieră decentă. Așa că hotărî să plece în Italia.

          La început i-a fost destul de greu, fiindcă știa doar engleza ca limbă străină. Profesorii vorbeau și engleza și astfel comunicau mai ușor cu românca. Dar totuși, Alexandra trebuia să învețe și italiana, fiindu-i necesară în relațiile cu localnicii și la cumpărături.  Apoi trebuia să-l învețe pe Antonio să vorbească limba maternă. Încet-încet, Alexandra începu să învețe limba italiană.

          Micuța făptură, Antonio, era de o drăgălășenie ieșită din comun. Ceea ce îi surprinse pe toți, inclusiv pe Alexandra, Antonio o acceptă din prima clipă. Parcă îi era a doua mamă! Între cei doi nu era nicio problemă de comunicare! Alexandra îi vorbea în română și se juca cu el, iar el îi răspundea zglobiu pe „limba” lui, care nu era nici română, nici italiană! Frumos mod de a se înțelege mai mult prin gesturi și… empatie!

          Grija deosebită a româncei pentru micuța făptură îi bucură pe părinții și bunicii italieni și o considerară pe Aly ca un membru al familiei lor. Îi cumpărară haine, o duseră în parcurile pe unde să-l plimbe pe Antonio, îi arătară „ritualul” pentru creșterea și îngrijirea acestuia.

          În cele din urmă Alexandra se acomodă și învăță limba italiană.

          Antonio începuse să vorbească în… două limbi! Părea destul de isteț și vorbea în limba natală cu părinții și bunicii, iar în română, atât cât reușise să acumuleze, cu Alexandra.

          Într-una din zile Aly le ceru voie „stăpânilor” s-o lase să-i predea lui Antonio lecții de engleză. Angela și Luigi au fost bucuroși și îi promiseră că va primi un „stimulent” financiar fiindcă fiul lor va învăța de mic două limbi străine, româna și engleza!

          Mai erau câteva zile până la vacanța de vară și familia Nicola decise ca într-o duminică să facă o plimbare la Gaeta. Doamna Angela îi cumpără Alexandrei un costum de baie și o anunță că vor merge pe plajă la Mediterană.

          – Doamnă, este o mare surpriză pentru mine!

          – N-ai văzut niciodată Mediterana?

          – Nuuu! De fapt n-am văzut nici marea noastră, Marea Neagră. Suntem o familie numeroasă și… săracă.

          – Am auzit că aveți și o deltă minunată și că pe la voi trece fluviul Dunărea

          – Așa este.

          – E frumoasă România?

          – Foarte frumoasă! Dacă doriți vreodată s-o vedeți, sunteți invitata mea. Eu locuiesc cu părinții în nordul Olteniei, în munți! Pe Valea Lotrului la confluența cu cel mai mare râu din România, Oltul. Noi, românii, suntem ospitalieri și avem obiceiuri și tradiții deosebite.

          – În urmă cu câțiva ani a venit la Roma un ansamblu folcloric de la voi. Am fost impresionată de acea echipă cu panglici roșii, cu pălărioare și niște bâte în mâini. Nu mai știu cum se numeau…

          – Călușarii!

*

          Familia Nicola se hotărî să meargă pentru prima oară în România, la invitația Alexandrei. Au rămas profund impresionați de frumusețea acelor locuri. Fiul lor se simți minunat pe aceste meleaguri.

          Anii au trecut și Antonio decise să facă facultatea de medicină în București. Părinții au fost de acord, fiindcă aflaseră că în România se face cu adevărat carte!

          Și așa Antonio ajunse student la medicină în România. În vacanțe pleca în excursii în diferite zone ca: Apuseni, Maramureș, Bucovina alături de colegii săi români cu care se împrietenise foarte repede.

          Anii trecură repede și absolventul Antonio de la medicină  se hotărâse să profeseze în România.

          Între timp aflase de dispariția unui mare profesor universitar și medic, Radu Lotreanu, și despre cercetările pe care acesta le făcuse. Ceva parcă îl îndemna să afle cât mai multe amănunte despre activitatea lui și stadiul cercetărilor sale în domeniul medicinii. Se interesă unde avea locuința și într-un week-end urcă în mașină și plecă spre Valea Lotrului. Avea o senzație stranie, când de bucurie exaltată, când de încordare psihică. Parcă plecase spre necunoscut.

          Zona, înconjurată de crestele dantelate ale munților, aerul proaspăt, bunătatea localnicilor îi încântară inima și sufletul. Ceru la un indigen o informație despre locul unde a locuit Radu Lotreanu. Toți îl cunoscuseră și a primit indiciul unde, pe o colină cu o priveliște minunată de jur împrejur, se afla vila în care locuia în singurătate doamna Margareta Lotreanu.

          Un Fiat alb opri în fața porții locuinței doamnei profesor Lotreanu. Din ea coborî un tânăr chipeș și sună la poartă. Doamna Lotreanu se apropie nedumerită, fiindcă nu aștepta nicio vizită, deși în acea zi se uitase la poartă de vreo cinci-șase ori, având senzația că o strigă cineva.

          – Sărut mâna, doamna Lotreanu!

          – Bună ziua, tinere! Care-i scopul acestei vizite? Suntem cumva „rude”? rosti din instinct doamna, încât nici ea nu-și explica de unde-i veniseră cuvintele.

          – Mă numesc Antonio Nicola și am absolvit Facultatea de Medicină în minunata voastră țară! Bona mea a fost româncă și ea m-a învățat româna!. Sunt italian, dar îmi palce foarte mult această zonă de parcă aici m-am născut!

          – Oooo, mă bucur că-ți place patria mea. Haide în salon!

          Tânărul intră degajat de parcă ar fi intrat la el în casa din Italia.

          – Interesant! rosti deodată. Cât de intim mi se pare această casă, acest salon!

          – Poate ai ceva asemănător în Italia!

          – Nu, nu! La mine este diferit.

          Își roti privirea de jur împrejur.

          – Și scopul vizitei? întrebă doamna Lotreanu.

          – Am aflat că soțul dumneavoastră a fost un eminent medic și profesor…

          – Da! Așa a fost… răposatul. A avut în viață un plan bine definit, dar destinul nu l-a lăsat să-și vadă visul împlinit.  Dar ia loc! Să te servesc cu o cafea?

          – Dacă nu deranjez, da!

          – Atunci ia loc!

          – Nu, mulțumesc! Până veniți cu cafeaua aș vrea să mai arunc o privire. În spate cred că aveți o grădină extraordinară! Iar acolo o micuță construcție unde domnul profesor ținea documente cu rezultatele cercetării domniei sale.

          – De unde știi? tresări femeia.

          – Bănuiesc! Adică, parcă prin fața ochilor mi se derulează un film!

          – Sunt surprinsă de atitudinea ta! Parcă ai fi Radu, numai el era așa de spontan! Îmi amintesc că medicul Marcel Ionescu mi-a destăinuit, cu lacrimi în ochi, că prima sa operație pe care trebuia s-o facă la Tg, Mureș era sub asistența lui Radu. A simțit, în timpul intervenției chirurgicale, că a fost ghidat de o adiere de vânt și susține și acum că acea adiere a fost sufletul soțului meu. Hai în grădină să-ți arăt căsuța, apoi să stăm la o cafeluță, un tânăr și o bătrânică, să tragem concluzii sau să plutim în lumea imaginației!

          Ajunși în grădină, Antonio exclamă:

          – Doamnă, parcă am mai văzut clădirea asta undeva! Aici este intrarea principală, dar în spatele ei cred că-i un perete „mișcător” și în subteran este un birou, un fel de minilaborator…

Bătrâna îl privi uimită, apoi zise:

          – Antonio, tu ești om sau un înger păzitor!? Dacă ești îngerul păzitor al lui Radu, te-ai trezit cam târziu să-i aperi viața!

          – Sunt om, doamnă!

          Margareta Lotreanu puse mâna pe umărul său și un fior îi săgetă corpul. Și-o retrase înspăimântată.

          Antonio tresări. Se priviră uimiți.

          – Doamnă, aveți curent în dumneavoastră?

          – Eu cred că tu ai!

          O privi insistent.

          – Doamnă, chipul dumneavoastră, dacă înlătur ridurile, vă alung tristețea din ochi și vă colorez părul, mi se pare un chip foarte cunoscut! Oare unde am mai văzut acest chip? și făcu un gest surprinzător! Duse mâna stângă la barbă și începu s-o mângâie ușor.

          Femeia tresări:

          – De unde ai luat acest tic nervos?

          – De nicăieri! Așa mă concentrez eu!

          – Acest gest îl avea și soțul meu când se concentra!

          Simți că i se face amețeală și se clătină. Antonio o prinse la timp în brațe ca să nu se prăbușească. Femeia deschise ochii. Privirile lor se pătrundeau cercetătoare.

          – Radule, șopti femeia.

          Antonio o strânse în brațe, din instinct, cu patimă.

          – Cine ești, tu, femeie!

          O sărută pe frunte. Margareta Lotreanu îl prinse cu brațul stâng pe după gât. Buzele lor se atinseră. Închiseră ochii. O senzație plăcută și o plutire prin univers, o euforie îi înconjură. Când se desprinseră, femeia îi șopti:

          – Tu ești, Radule! Te-ai reîncarnat! Te simt!

          – Eu, Radu!?

          – Da! Tu ești! Din păcate din cauza diferenței de vârstă nu ne mai putem uni destinele. Eu mai am puțin și voi pleca dincolo, iar tu ai menirea să-ți termini ce-ai început în viața anterioară. Ești oricând binevenit în casa mea, ca să-ți recuperezi studiile.

          Lui Antonio nu-i venea să creadă ce-i spunea această doamnă în vârstă, dar în același timp prea multe coincidențe îl legau de ea și această casă.

          În lunile care au urmat, Antonio  studie documentele și rezultatele cercetării profesorului universitar Lotreanu și descoperi că de fapt acesta găsise tratamentul, dar trebuia testat pentru confirmare. Antonio lucră pe tot felul de cobai, în laboratorul de la vila doamnei Lotreanu și rezultatele erau promițătoare. Mai trebuia testat pe om, dar cine se putea oferi? Atunci doamna Lotreanu îi dezvălui un secret care-l ului. Îi spuse că ea suferea de cancer și se oferă benevol pentru primul experiment pe o ființă umană al acestui tratament. Rezultatele au fost pozitive și doamna a scăpat de cancer. Au mai urmat câteva persoane în vârstă, din zonă, la care medicii nu le mai dăduseră nicio șansă și aceștia, ca printr-o minune, s-au vindecat.

          Antonio Nicola brevetă invenția pentru statul român și o denumi „Tratamentul Lotren”!

          Într-una din zile doamna Lotreanu îi zise:

          – Antonio sau Radule, tu trebuie să-ți urmezi noua viață și să-ți întemeiezi o familie. Aș fi bucuroasă dacă aleasa inimii tale va fi româncă… Și să știi că din experiența mea de viață și a ta, am tras o concluzie. Sufletul este o entitate energetică ce se dislocă din energia Universului și primește o misiune odată cu întruparea. Destinul are un început și un sfârșit. În acest interval omul trece prin diverse situații, bune sau rele, evenimente care conduc la fericire sau la sfârșitul vieții înainte ca sufletul să-și împlinească misiunea pe pământ. Dacă nu și-a împlinit misiunea el nu va fi primit în sânul Universului și se va reîntoarce, se va reîncarna, pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea ce a primit-o de la Univers, atunci când a fost eliberat din energia unitară. Când și-a împlinit destinul, sufletul, ca entitate de energie, se contopește cu energia Universului! Ne naștem din pulbere stelară și, după experiența vieții pe pământ, ne transformăm în pulbere stelară, făcând parte din acel tot, Autocreația!

        28. Dragoste 

          Țin în mână poza alb-negru a mamei mele. Era așa de frumoasă! Părul sălbatic era prins într-o coadă simplă, ochii albaștri înfățișau libertatea, agitația și furia mării, iar buzele pline fermecau orice bărbat. 

          Poza este o mică parte din ce mi-a mai rămas de la ea: câteva haine, tablouri și vioara. Restul au fost arse... odată cu ea. 

          Era o mare artistă; cânta, compunea și picta. Uneori mai și dansa. Cu toate acestea, era vânzătoare într-un magazin din cartier. Nu obținea mulți bani, dar era îndeajuns cât să ne descurcăm. 

          Pe tata nu l-am cunoscut niciodată. Chiar sunt recunoscătoare pentru acest lucru. Mama mereu îmi povestea lucruri frumoase despre el, dar consider că, dacă ne-a părăsit, este un laș. Iar eu nu vreau să cunosc oameni lași. 

          Incendiul a avut loc într-o vară, când eu ma aflam la bunici. Nu știu de ce, dar papa și meme, bunicii mei, erau supărați pe mama. De fiecare dată când se întâlneau, adică doar atunci când veneam la ei pentru câteva zile, nu scoteau o vorbă. Schimbau câteva priviri furioase, dezamăgite sau triste, își întorceau spatele și plecau. 

          Din când în când, mai scotocesc prin lucrurile ei. Poate voi găsi pandantivul de argint pe care-l purta mereu; se deschidea, iar în el se afla o oglinjoară. Se admira zilnic în ea și cred că dacă aș avea acel pandantiv, aș simți-o mai aproape. O mică parte din ea ar deveni o mare parte din mine.  

                                                                      * 

          – Bună, meme! 

          – Bună, draga mea! Cum a fost azi? Ai mai luat note? 

          – A fost așa de plictisitoor!... Domnul de franceză nu mai înceta să ne spună ce a făcut în Franța și cum și-a găsit cățelul pe care l-a pierdut acum o săptămână. 

          – E, lasă, dragă! Ți-am pregătit ceva ce sunt sigură că-ți va plăcea. Ghicești? 

          – Hmm... Spune, spune! 

          – Ți-am gătit pizza cu ton, așa cum știu că-ți place. 

          – Delicioos! Acum că tot mi-ai spus, haide!  

                                                                    * 

          Intru în casa bunicii. E mare, spațioasă și are o gradină imensă. Înăuntru predomină un miros de mobilă veche. La ferestre sunt înghesuite mai multe flori colorate, iar pe pereții casei atârnă câteva tablouri și poze înrămate. 

          – Meme? Am o întrebare. 

          Liniște preț de câteva secunde. 

          – Mai știi pandantivul mamei? Cel pe care-l purta mereu. 

          – Nu, nu știu... De ce îl vrei? 

          – Păi, era al ei. Îl purta mereu și poate că, dacă l-aș avea, mi-ar fi mai puțin dor de ea. 

          – Te înșeli. N-ai nevoie de el, un pandantiv nu ți-ar alina dorul. Să nu-l mai cauți. 

          Nu a țipat, dar părea a fi mai mult un ordin decât un sfat. Indiferent, îl voi căuta în continuare.  

                                                                 *  

          Ajunsă acasă, încep să caut peste tot. Din spusele lui meme, pandantivul nu era la ea pentru că părea speriată să nu-l găsesc. Caut în cutia cu bijuterii, în vitrină, după cărți și chiar în bucătărie. Dar nu-l găsesc. 

          Renunț la investigație pentru moment și mă pregătesc pentru ziua de mâine. Dar se pare că și ziua de mâine îmi pregătea o surpriză. Când mă întorc de la școală mai devreme, mașina lui meme este parcată în fața casei. Intru în liniște și ascult. De la etaj se auzeu zgomote puternice. Urc cu grijă scările de lemn. Nu! Aproape pășesc pe una dintre scările care scârțâie. Dacă vreau să aflu ce se întâmplă, trebuie să știu fiu tăcută. 

          Mă ghidez după zgomotul care mă conduce spre camera mamei. Pentru câteva secunde, mă uit la bunica cum întoarce camera mamei pe dos. Apoise întoarce, își ia geaca și pleacă. 

          Foarte ciudat. Totuși nu pun întrebări. Cred că știu răspunsul. 

          Reîncep căutările. Trebuie să găsesc pandantivul înaintea bunicii. Dacă îl dorește așa mult, înseamnă că e special. 

          După câteva ore lungi și obositoare, iau, în sfârșit, o pauză. 

          – Unde ești, oare? spun șoptit. 

          Sunt aproape gata să renunț, dar... 

          – Aici... Urmărește-mi vocea, Sofia! 

          Urmez îndrumarea vocii. 

          – Te apropii, Sofia. Haide, mai repede! 

          Ajung în dreptul șifonierului. Îl deschid și caut prin buzunare. La un moment dat, simt ceva rece în buzunarul unei geci care a fost mamei mele. 

          Îl privesc uimită. E un cerc mare cu o piatră roșie în mijloc. Pe margine se află câteva simboluri care par familiare. 

          Încerc să-l deschid, dar îmi este imposibil. 

          Cred că știu! 

          – Deschide-te! 

          Oglinda chiar se deschide. Ce simplu a fost! 

          Dar zâmbetul mi se șterge odată ce mă uit în oglindă. Femeia cu ochi albaștri mă privea din interiorul oglinzii. 

          Nu se poate... 

          O închid repede și o arunc cât mai departe. Cred că doar mi s-a părut. Cu toate acestea, o mai deschid o dată, dar rezultatul este același. 

          – Pune-ți o dorință, îmi zice oglinda. 

          Nu spun nimic. 

          În oglindă se reflectă o imagine cu un incendiu. O văd pe mama cum cade pe parchet și un bărbat care încearcă să fugă, dar focul îl blochează, fiind forțat să ardă de viu. Acela este sfârșitul. 

          Chem un taxi și mă grăbesc spre casa bunicii. Vreau răspunsuri. De fapt, am nevoie de răspunsuri. 

          Trântesc ușa și intru în grabă. 

          – Spune-mi tot ce știi! Și nu mă minți, vreau să aflu tot. 

          – Bine, atunci. Așază-te și ai răbdare. Este o poveste lungă. 

          Mă fac comodă în fotoliul de piele și ascult răbdătoare povestea care mi-a schimbat viața. Mi-au fost ascunse multe secrete, dar acum a venit momentul să fie dezvăluite. 

          – Mama ta s-a îndrăgostit de un tânăr ofițer. Relația lor mergea perfect. S-au căsătorit, au avut un copil, pe tine, mergeau în vacanțe des, se bucurau de viață din plin. Cu toate acestea, a apărut o altă femeie în viața tatălui tău. Când mama ta a aflat, tatăl tău a a bătut-o. Eu și bunicul tău nu am putut să nu facem nimic, așadar, am luat măsuri. L-am trimis în Etern. În lume, există doar trei porți, iar una dintre ele este oglinda pe care o ai în mână. Sunt câteva reguli. Cei trimiși nu au cale de scăpare decât pentru 24 de ore, dar doar dacă sunt chemați, iar cei care trimit sau invocă din Etern vor merge automat acolo. Apoi am păstrat pandantivul, iar mamei tale i-am dat un fals vrăjit și a realizat asta abia după ce a încercat să-l invoce pe tatăl tau. Ne-a amenințat că ne va ucide dacă nu i-l dăm, iar noi am ascultat-o. Am sperat că vom reuși să o oprim. Dar am eșuat, iar, în aceeași seară, când mama ta a refuzat să meargă în Etern cu el, a incendiat casa. Noi am ajuns prea târziu. Totuși papa a încercat. Și el a ars. Toți trei au fost trimiși în Etern. 

          Se așterne o liniște mormântală. 

          – N-ai vrea să rămâi aici în seara asta? E deja foarte târziu, s-a și întunecat afară. Haide, scumpo, te rog... 

          Mă uit la ochii ei blânzi și sinceri. Nu spune, dar simt regretul. Poate că n-ar trebui să o las singură chiar acum. 

          – Rămân, meme, rămân. 

          Mă întind în patul moale și plin de pături și jucării de pluș. Privesc prin cameră: posterele sunt încă pe pereți, pozele cu mine sunt înrămate, iar cărțile și revistele sunt încă unde le-am așezat. Realizez abia acum cât de dor mi-a fost de camera de la bunica și cât de mult mi-a lipsit să fiu copil. Mă învelesc bine și deschid oglinda. Nu știu de ce îmi apare, dar am o bănuială. Poate oglinda reflectă ceea ce vrem să vedem ori să aflăm cel mai mult. Iar, din câte am observat, pandantivul îmi respectă ordinele. Oare?... 

          – Vreau să o văd pe mama, șoptesc. 

          Liniște. 

          – Arată-mi-o pe mama! 

          Nimic. 

          – Adu-o în realitate! 

          E liniște în continuare, dar o lumină slabă se reflectă într-un colț al camerei. Apoi, o voce caldă îmi șoptește numele. Îmi mângâie părul încet și-mi cântă de noapte bună. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că m-a sărutat pe frunte, așa cum făcea când eram mică. 

          A doua zi, mă trezesc singură în cameră. Pe noptiera veche de lemn găsesc un bilețel scris de mână îngrijit. 

 

                                                                      Draga mea fetiță, 

  

          Mă bucur nespus de mult că am reuși să te mai văd încă o dată. Te-ai făcut așa de frumoasă!... Nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine; să-ți mângâi părul brunet și mătăsos, să-ți cânt seara și să-ți sărut fruntea mititică. 

          Mă tot hrănesc cu amintiri de când m-am dus în Etern. Nu am uitat niciodată imaginea cu primii tăi pași sau prima ta serbare. Îmi aduc aminte că-ți plăcea foarte mult culoarea mov și adorai să ne plimbam în parc. Aveai în cameră o mulțime de flori colorate, iar preferatele tale erau zambilele. 

          Ești minunată, draga mea! Te iubesc foarte mult! Am fost nevoită să-ți iau oglinda pentru a nu ajunge dependentă de ea. Este un instrument foarte periculos și nu-l pot lăsa în mâinile nimănui. L-am ascuns undeva departe, unde nimeni nu-l va găsi vreodată. 

          Cu asta închei, draga mea. Să nu uiți că te iubesc foarte mult și că ești o fată curajoasă, deșteaptă, ambițioasă și frumoasă! 

                                                                                              Cu multă dragoste, 

                                                                                                         îngerul tău păzitor, mama

 

          Îmi folosesc mâneca pentru a șterge mulțimea de lacrimi. Pun scrisoarea la piept și plâng minute în șir, până când rămân fără lacrimi și fără puterea de a mai plânge. Așez scrisoarea într-un loc sigur. O voi păstra până la sfârșitul vieții și o voi citi de câte ori îmi va lipsi. 

          Îmi este așa dor de ea... 

        29. Pedepsitorul: Rătăcire

          New York. Exact! Orașul care nu doarme niciodată! Enervant, plăcut, înșelător, de neuitat. Sunt multe de spus, multe de văzut, multe, ... , multe se întâmplă.

          Fără nici o coincidență, la fel ca zilele de ieri, de weekend, ce au trecut. Cum s-ar putea ca aceste două zile să treacă neobservate dacă nu există și nu persistă decibeli degajați automat-continuu de cuiul percutor al unui pistol Beretta M9? Cine ne-ar putea regăsi, ne-ar putea împăca sau să dizolve în totalitate taberele, dacă nu, însuși, Pedepsitorul? Mereu de neoprit, mereu de neînfrânt, mereu pregătit pentru orice situație!

          Și de această dată, zorii zilei îl prind pe Frank Castle, zis și Pedepsitorul, victorios.

          Frank are un moment de liniște în propriul lui balcon, într-un apartament aflat la periferia New York-ului. Roșul aprins al răsăritului îl reîncarcă cu energie. Adierea ușoară a vântului își face simțită prezența. Atingerea fină a suflului de vânt, parcă, regenerează urmele, puternic vizibile, pe întreg corpul. Unele sunt vechi, altele sunt mai recente.Însă, pentru Frank, ele erau inexistente.

          Faptele desăvârșite azi-noapte nu-l împiedică pe Frank în a-și consuma relaxat sticla de whisky. Cu fiecare pahar în plus alinarea este mai ușoară. Fiecare faptă desăvârșită este iertată, în paralel, cu fiecare pahar golit.

          Doar un singur gând îl săgetează pe moment, mai degrabă o generalizare asupra acestei societați vulnerabile:

          – În fiecare zi deschid ochii gândindu-mă că totul va fi diferit! Acele tumori ale societății care schimbă destine! Cineva trebuie să fie imun fărădelegilor din acest prezent degradabil! Și dintre toți, eu am ales să fiu acel cineva!

          Locul și ora unei noii tragedii stau scrise pe un bilețel, aflat pe măsuța din colț. Reconectat la realitate, Pedepsitorul verifică magazia pistolului. Era plină. La fel și rezervele. Patru astfel de magazii stau mereu atașate de cureaua din jurul brâului. Speră ca pontul primit să aducă rezultate grozave: masacru inundat puternic în violență.

          Pedepsitorul ajunge la locul cu pricina. Era mai devreme cu o jumătate de oră. Asta nu era o problemă pentru Frank. Cu cât mai mult timp pe plus cu atât planul de atac era mai bine pregătit.

          O ploaie deasă se revarsă asupra întregului oraș. Un puternic sentiment de melancolie se abate asupra Pedepsitorului. Ascuns în umbra locului, aproape invizibil de ochii tuturor, Frank gândi cu voce tare:

          – Ploaia, urăsc ploaia... mă face să mă simt sentimental!

          Și dintr-un buzunar al vestonului scoate o poză, de dimensiunea unui portofel. Era veche și mototolită. Privește îndelung cele două siluete imortalizate: fiica și soția, cele mai îndrăgite persoane din viața lui. Printre stropii de ploaie , Frank reușește să scurgă pe obrazul drept o lacrimă. Dar aceasta se pierde, imediat.

          Momentul este scurt, însă. Un arc de furie îi străbate ochii intunecați. Pregătit doar pentru un singur drum, Frank atacă frontal, direct pe ușa principală. Aleargă. În urma pașilor grăbiți se lasă o ceață la nivelul solului.

          Doar o singură secundă a mai fost liniște. Se aud focuri automate de pistol ca-ntr-o orchestră simfonică. Muzica cartușelor, ce lovesc podeaua, înfrumusețează decorul.

        30. Regrete...

          Îmi căutam inspirația în alți oameni și în poveștile lor de viață, asta pentru că realizasem că viața mea era prea seacă pentru a fi artă. De fapt, nu era seacă, eram doar prea obișnuită cu ea pentru a-i vedea arta. De aici pornise nemulțumirea mea față de viața pe care o am și am început să mă analizez și să mă cunosc mai bine, să mă pun în valoare, să-mi vad binele și răul necesar cum devin arta de care aveam nevoie de atâta timp. Îmi doream ca într-o zi să pot să sorb din arta mea și să mi-o așez apăsat pe foaie. Apăsat... pentru durerea și regretele de demult, să simtă foaia gaura cum am simțit eu golul. Acum sunt împlinită și mă simt pregătită să scriu despre mine, fără să mă ascund după alte măști sau personaje. Azi sunt eu! Ce poate fi mai frumos de atât?! A sosit timpul să vorbesc despre regretele din viața mea și să te ajut și pe tine să le înțelegi și să reușești să îți răspunzi la niște întrebări care probabil te macină de ceva timp.

          Până nu de mult, s-a dat o luptă în mine între regrete și acceptarea deciziei. Să îți expui viața în fața tuturor denotă curaj, dar să conștientizezi că uneori nu faci cele mai potrivite alegeri și totuși ești împăcat cu tine denotă maturitate. Regretele vin la pachet indiferent de ce opțiune ai alege, dar regretul nu e ceva neapărat negativ, el e consecința unei acțiuni pe care am facut-o poate chiar în momentul în care eram siguri că e alegerea cea mai bună și corectă, poate la nervi, poate împinși de la spate de cineva, într-un moment de vulnerabilitate sau poate chiar pe grabă, fără a analiza situația și a vedea soluțiile, dar chiar și așa la momentul respectiv asta am simțit să facem. De ce să ne ascundem de sentimente și mereu să le îngropăm cât mai departe de sufletul nostru? De ce să învinovățim mereu sentimentele când facem ceva și nu iese conform așteptărilor?

          Am fost prinsă încă din copilărie între ceea ce simt și ceea ce cred că ar fi mai bine să fac. Mi-au fost deseori cenzurate acțiunile sau vorbele de către membrii familiei, am fost descurajată, iar alteori încurajată din părți din care nu mă așteptam să fiu, am avut eșecuri în dragoste, am plâns, am suferit, nu am luat mereu cele mai bune decizii când era vorba de a-mi ghida viața, de a face pași importanți în viața mea, am luat decizii "greșite" care m-au urmărit mulți ani, am făcut lucruri care nu își aveau rostul, dar simțeam să le fac. Am rănit, am fost rănită, m-am îndepărtat sau i-am îndepărtat pe alții de mine, n-am fost înțeleasă sau n-am înțeles pe alții la rândul meu. Însă tot acest buchet de acțiuni m-au clădit pe mine, cea de azi. Azi sunt puternică! Azi sunt mai înțeleaptă! Azi sunt mai atentă la deciziile pe care le iau și la acțiunile pe care le fac! Azi îmi găsesc echilibrul! Azi mă ascult! Azi sunt exact cum visam să fiu când eram cufundată în regrete! Haosul vieții m-a condus la împlinirea de azi.

          Nu că e ciudat omul? Vrea să facă mereu lucruri care nu își au rostul... Simte să le facă chiar dacă știe care va fi sfârșitul lor. Să accepte regretul după ce l-a făcut sau să se resemneze cu gândul că nu a încercat?! Ascultă-te, copile! Ascultă-te mereu! Fii stăpân pe ceea ce faci și echilibrează sentimentul cu rațiunea. Nu lăsa pe nimeni să-ți ghideze viața și iubește-te chiar dacă azi ai ales să mergi pe drumul din stânga, nu pe cel din dreapta.

 

        31. Povestea porcului

 

          Coborâse încet pe povârniș, pășind cu atenție să nu alunece. Bombănea făcând pe supăratul. Se îndrepta spre berc. Bercul este malul inundabil al râului. Rachite, sălcii, ochiuri de apă stătută rămase de la ultima revărsare, urzici de-un stat de om, tufe de bozie și de pelin. Poteca către râu șerpuiește prin vegetația deasă. Avea mai multe motive de supărare. Mai ales, era supărat pe nevastă. Se vaietă că-i este greu. Și ce dacă lucrează la sere, la legume? Ce, lui i mai ușor în fabrică? Vorbise de ieri cu oamenii care reparau drumul să-i pună și lui asfalt în curte. Au fost de-acord și-au zis că-n amiază vin la el. Se-nvoise de la muncă un pic mai târziu decât ar fi vrut dar se baza pe faptul că soția venea sâmbăta mai repede acasă. Pe când a ajuns treaba era făcută și oamenii se cinsteau de zor dintr-o damigeană. Aici s-a supărat! Credea c-o să scape acolo cu o sută de lei și-o sticlă cu tărie dar pe căldura asta oamenii au cerut cinci kile de vin. Din pivniță. Era zgârcit și în momentul în care a ajuns acasă a înțeles că nu mai e nimic de făcut. Mai avea în cămară o altă damigeană și aia trebuia să-i ajungă până la toamnă. Că de era el acasă, altfel era socoteala! Rămase o grămăjoară de asfalt nefolosită și s-a gândit c-ar fi bine s-o pună în cotețul porcilor, să poată face curățenie mai ușor. A scos scroafa din coteț și a pus asfaltul rămas. Dup-aia s-a bărbierit și-a zis soției că merge la scaldă și la pescuit. A uitat să-și ia undița și femeia a alergat după el până în fundul grădinii să i-o aducă împreună cu momeala. Atunci s-a speriat. Putea să-l vadă cum o așteaptă pe ea. Pe doamna secretară. Vecina. Faină și trupeșă femeie, plină de viață și cu faimă de iubăreață. Demult i s-au aprins lui călcâiele după ea dar numai acuma i-a dat de înțeles că-i dispusă să se-ntâlnească cu el în berc. Loc de păcate în care se consumau multe astfel de întâlniri între iubiți de ocazie. Din diverse motive. De la răzbunare până la curiozitate. Pe tăcute, intens și pasional. Erau mai multe ascunzișuri care nu se vedeau de pe mal sau din foișorul lui Fasolea, celălat vecin de peste drum. I se spunea Fasolea fiindcă se-ntâmpla să strângă și recolta vecinilor. Acum câțiva ani făcuse câțiva saci mari de păstăi și-i așezase pe șoseaua națională, să treacă mașinile peste ele și să-i scoată boabele. A venit și-un camion mare. Fasolea i-a făcut semn șoferului să treacă peste sacii improvizați. Camionul era încărcat cu pietriș și lăsat jos din cauza greutății. I-a agățat sacii și până-n orașul apropiat a împrăștiat toate păstăile și boabele. A fost de râsul satului. Și s-a ales și cu porecla asta haioasă. Nevastă-sa era grasă, multă și rea de gură. Cicălitoare și bârfitoare foc. I se auzea gura când ieșeau duminica la poartă, pe bancă, dând raportul oricui era dispus să asculte de ce se-ntâmpla în sat.  Aveau în foișor și binoclu. De urcat, se urca numai Fasolea. Privi spre casă. Nu se vedea nevasta. Nu se vedea nici vecina. Așa, de impresie artistică, pusese momeală și aruncase cârligul în apă. N-a trecut mult și a prins un caras cât palma. Apoi altul, dup-aia un scobar, câteva tisăgi, niște porculeni, iar un caras... pești mici. Niciodată n-a avut așa noroc la pește. Uitase cu desăvârșire de vecină! Scruta tufele cu speranță, doar , doar o apărea. Peștii puși în pungă erau însă de altă părere pe căldura înăbușitoare. Porni către casă fără tragere de inimă pășind rar. Ajuns în grădină se enervă și mai rău când a văzut că legumele nu sunt udate.

          – Unde ești tu? Muiere! Unde ești?

          – Aicea, în coteț la porc! Da ce vrei?

          – Hai numa’ hai! Am adus pește. Să-l frigi bine, fă și-o mămăligă cu mujdei! Tu, de ce n-ai udat?

          Femeia îi luă punga cu pește și-o varsă într-un lighean apoi se spălă bine mâinile , aprinde focul la aragaz și pune ceaunul cu apă. Dintr-o ladă a scos pe un ziar două mâini mari de mălai.

          – Am pus în troacă la porc, da n-o ieșit la mâncare. Nu știu ce-i cu scroafa de nu se mai ridică.

          – Vezi muiere de pește că văd eu ce-i cu scroafa! rosti bosumflat bărbatul.

          Intră vitejește în coteț, dar se înmuie imediat de căldura sufocantă. Animalul de-aproape două sute de kile trebuie să fete la sfârșitul lui august. Pune mâna, se opintește, dar nimic. Nici o mișcare. Numai grohaitul de animal epuizat cu respirație grea. S-a speriat. Iese afara la aer proaspăt.

          – Du-te muiere și adă-l pe Jegu’ lui Fasolea!

          Femeia pleacă să cheme vecinul care-i tehnician zootehnist. I se spune Jegu’ fiindcă miroase a animale, a grajd. De-aia n-are prietenă și s-a apucat de băut. După câteva minute vine însoțită de un alai întreg.

          – No, care-i baiu’? întreabă un tânăr îmbrăcat c-o salopetă murdară.

          – Păi să-mi spui tu ce are scroafa!

          – Auzi, io-s obosit. Dă un pahar de ceva și m-apuc de treabă. Altfel, nu!

          – Du-te muiere și adă-i un pahar de ginars din cămară.

          Un cor de proteste din partea celorlalți a schimbat comanda. Să vină toată sticla și mai multe pahare. Aproape că și-a mușcat buzele de necaz. Jegu’ a dat paharul peste cap și-a intrat în coteț.

          – Poate i s-a făcut rău de la căldură și a făcut infarct, își dă cu părerea Tabla, muncitor pe un șantier care în timpul liber umblă cu jocul de table sub braț în căutare de partener.

          – Las’ că știe copilul meu mai bine, zise Fasolea dând pe gât paharul de tărie.

          – Sau poate are vreun picior rupt sau șira spinării. S-au mai văzut cazuri, continuă șantieristul.

          – Bă, ai zis că-mi spui cum să fac să nu mai înregistreze contorul curent, îl întrerupe brutal Sufletu’, om cu-n miros deosebit când e rost de băut pe gratis. I se spune așa fiindcă are doișpe copii. Și-n totdeauna lui își pune la masă primul în farfurie. Că doară el e Sufletul familiei. Numai el lucrează, nevastă-sa când și când la C.A.P. și are indemnizație de mamă eroină. I s-a dus buhul când a dus la uzină lingurile să le găurească, să nu stea laptele în ele, să rămână numai mămăliga. Avea două vaci și paișpe guri de hrănit. Sâmbăta seara le zicea la copii: „Cine nu mănâncă, primește un leu să meargă la Cămin la film”. Duminica dimineață iară: „Cine vrea să manânce, să-i pună la Suflet un leu în palmă”.

          – Da’ vrei să mă vezi la pușcărie? Nu-ți zic nimic.

          – Scroafa n-are rupt nici un os, anunță Jegu’ ieșind transpirat din coteț. Nu-i beteagă, dar nu se poate scula în picioare. Baiu-i că dacă mai rămâne așa poate să moară. Apoi așteaptă să-și umple ceilalți paharele și înșfăcând sticla pleacă trăgând cu nesaț o dușcă sănătoasă.

          – De nu moare până dimineață să mă chemați iară! Bă, ăsta-i ginars de la nunta lui Șchiopu’ de-amu’ un an! decretă expert zootehnistul cu limba împleticită în drum către casă.

          – Exact la asta m-am gândit și eu, sări cu gura Tabla, expert în toate, cel puțin verbal.

          Pe poartă intră și preotul însoțit de diac, urmați de secretară.

          – Bună seara cinstită adunare!

          – Sărut- mâna, dom’ părinte! Doamne-ajută!

          – E drept ce spune băiatul ăla? Că-i ginars de-acum un an? întrebă preotul cu vădită viclenie gazda, cu gândul să-l facă de rușine în fața celorlalți. La nunta respectivă toți vecinii mirelui s-au făcut de râs. Au furat carne friptă, au învelit-o în șervețele și le-au îndesat în buzunare fără să se gândească că-și vor păta costumele. Fiecare a ciupit câte-o sticlă de ceva, în afară de ce-au primit.  În duminica următoare preotul a ținut o slujbă despre cumpătare.

          – E ginars, a răspuns mofluz gazda cu ochii la secretară.

          – Și oamenii ăștia au venit să te ajute nu-i așa? Se cuvine să-i cinstești cu un pahar de vin rece.

          „Ah, n-a uitat parșivul de popă” își spuse omul supărat. De Revelion, preotul petrecuse cu niște neamuri venite de departe până către ziuă. Dimineața s-a dus mahmur la slujba de Anul Nou. A luat o dușcă să se dreagă și a făcut spectacol. La sfârșit a luat din nou cuvântul: „Iubiți credincioși, am avut la biserică o cruce din moși-strămoși aurită și ați furat-o. Acum doi ani, cu mare cheltuială am comandat o cruce de argint și ați furat-o. Acum am făcut o cruce din inox. Dac-o mai furați și pe asta, de Bobotează mai pupați voi druga!” și realizând grozăvia pe care a spus-o, ca să mai repare câte ceva a continua: „Sper ca cei care n-au plătit contribuția anul trecut s-o plătescă acuma, să nu mai țină porțile închise și câinii liberi!” și-a dat și câteva nume făcându-i de ocară, printre care și pe cel al gazdei. De ciudă omul s-a gândit să-i dea preotului o lecție, așa că l-a pândit când vine cu Iordanul și s-a gândit să-i dea banii în monede de cinci lei, încinse bine pe sobă. După botez, părintele n-a făcut mofturi și când a înșfăcat banii s-a ars aruncându-i pe jos. „Vezi cum ard mâinile banii nemunciți, părinte?” i-a strecurat gazda preotului printre dinți. Preotul și-a scos batista și-a adunat de pe jos monedele.

          – Și eu aș bea un pahar de ceva rece, declară secretara primăriei în fața bărbaților care-o sorbeau din priviri.

          – Așa se schimbă treaba, declară gazda gata să-i facă pe plac frumoasei vecine. Muiere, meri și adă damigeana și niște pahare de vin! Și adă tu și niște scaune, să stea lumea jos!

          Mare bucurie printre convivi. Femeia le-a adus de toate, s-a turnat în pahare.

          – Vedeți cât e de frumos când oamenii se-ajută între ei? întrebă preotul.

          – Păi nu m-au ajutat cu nimic că scroafa-i nemișcată în coteț, continuă omul scăparând din priviri pe toată lumea. Muiere du-te dă mâncare la găini și dă drumul la gâște și rațe să vină acasă, continuă pe un ton supărat, da de cumva musafirii se vor simți și vor pleca. Nici vorbă. Fasole și Țapu’ s-au dus totuși până la coteț și au avut năstrușnica propunere să dărâme coșmelia. Că așa o pățit și Tabla, o băgat porcul înăuntru când era mic și-n iarnă, animalul s-a făcut mai mare decât ușa, așa că, musai o trebuit să strice cotețul. Și ca să-l îndulcească pe om s-au apucat să-i laude curtea asfaltată până la garaj, grădina cu legume și bineînțeles, vinul care alunecă ușor pe gâtlej. Țapu’ este ceteraș, scârție cum poate la vioară. Este protejatul lui Tabla. Când râde, o face din diafragmă, soțând un behăit ca de capră: E-e-e-e-e-e-e-e-e! Așa, fără nici un anunț a scos vioara din cutie și s-a apucat de cântat. Nu nimerea melodiile, dar se străduia cu mult entuziasm. În pauzele scurte când își lua paharul cu vin se auzeau zarurile de la jocul de table.

          – Bă, așa eu nu mai joc. Prea mult noroc ai! Cred că trișezi.

          – Ăsta nu-i noroc Suflete! Asta-i știință, bă! răspundea Tabla cu un zâmbet de expert.

          – Muiere, uzi și tu roșiile și castraveții ăia? Că amu-i duminica pe noi!

          Femeia a luat udătorul și a plecat spre butoiul mare care stă în grădină.

          – Da’ tulai tu muiere, nu ți-i cald îmbracată așa gros? întrebă și Umflata, nevasta lui Fasolea pe femeia care uda cu râvnă legumele. Să nu ți se facă rău!

          – Păi de-aia-i îmbrăcată să nu vedem noi cât îi de faină, sări și Țapu’. Ei că nu știi cât te-am pândit io să te prind, da te-o îmbârligat bărbatu-tău mai repede! E-e-e-e-e-e-e-e! E-e-e-e-e-e!

          – Da ție nu ți-e teamă că într-o zi o să te reclame vreo femeie, vreo fată? întrebă omul bisericii.

          – De ce să mă reclame, că doară la toate le-o plăcut! E-e-e-e-e-e-e! E-e-e-e-e-e-e!

          Toți s-au apucat de râs, mai puțin preotul care nu prea era de acord cu treburile astea, așa de tineri. Doară cât era vara de lungă, băieții erau pe hotar și pândeau fetele și femeile care mergeau la lucru și mai cu voia mai cu nevoia le băgau în cucuruz sau în căpițele cu fân. Femeia cu udătorul o avusese pe fata cea mare la cinșpe ani iar soțul n-avea șaptepe și era la profesională. Apoi au făcut-o repede pe a doua ca să nu-i meargă omul în armată. Și fetele s-au măritat repede c-așa a vrut bărbatul. Din când în când îi reproșa: „Măi omule, se mărită fetele fără școală”. Primea același răspuns: „Cui i trebe școală să facă pe banii lui! Ce atâta școală?” Cam așa judecau toți în sat. Dar faptul că cineva, fie el și Țapu’, i-a spus de față cu toată lumea că-i faină, a făcut-o să zâmbească. Poate ar fi râs dacă nu-și vedea bărbatul încruntat.

          – Azi mi-o mirosât a pită în cuptor, continuă Umflata, și aproape că mi-o plouat în gură. Ce bun-ar fi o felie cu slănină și cu caș și cu roșii! Mai ales că vinu’ ăsta mă roade la stomac!

          – Bună idee, se alătură și secretara primăriei.

          – Ca o gazdă bună, începu preotul, n-ar strica să împarți cu oaspeții toate cele! Dă și ți se va da!

          – Exact la asta m-am gândit și eu, dom’ părinte, sări și Tabla cu gura.

          – Muiere, du-te și adă ceva de mâncare la oameni! Cam fără tragere de inimă și cu inima srânsă că pita e la cartelă. Și ei fac pâine în casă de nevoie. Afurisit popă!

          – Și să nu uitați să dăruiți și lui Dumnezeu parte Lui, că biserica e săracă și are nevoie de sprijin.

          – Popă, nu fii cu dracu’! sări Sufletu’ din amorțeală. Păi ce, o luat Dumnezeu credit de la cooperativă și nu mai poate plăti rata? continuă cu năduf de om cherchelit. Ia vezi!

          Pe masă au apărut bucatele aduse de femeia îmbrobodită cu batic și îmbrăcată cu capot. Privirea soțului era dezaprobatoare. În acel moment trecu pe lângă meseni vaca întoarsă de la ciurdă. Îi privi cu mirare, mugi încet și-apoi se duse către șura mică.

          – Muiere, du-te și mulge vaca, ordonă gazda dintre plescăiturile mesenilor.

          Femeia se șterse la frunte de sudoare, apoi lua gălețile și un scăunel și plecă spre grajd. Toți se sileau să apuce cât mai mult și-și îndesau mâncarea în gură de nu puteau nici să sufle. Se mai ostoiau cu câte-o gură de vin din când în când, înghițind cu zgomot dumicații mari. Chiar atunci, au intrat în curte Pocăitu’, soțul secretarei  și Profesoru’. Lucrau împreună după orele de servici ca zugravi. Se-nțelegeau bine. Soțul secretarei, sătul de infidelitățile partenerei trecuse la o biserică neoprotestantă. Secretara era convinsă că a făcut-o din răzbunare, ca să-i strice cariera și dosarul de cadre. „Ce carieră femeie, că ai zece clase! Dacă ție nu ți-e rușine de fete și de mine, mie mi-e rușine de Dumnezeu!”. N-au divorțat fiindcă erau prea multe de împărțit: trei fete, o gospodărie frumoasă, omul fiind foarte muncitor, mașină. De când se pocăise a câștigat la C.E.C. nu una, ci trei mașini! Și asta a dus la multe vorbe și invidie. Profesoru’ nu era căsătorit. Era pasionat de cărți și-n timpul liber citea. Foarte îndemânatic și isteț. Trebuia să se căsătorească cu fata preotului, dar cu o săptămână înainte de nuntă a prins-o cu Țapu’ în șură.

          – Bună seara, dar ce-i aici clacă?

          Au fost îmbiați cu băutură, dar au refuzat, au aflat și motivul adunării, apoi au privit spre curtea asfaltată.

          – Nu-i rău, își dădură ei cu părearea, numai că îi curtea în pantă și de cumva plouă, toată apa o să meargă în garaj. Trebuie să faci și-un șanț. Cu scroafa ce-i?

          Omul îi conduse la coteț. Au intrat amândoi, apoi au cerut un cuțit ascuțit și-o foarfecă de croitorie.

          – Muiere, adă cuțit și foarfecă! tună bărbatul cu gândul la ce i-au spus noii veniți despre mașină. Au cumpărat-o cu banii jos de la Pocăitu’. Acum trei ani a furat aproape trei sute de baloți și i-a îndesat pe unde a putut. A urmat o lună ploioasă, baloții din câmp au putrezit. Și aici și-n alte sate. A venit și inundația și a pescuit un coteț cu cinci șoldani din apă. Mare noroc! Iarna baloții i-a vândut cu o sută bucata, a tăiat și porcii și i-a vândut cu o sută kilu. Numai Fasolea l-a amenințat că știe ce-a făcut și vrea jumi-juma dacă nu o să zică la toată lume. I-a dat cinci baloți ca să-i astupe gura. Și când l-a mai ameninațat i-a spus că și el o să spună la toată lumea că l-a avut complice pe Fasolea. „Am glumit bă, nu te supăra!”. Nu are carnet, dar scoate în fiecare duminică mașina la poartă chiar dac-o împinge, mândru nevoie mare, să vadă tot satul. În coteț a intrat și femeia să-i ajute. Toți îi bârfeau pe cei doi, cu dispreț sau invidie, după caz.

          – Nu ți-i teamă că muiere-ta-i înghesuită cu doi bărbați în coteț? E-e-e-e-e-e! E-e-e-e-e! Scroafa guiță, apoi a văzut-o în ușă. S-a dus la troacă, și băgând botul până la ochi începând să cleofăie lătura. Au ieșit și oamenii și femeia, transpirați leoarcă.

          – Și-a prins scroafa părul în asfaltul cald și din cauza asta nu s-a mai ridicat. Pune niște nisip și niște paie până se-ntărește asfaltul, spuse Profesoru’.

          – Exact la asta m-am gândit și eu, decretă Tabla.

          – Muiere, adă nisip și paie! declamă omul vizibil ușurat în râsetele asistenței. Te-ai gândit pe naiba, măi Tablă! Numai gura e de tine și de Jegu’. Nu sunteți în stare de nimic! izbucni gazda.

          Salvatorii s-au spălat, apoi au salutat și au dat să plece în timp ce Țapu’ intona „Mulți ani trăiască!” în bătaie de joc.

          – Cum se poate ca un pocăit să fie prieten cu-n fals profesor, ateu? comentă răutăcios preotul.

          – N-avem vreme de bârfe și de prostii, și asta face posibil orice, continuă Profesoru’.

          – Femeie, să ai grijă de casă că eu mă duc la adunare, spuse Pocăitu’ secretarei.

          Simțind înțepăturile, Fasolea și Umflata au plecat să vadă de vaci odată cu salvatorii, iar Tabla s-a oferit să radă scroafa că arăta prea rău. După ce o curăță, a cerut spirt ca nu cumva să se infecteze. Când a turnat spirtul, scroafa l-a împins, a ieșit din ocol și  a plecat direct spre groapa de noroi din fundul curții. Toți s-au apucat de râs și atunci, bărbatul aluat o bucată de slănină și a frecat corzile viorii fără să fie observat de ceilalți.

          – Așa fac și oamenii! Oricât i-ar îndrepta biserica către curățenie, tot la mizerie se duc, spuse preotul în loc de bună seara plecând cu diacul la vecernie. Țapu’ desoperi că cetera lui a rămas fără glas. S-a supărat și-l bănuia pe preot. Apoi din senin, secretara l-a invitat la scăldat. Au plecat și ei. Rămași singuri și cu damigeana goală, Sufletu’ și Tabla și-au luat jocul și au plecat poticnindu-se, făcând pe supărații. I-au condus la poartă. Greu, dar i-au condus.

          – Dacă mai dai ceva de băut, ești cel mai bun prieten, rosti grav Sufletu’.

          – N-am! Ați băut tot.

          – Du-te naibii de zgârcit! i-au urat cheflii ieșind pe poartă. Au ieșit și ei să închidă porțile privind în lungul drumului. La poarta vecinilor era adunare mare și Umflata dădea  raportul tuturor.

          – Bă, am auzit c-ați tăiat moțul la scroafă! Am auzit c-ați asfaltat cotețul!

          Chiar atunci, de pe drumeagul de la râu au apărut secretara și Țapu’. Gelos și furios că altul i-a luat locul lăsă să-i scape o înjurătură. Era nervos că a ajuns de râsul satului și „râd sărăntocii de el. De el! Care are mașină!” După ce-a închis poarta, observă că pisicile tocmai i-au mâncat peștele. Se gândi că nu mai are vin și toate i-au ieșit pe dos și plin de furie  își lovi soția cu pumnul în spate, apoi o scutură cu furie izbind-o cu capul de peretele casei.

          – De nimic nu ești bună tu! Lună și bec să faci în curte! Ai înțeles? Eu mă duc să mă culc. Apoi intră în casă trântind ușa. Femeia rămasă fără aer și năucă, cu hainele în dezordine se sprijinea de zid cu gura întredeschisă în căutarea aerului. De pe terasă, secretara a văzut-o.

          – Tulai tu vecină, da nu mai sta așa îmbrăcată pe căl... dar se opri brusc când observă vânătăile îngrozitoare de pe brațe și spate. Femeia s-a acoperit repede în timp ce trăgea aer în piept:

          – Hiiiiiiiiiiii...

        32. Titi

          Haoarde, Totona! Fugi și spune la taică-meu să vină acasă!

          Țiganii se buluciseră în curte la Burtea.

          Veniseră din celălalt capăt al satului, unde era măritată Tanţa.

          Dădeau din mâini și scuipau. Cei mai mici se văicăreau și își trăgeau nasurile.

          Din cartier veneau doi ţigani bătrâni, beţi turtă, înjurând.

          – A venit poliţia! L-a luat la bătaie pe Matalecu!

          Pe mijlocul drumului, tăvălindu-se prin praf, se dădea de ceasul morţii Mariţa ţiganca:

          – Aoleu! Mi-a omorât băiatu! Ce mă fac eu acuma? A omorât pe Titi! Lumea vorbea ca, la cârciuma din cartier, se iscase o încăierare între ţigani. Veniseră, de fapt, beţi morţi de la Radu Negru, unde nu știu ce afaceri au învârtit și cei mai tineri aveau chef de ceartă de acolo. Matalecu era ditamai zdrahonu, bea cât un cal și nu se-mbăta. La nervi, făcea rău. L-a luat pe Titi de ceafă și i-a tăiat beregata. Nici n-a crâcnit. Au adus medicul legist, procurorul, pe primar, care-l botezase pe Titi. Martorii nu prea au avut ce să spună, se codeau. Că ţiganii... intră azi în pușcărie și mâine vine și te omoară.

          Mortul stătea culcat pe pietrișul proaspăt adus de din vale. Sângele îi gâlgâia încă din rană.

          Dupa colţ apăru ta-su, beat ca totdeauna, dând din gard în gard. Avea ochii inchiși pe jumătate și nu zicea nimic. Doar sughiţa. Nu-și dădea seama cine omorâse pe cine.

          – Gheorghe, haide, nu te supăra! Vino, să stăm de vorbă!

          – Ce-i, primarule?

          – I-a luat gâtu al lui Matalecu!

          – Matalecu! Dă-l în p... mă-sii pe Matalecu! E rău!

          – O să vă ajutăm noi să-l îngropaţi. Acuma că eu i-am fost naș...Hai și înţelege!

          – De-aia te-a făcut mă-ta?

          – Ce tot îndrugi, mă?

          – Mama voastră de...

          – Radu, luaţi-l voi, că ăsta se omoară cu alde Matalecu!

          Gheorghe se dezechilibră și călcă pe mâna mortului, adică a lui fi-su. Abia atunci văzu că mai era cineva lânga el. Crezu că-i beat și s-a lovit la cap.

          – Hai, Totona, acasă! Hai să-ţi dea tata... Totona, ești surd? Ce-are ăsta, bă? Il zgâltâi niţel. Băiatul era adâncit într-o beţie ciudată. Ce, nu-l auzea pe ta-su?

          – Ce i-aţi făcut la băiatu meu?

          Țiganii ceilalţi se uitau cu ochii holbaţi în jur, gata de fugă. Niciunul nu sufla. Gheorghe se repezi la unul mai răsărit. Îl luă de o ureche și-l pocni până-i dădură lacrimile. Copilul o luă la sănătoasa, fără să se uite în urmă.

          – Tite, Tite! Aoleu, oleu! L-a omorât pe Tite!

          Se trânti în șanţ, bătându-se cu pumnii în piept. Că de ce Tite.

          P-al lui Matalecu l-au bagat la pușcărie.

          Dupa trei luni, a ieșit teafăr și nevătămat. Să se mire proștii.

Poeziile participante AICI

Vezi AICI Partea I
Vezi AICI Partea a II-a
Vezi AICI Partea a III-a
Vezi AICI Partea a IV-a
Vezi aici Partea a VI-a
.

Vizualizări: 238

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Munteanu Manuela îi place postarea pe blog Trec anii în zbor... a lui Grig Salvan
cu 13 minute în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 17 minute în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a postat un videoclip

Grig Salvan - Sublime Tango - Tangoul Sublim

Instrumental romantic music, composed and performed by Grig SalvanSUBLIME TANGOi'll dance on a dreamy night with you tangoulto resound eternally in our heart...
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Omul cu lebeniță a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Trădarea a lui Corneliu Neagu
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Ce n-am iubit... a lui Corneliu Neagu
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu-mi căutați în pustie urmele! a utilizatorului Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog jumătate de gând a utilizatorului Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Străinule, a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog discurs anapoda a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Străinule, a lui gina zaharia
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Remember a lui Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog discurs anapoda a lui Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Căutarea a lui Monica Pester
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor