Partea a III-a (proză) - Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022

        16. Fiul culegătorului de chihlimbar

          Încântat de balanța contabilă pe care expertul său contabil i-o prezenta cu o voce fără inflexiuni, ca de robot, Daniel realiză cu întârziere că cineva ciocănea în ușa biroului său. Nemulțumit, mormăi:

          – Intră!

          Vădit stânjenit, în încăpere intră juristul societății, mâna dreaptă a lui Daniel, cu figura omului care știe că nu este binevenit.

          – Îmi pare rău, dar trebuie...

          – Manolică, ți-am zis ce fac și tu știi că nu îmi place să fiu deranjat în asemenea momente. Indiferent ce probleme ar fi, puteai să mai aștepți o jumătate de zi, că nu crăpa lumea!

          – Îți dai seama, Daniel, nu te-aș fi deranjat dacă nu ar fi ceva foarte important. Te așteaptă la bar domnul Simion Popescu. El m-a trimis să te anunț!

          Surprins, Daniel deveni brusc atent și repetă mecanic:

          – Cine? Simion Popescu? Comisarul Șef?

          – Da, el.

          Preț de câteva clipe lui Daniel îi reapărură în memorie amintiri pe care aproape le și uitase. Se revăzu în anii grei de instrucție de la Academia de Poliție, pe care îi trecuse mai ușor alături de colegul și prietenul său Simion, apoi în primii ani de activitate din cadrul Serviciului Analiza Informațiilor, tot alături de prietenul său. Abia acum realiză că de la demisia sa din poliție, din urmă cu mai bine de doisprezece ani, nu se mai întâlnise mai mult de două ori cu amicul său. Ce o fi? Polițistul nu venise niciodată să-i ceară ceva, cu toate că știa că fostul sau coleg reușise în afaceri și ajunsese un om bogat după plecarea din poliție. Se ridică rapid de pe scaun și porni grăbit spre bar.

          – Gata pentru astăzi, continuăm mâine de dimineață, îi aruncă din fugă contabilului său.

          Ajuns la bar își zări fostul camarad așezat la o masă micuță, într-un loc retras. Era același bărbat solid, prezentabil, însă acum avea o calviție pronunțată, puținul păr care îi mai rămăsese fiind aproape cărunt, în timp ce fața ridată și cearcănele imense de la ochi trădau viața agitată pe care o trăia. Nu se putu abține să nu se întrebe: oare și eu m-am schimbat tot așa de mult? Să fie vorba de viața aceea grea de militar, care te consumă zilnic?  Slavă Domnului, am avut noroc și am scăpat de acolo la timp!

          Copleșit de gânduri, Daniel ajunse în fața prietenului, îl apucă zdravăn în brațe și îl strânse cu putere la piept.

          – Simion, înainte de a-mi spune ce vânt te aduce aici, dă-mi voie să le spun băieților să ne facă o friptură mare, în sânge, ca aia la care visam noi în Academie! Și până la friptură și vin, să ne aducă rapid un whisky fin, să ne dezlege amintirile de odinioară. Făcu cu ochiul și continuă: pentru că acum am de unde și mai ales, îmi permit!

          – Da, știu că ai avut noroc în afaceri, cred că îți dai seama! Cu munca mea, ar fi de râs dacă nu aș ști atâta lucru. Fii foarte atent însă la ce îți voi spune, pentru că nu vreau să repet: nu stau mai mult de zece minute. Cât bem o cafea, ca odinioară, timp în care eu îți voi spune de ce am venit. Tu încearcă să nu te exteriorizezi. Să nu se citească nimic pe fața ta, în afară de bucuria revederii cu un fost coleg de serviciu. Am cumpănit multă vreme înainte de a veni la tine și vei înțelege de ce. E o chestiune în care ești implicat. Mai corect spus, este implicat tatăl tău. Am riscat venind, dar prietenia și camaraderia noastră de atâția ani nu m-au lăsat să nu te avertizez.

Daniel îi făcu semn băiatului de la bar și când acesta sosi, îi comandă două cafele mari, după care privi direct în ochii fostului camarad.

          – Dar ce solemn vrei să pari, Simion! Aproape că mă furnică pielea de emoție! Dacă vrei să mă sperii, ai reușit!

          – Nu vreau să te sperii, dar este ceva grav. Ai făcut Academia, ai lucrat în poliție, așa că îți spun în câteva cuvinte, ca să evaluezi corect situația în care te afli: consideră-te în alarmă reală de luptă. Foarte probabil, va trebui să lupți pentru viața familiei tale și poate chiar a ta.

          Daniel puse cu grijă ceașca de cafea pe masă și toată buna dispoziție îi dispăru de pe față, ca luată de vânt.

          – Omule, acum chiar mă sperii! Tu mă știi de atâția ani și îți spun sincer că tatăl meu nu a făcut nimic ilegal, ca să aibă a se teme. Tot ce a realizat până acum familia noastră a fost obținut cu trudă și muncă pe rupte. Ne-am plătit la timp datoriile față de stat, toate activitățile societăților noastre au fost desfășurate cu acte legale și nu am angajat nici măcar un singur necalificat la negru. Documentele societăților pot fi verificate la orice oră din zi sau din noapte.

          Comisarul Șef îl privi cu simpatie pe prietenul său și îl bătu încurajator pe umăr.

          – Daniel, mie nu trebuie să-mi justifici nimic. Dacă nu aș fi fost convins că ești un om integru, nu aș fi venit la tine. Fiindcă acum știi despre ce este vorba, iată situația, pe scurt : pe numele tatălui tău a fost depusă o plângere penală, s-a constituit dosar de urmărire penală în care, printre altele, sunt și mărturiile unor vecini și colaboratori de-ai tatălui tău. Probabil că foarte curând va fi chemat să i se aducă la cunoștință calitatea de învinuit. Spune-i tatălui tău să își caute urgent un avocat bun și mai ales, de mare încredere, dar nu de pe aici, din zonă. Dacă poate, unul de la București, chiar dacă va costa enorm. În situațiile acestea libertatea este mai scumpă și decât banii!

          Comisarul se ridică în picioare, sorbi ultima gură de cafea și-l privi cu milă pe omul prăbușit în scaun.

          – Daniel, nu te lăsa doborât! Este cât se poate de grav, însă cred că ai datoria, și știu că poți, să lupți cu toate puterile pentru adevărul tău. Și pentru familia ta, la urma urmei.

          – Să lupt... da, trebuie să lupt! Dar nici nu știu cu cine și de ce trebuie să lupt!

          Își apucă prietenul de mână și îl sili să se așeze din nou pe scaun.

          – Doar două minute, Simion! Îți dau cuvântul meu de onoare că nu o să spun nimănui și nici nu voi lăsa să se înțeleagă că am aflat ceva. Te rog, dacă știi, spune-mi cine a făcut plângerea penală și sub ce motiv. Dacă nu știi, sau nu poți să-mi spui, nu o să mă supăr, te înțeleg foarte bine. Numai că dacă aș ști cine a făcut plângerea, cel puțin aș putea intui o parte dintre motive.

          – Plângerea penală este făcută de unul, Roibul, iar martorul cel mai important este senatorul Buliga, șeful de partid al lui taică-tău. Alt martor important este chiar un vecin de-al vostru, unul pe nume Nițan, care a confirmat toate acuzațiile din plângerea penală.

          Comisarul se ridică, salută și porni grăbit spre ieșire, în timp ce prietenul său încă stătea năucit în scaun, privind în gol. După o vreme se ridică, merse în biroul său și îi spuse secretarei:

          – Melania, cheamă-l la mine pe Manole, apoi sună-l pe Curelariu și spune-i să termine singur balanța, că eu voi fi ocupat câteva zile. 

          Formă cifrul unui seif din perete și scoase câteva bibliorafturi pline cu acte, pe care le răsfoi cu luare aminte, scoțând din ele câte un document, pe care îl așeza cu atenție în geanta sa diplomat. După câteva minute, recunoscu ciocănitul discret în ușa biroului.

          – Intră!

          Manole, prietenul și cel mai apropiat colaborator al său, intră silențios în birou, cu agenda pregătită, ca întotdeauna.

          – M-ai chemat!

          – Manole, m-a sunat tata și mi-a spus că îl doare foarte tare coloana, abia se mai poate mișca. Maică-mea, săraca, nu poate nici ea să-l ajute prea mult, că abia se mai mișcă. Mâine voi merge cu tata la București, la o clinică bună, să-i facă analize amănunțite. Nu știu cât o să lipsesc, eu zic că într-o săptămână să avem rezultatele. Dacă va dura mai mult, o să te sun și te anunț. Știi ce trebuie făcut în lipsa mea, dar vreau să reții o chestiune foarte importantă: indiferent cine ar veni să ceară informații despre societățile noastre, dacă nu sunt organe abilitate oficial, nu le spui nimic. Absolut nimic. Motivezi că eu ți-am dat directiva asta. Spune-i și Melaniei, să știe și ea și atenționează-l și pe Curelariu, să le interzică celor de la contabilitate să răspundă la întrebări pentru care nu au competență.

          Văzând expresia mirată a colaboratorului său, Daniel continuă:

          – Da, e ceva extrem de grav, dar nu vreau să-ți spun acum. Deocamdată nu vreau să vorbesc mai mult, e suficient să știi cât ți-am spus. Când mă reîntorc de la București, îți voi spune totul.

          – Am înțeles, Daniel. Concentrează-te pe problemele tale personale, eu știu ce trebuie să fac aici. Transmite-le lui nenea Ștefan și mătușii Mărioara multă sănătate din partea mea și să vă întoarceți cu bine!

          Cei doi bărbați își strânseră mâinile, apoi Daniel își luă geanta, se sui în autoturismul său și în câteva zeci de minute ajunse în fața vilei elegante în care locuiau părinții săi, cu un desing modern special, părând a fi construită toată doar din sticlă, făcând-o singulară în cocheta comună turistică de munte. În curtea vilei, brazi argintii frumos toaletați țâșneau spre cer ca niște săgeți argintii, întrerupând plăcut simetria rondurilor de flori multicolore, bine îngrijite. Explozia de culori florale era accentuată și mai mult de moliciunea de un verde crud a gazonului, tuns aproape la milimetru.

          Intră în casă și își găsi părinții așezați la masă, pregătindu-se de prânz. Maică-sa îl observă prima, se ridică de la masă, îl strânse în brațe și după cel îl sărută cu afecțiune, îl luă aproape pe sus si îl duse la masă.

          – Dragul mamei, ce surpriză ne faci! Soacră-ta, aia care o fi să fie, să știi de la mine că e bățoasă! Ia loc, să mâncăm împreună, acum îți aduce mama ce trebuie!

          Daniel își îmbrățișă și tatăl, ținându-l strâns la pieptul lui. Bătrânul îi scrută ochii câteva clipe cu luare-aminte, încercând să deslușească pe chipul băiatului său motivul vizitei. Apoi, îi arătă din ochi  sticla plină cu lichidul rubiniu închis, atât de apreciat de Daniel.

          – Pleci repede, sau putem bea o afinată?

          – Da, poți să pui un păhărel, tată! E timp destul până mâine dimineață!

          Daniel își privi tatăl cu o milă nesfârșită. Îi era drag omul acesta, împovărat de ani, care abia se mai mișca prin casă. Știa că avusese o viață grea de mic, fiindcă tatăl lui nu-l lăsase la școală decât patru ani, pentru ca apoi să-l ia cu el în pădure, la adunat de chihlimbar. Asta învățase de mic și asta făcuse toată vața, chiar și după ce se însurase cu Mărioara și se născuse Daniel, cu toate că din ce câștiga abia reușea să pună pe masă hrana familiei sale. O ocupație grea și periculoasă, pe care puțini se încumetau să o practice. Daniel își amintea bine ziua în care tatăl său fusese adus acasă cu Salvarea, acoperit din cap până în picioare de bandaje, după ce se luptase cu un urs care îl surprinsese în pădure. Avusese noroc și scăpase teafăr, refăcându-se complet, dar din ziua aceea mama lui se ruga aproape zilnic de tatăl său să renunțe la culesul de rășină prin păduri și să-și caute un post la ocolul silvic. Nu a avut cu cine să se înțeleagă. Tatăl său continuase să adune chihlimbar până după schimbarea regimului politic din țară, când după câțiva ani reușise să deschidă primul gater din comuna lor. Văzându-și tatăl așa îmbătrânit și slăbit, pentru câteva clipe Daniel fu tentat să nu-i spună bătrânului de ce a venit, vrând să amâne lovitura pe care bătrânul urma să o primească.

          Așteptă până când mama sa aduse pe masă tot ce trebuia, apoi, ridică paharul și ciocni cu părinții săi:

          – Noroc, mamă, noroc tată! Să vă văd sănătoși și în putere mulți ani de aici încolo!

          Mama lui îl sorbea din ochi, îi punea în față toate bunătățile care știa că îi plac și încerca mereu să aducă vorba despre ce o preocupa pe ea. 

          – Daniel, dragul mamei, nu ai găsit și tu prin Câmpulung o fată care să îți placă? Că, uite la noi, suntem bătrâni, abia ne mai mișcăm și vrem și noi să te vedem la casa ta! Apoi, nici tu nu mai ești chiar tânăr, anii trec repede!

          Ridicându-se rapid de la locul său, Daniel se duse la maică-sa, îi sărută mâna și o apucă de după umeri, strângând-o în brațe:

          – Ia uite la ea, draga de mama, ce grijă are ea! Fii liniștită, mamă, va veni și clipa aceea! Nu am prea avut timp până acum să mă ocup de așa ceva și nu vreau să mă pripesc. Pentru mine, ca și pentru voi, familia este sfântă. Însă îți promit că imediat ce voi găsi ocazia potrivită, voi face și pasul acesta! Privind direct în ochii tatălui său, continuă: tată, mama mi-a amintit că voiam de mult timp să mai stau de vorbă cu tine, ca altădată, la un pahar de Cotnari. Știu că ai o sticlă veche, ce zici, o aduci și stăm puțin de vorbă, după ce mama se duce să se odihnească? Trebuia să fi desfăcut sticla de acum două ore, dar nu are nimic, merge și așa, dacă îl bei în familie. Nu stăm mai mult de o oră, ce părere ai?

          – Cum să nu, dragul tatei, uite acum aduc vinul și pahare, ca să dăm noroc și cu maică-ta, după care ea se duce să se odihnească, iar noi continuăm.

          Bătrânul plecă după sticla de vin, iar mama se apucă să strângă bucatele de pe masă.

          – Mamă, stai liniștită, măcar acum, cât sunt eu aici. Lasă-le, le strâng eu și le duc la bucătărie. Până vine tata, eu am și terminat.

          După câteva minute tatăl său apăru cu vinul, turnă în cele trei pahare și ciocniră iar:

          – Dragilor, să fiți sănătoși și liniștiți, mulți, mulți ani!

          Când mama lui Daniel se retrase, tatăl lui îl privi cu ochi iscoditori și tuși, dregându-și glasul:

          – Daniel, nu m-am născut ieri și chiar dacă nu am prea multă școală, nu sunt prost. În plus, te cunosc prea bine, ca să-mi dau seama că s-a întâmplat ceva de rău.

          – Așa este, tată, s-a întâmplat ceva și e grav. Înainte de orice, vreau să stabilim două lucruri: orice ar fi, nu trebuie să intri în panică, pentru că o vom scoate noi la capăt. Apoi, foarte important: trebuie să-mi spui foarte sincer tot ce te voi întreba, pentru că de corectitudinea a ceea ce îmi vei spune, depinde reușita noastră. Și trebuie să-ți reamintești totul foarte bine, pentru că orice omisiune va atârna foarte mult în balanța eșecului. Deci: cine este Roibul Vasile și ce treabă ai, sau ai avut cu el?

          Surprins la auzul acestui nume, bătrânul repetă silabisind, ca pentru el:

          – Roi-bul Va-si-lee... Roibul o chema pe bătrâna care locuia în bordeiul ala dărăpănat de lângă pădure, pe care eu am îngrijit-o mai bine de zece ani. Era aproape paralizată și nu o ajuta nimeni și într-o zi, când treceam pe acolo, a strigat după mine și cu lacrimi în ochi m-a rugat să-i aduc o găleată de apă și o pâine, că moare de foame și de sete. Mi-a fost așa de milă de biata femeie, că din ziua aia treceam zilnic pe acolo și îi duceam mâncare făcută de maică-ta și îi făceam tot ce trebuia prin casă și curte, ca să-i mai alin chinurile. Eram tânăr și în putere, umblam toată ziua prin munți și ce făceam pentru ea mi se părea ușor și creștinește. Cred că ți-o mai aduci și tu aminte, pentru că a murit cu vreo cinci ani înainte de 1989. În ultimii ani de viață bătrâna mi-a povestit că părinții ei fuseseră oameni înstăriți înainte de război, că avuseseră treizeci și șase de ha de pădure în zona Paltinu-Moldovița, un hotel în Gura Humorului și câteva clădiri în Câmpulung și că după ce comuniștii au luat puterea, au fost deportați în Bărăgan, unde au și murit. Ea nu a putut trăi acolo, așa că prin anii 70 s-a reîntors aici și a cumpărat bordeiul ăla, în care a și murit. Mi-a spus că singura ei rudă în viață era un nepot care trăia în Câmpulung, Vasile, fiul unei rude îndepărtate și că la reîntoarcerea din Bărăgan îl rugase să o ia la el, ea fiind deja bolnavă. Bătrâna îi promisese că dacă o ia în grijă îi donează actele de proprietate pe pădure și clădirile din Câmpulung și Gura Humorului. Doar că nepotul ăsta nu a vrut să audă de așa ceva, ba i-a și interzis să mai vină pe la el, pentru că, zicea el, din cauza ei va avea probleme mari cu Securitatea. După ce am îngrijit-o câțiva ani buni, bătrâna mi-a zis să mergem la oraș, la un notar, ca vrea să-mi doneze mie actele alea. Numai că era începutul anilor 80, oamenii mai degrabă fugeau de acest gen de probleme, cine se gândea că se va mai întoarce roata și regimul va cădea? Până când, înainte cu vreo trei ani să moară, mai mult ca să scap de gura ei, am luat-o și  ne-am dus la Câmpulung, unde mi-a făcut act de donație pe pădure și clădirea din Câmpulung, unde ai tu restaurantul acum. Spunea că restul documentelor nu le-a mai găsit. Când eu i-am spus că actele acelea de proprietate sunt hârtii fără valoare și că nu are rost să mai plătesc niște bani degeaba la notar, știi ce mi-a zis? „Ștefane, poate că așa este, cum spui tu! În cazul cel mai rău, vei rămâne cu ceva bănuți dați degeaba și cu niște hârtii în casă. Dar dacă totuși se va schimba ceva? Acolo sus, în Cer, o să am mulțumirea că ești urmașul meu!” Uite că s-a dovedit că bătrâna a avut dreptate. Am avut mare noroc cu ea!

          – Poți să-i spui cum vrei dumneata, tată! Dar eu zic că te-a ajutat Dumnezeu, pentru că te-ai milostivit de un suflet de om, când era mai chinuit!

          – Noroc, Daniel, noroc! Știi că sunt un om evlavios și bun creștin, dar îmi cunosc locul, știu că sunt prea păcătos pentru ca Dumnezeu să se uite la ce fac eu. Oricum ar fi, îi voi fi recunoscător bătrânei Roibul până mor, pentru că fără ce am primit de la ea, astăzi nimic nu ar fi fost posibil din ce avem. Am muncit mult să fac tot ce avem, e adevărat, dar dacă nu era ea, aș fi muncit poate și mai mult și tot sărac aș fi murit.

          – Dar cu senatorul Buliga, ce relații ai?

          – Ce relații să am? Nu speciale, nu suntem decât cunoștințe. Când este cazul, colaborăm. După ce m-au convins să intru în partid, el fiind șeful filialei județene, îmi este șef. Ne-am întâlnit pe la unele activități de partid și odată, când am fost la București, m-a dus la un restaurant select, unde am servit niște delicatese. În plus, am contribuit financiar la campaniile partidului, implicit a lui, când a ajuns senator. De câteva ori mi-a solicitat să contribui financiar când pleca pe afară, spunea el „pentru imaginea partidului”. Cam asta este tot!

          – Am înțeles. De nea Nițan nu te mai întreb, pentru că o să mă duc să stau de vorbă cu el, peste ceva zile. Uite despre ce e vorba: te rog să nu te sperii, dar Roibul Vasile ăsta ți-a făcut o plângere penală, iar senatorul și nea Nițan sunt cei mai importanți martori. În câteva zile vei fi chemat la procuratură pentru a ți se comunica oficial că ești pus sub urmărire și pentru a ți se lua prima declarație. Trebuie să ne pregătim apărarea temeinic. Simion m-a sfătuit să angajăm un avocat foarte bun de la București, indiferent cât ne costă. Cred că nu mai trebuie să-ți spun că până nu te cheamă oficial procurorul, nu trebuie să spui la nimeni că am aflat despre asta. Dacă scapi fie și numai un cuvințel, ești ca și condamnat. Până nu devine oficial, mamei nu-i spunem nimic. Și așa stă rău cu inima, cred că se va îmbolnăvi oricum când va afla, dar cel puțin o mai scutim câteva zile. Mâine mergem amândoi la București, am niște foști colegi din poliție care cunosc avocați buni și mă vor sfătui pe cine să angajez. Eu le-am spus oamenilor mei de la restaurant că ești bolnav și te duc la București, pentru niște investigații amănunțite la o clinică foarte bună. Tot asta îi spunem și mamei mâine, când plecăm. Deocamdată cam atât putem face, până nu știm precis ce învinuiri ți se aduc. Să mergem să ne culcăm, mâine vom pleca devreme. Dacă îți mai aduci aminte de ceva legat de persoanele de care ți-am spus, spune-mi, e posibil să fie ceva care ne-ar putea ajuta.

          În ziua următoare, dis-de-dimineață, îmbrăcat în haine ca de sărbătoare, bătrânul Ștefan Mirotoi aranja florile din ronduri cu gesturi tandre, de parcă le-ar fi mângâiat. Curând Daniel îl chemă în livingul spațios și frumos decorat:

          – Tată, vino să bem cafeaua, că s-a trezit și mama!

          Când intră, bătrânul își găsi soția stând pe scaun, privindu-l cu reproș vizibil.

          – Bine măi, Ștefănele, ce sunt eu pentru tine? Sunt una oarecare, care trece pe stradă, sau sunt nevasta ta, cu care ai împărțit bune și rele de peste cinzeci de ani? Auzi la el, lui îi e rău de atâta timp și nu spune nimic, ca să nu mă îngrijorez eu! Crezi că mi-e mai ușor așa, dacă am aflat de la băiat?

          Daniel oftă din greu și își privi tatăl.

          – Da, i-am spus eu, tată, ce să fac? Acum, să ne rugăm să fie totul bine. Bem cafeaua și plecăm, abia o să avem timp mai mult de umblat în București. 

          Bătrânul a tăcut aproape tot drumul. Ajunși în București, Daniel și-a sunat un prieten și s-au întâlnit la un bar. I-a cerut acestuia să-i facă cunoștință cu un avocat penalist foarte bun, fără a da amănunte. Prietenul său i-a prezentat în câteva cuvinte un celebru avocat din Baroul București și i-a spus că dacă este de acord, îl va suna pe acesta să-l informeze că un prieten de al lui ar vrea să-l angajeze într-o cauză foarte încurcată.  Au băut cafeaua și s-au despărțit.

          Văzându-l pe tatăl său și mai abătut, Daniel îl luă în brațe și îl strânse:

          – Tata, hai să-i facem o bucurie mamei, dacă tot am terminat repede cu avocatul. Uite, mai stăm trei zile și chiar mergem și la clinică. Pentru că mama se va îngrijora și mai tare, dacă nu-i vom prezenta niște analize, o să zică că este grav și nu vrem noi să-i arătăm. Ce zici?

          - Știu eu ce am, dar hai să mai fac unele, cred că așa e cel mai bine, din toate punctele de vedere.

          După patru zile s-au întors acasă, exact la timp, pentru că peste alte două zile bătrânul Ștefan Mirotoi a primit citația oficială de a se prezenta la procuratură.

          Daniel l-a dus acolo și i s-a părut un veac până când tatăl lui a ieșit pe ușă. L-a ajutat să intre în mașină și nu a mai răbdat.

          – Ce învinuiri ți-au adus, tată?

          Cu gâtul uscat și abia putând să vorbească, bătrânul șopti:

          – Daniel, o să-ți spun pe scurt: Roibul Vasile mi-a făcut plângerea penală, sub motivul că profitând de faptul că bătrâna Roibul era neputincioasă, i-am furat documentele de proprietate, documente care îi aparțin legal lui, în calitate de unică rudă moștenitoare. Nițan a confirmat că m-a văzut în casa bătrânei chiar în ziua morții ei, iar senatorul Buliga, în calitate de șef al filialei de partid, a declarat că am intervenit de nenumărate ori la el, încercând să-l determin să mă sprijine cu relațiile lui în afacerile mele, adică sunt un om corupt, care e foarte probabil să fi furat documentele acelea.

          – Tată, te duc acasă și dacă tot ajung acolo, o să merg să vorbesc cu nea Nițan. Să văd de ce a vrut să-ți facă răul acesta. Știu cât îți este de greu, totuși te rog să nu-ți faci griji prea mari. O vom scoate noi la capăt.

          Ajuns acasă își lăsă tatăl în grija mamei și coborî la vale, oprindu-se în fața gospodăriei lui Nițan. Strigă la poartă și din casă ieși soția vecinului, abia târșâindu-și picioarele.

          – Vai, dragul mamei, de când nu te-am văzut! Hai, intră în curte!

          – Tușă, mă grăbesc, voiam doar să schimb două vorbe cu nea Nițan. Poate altă dată!

          – Dragul mamei, nu e acasă, e plecat pe deal, adună fânul. Nu știu cât stă, dar când vine, o să-i spun că l-ai căutat!

          – Lasă tușă, că dau eu o fugă la el, acum, că nu știu când mai vin pe acasă. Sărut mâna!

          Ajuns la fâneață, Daniel îi făcu semn cu mâna gospodarului, chemându-l. Îl salută și izbucni supărat:

          – Acum vin de la judecătorie, nea Nițan! Eu știu că tata te-a ajutat mereu, cu ce a putut. Uite, până și tractorașul ăla și remorcuța le-ai luat cu bani de la el, pe care i-ai dat înapoi când ai putut dumneata! Fără dobândă, fără nimic! Doar că sunteți vecini, aci. Și dumneata așa i-ai plătit binele! Cum ai putut să faci așa ceva?

          Omul oftă din greu și fața i se lungi a durere.

          – Dane, știam că o să vină ziua asta! Te știu de copilaș și tu mă știi pe mine. E adevărat, i-am făcut un mare rău tatălui tău și te rog să mă crezi că nu am vrut, dar nu am avut încotro. Într-o seară m-am trezit în curte cu trei dintre frații Morariu, ai lucrat în poliție și trebuie să-i știi, ăia de îi știe de frică tot Câmpulungul. Au venit cu declarația scrisă gata și m-au amenințat că dacă nu semnez, o să-mi dea foc la casă, cu noi înăuntru. „O să ardeți de vii, ca șobolanii, cu casa voastră, cu tot. Și oricum, doar vrem să-l speriem puțin pe moșul Mirotoi, să nu se mai dea el așa mare!”. Când le-am spus că tu ai lucrat în poliție și că ai cunoștințe acolo, au râs de mine și unul dintre ei mi-a zis rânjind: „Și ce, nu ai mai văzut polițiști morți? Mai bine te-ai gândi la tine, nu la alții!” Asta este, Dane, mi-a fost frică. Lumea vorbește că frații Morariu ar fi oamenii senatorului Buliga și d-aia nu au pățit niciodată nimic, chiar și atunci când i-au bătut de aproape i-au omorât pe-alde Sălăgean și au dat foc gaterului lui Vicol, deși toată lumea știe că ei au fost. Te rog să mă ierți, dar și acum mi-e frică că vin ăia peste mine.

          Daniel se întoarse pe loc și plecă, fără a mai saluta. Ajuns acasă își îmbrățișă părinții, se sui în mașină și plecă direct la București. Pe drum îl sună pe senator și îi spuse că vrea să stea de vorbă cu el a doua zi, într-o chestiune urgentă. În ziua următoare, la prima oră, intră în cabinetul senatorului Buliga și fără să salute, se apropie amenințător de senatorul rămas înmărmurit.

          – Știu că tu ai fost capul mârșăviei care i-a fost făcută tatălui meu. Numai că ai greșit fatal, crezând că o să stau cu brațele încrucișate, în timp ce tu îl batjocorești. De data aceasta ți-ai ales o pradă prea mare pentru tine. Chiar dacă asta mă va costa toată averea, te voi duce acolo unde trebuie să stea infractorii de teapa ta!

          Vizita lui Daniel la cabinetul senatorului Buliga a declanșat un carusel de evenimente tragice pentru liniștita localitate de munte. La doar trei zile de la vizită, un incendiu puternic izbucnit simultan la cele două gatere aflate la mai bine de trei kilometri unul de altul și la modernul service auto aflat lângă cocheta și originala pensiune, a îngrozit suflarea comunei. Incendiul de la service-ul auto se manifestase cu atâta repeziciune și violență, încât s-a extins imediat și la vilă, surprinzându-i dormind pe bătrânii părinți ai lui Daniel, care au pierit în flăcări, arși de vii.

          După alte două zile, o altă veste tragică se abătu ca un trăsnet peste comuna atât de încercată. Daniel, fiul lui Ștefan Mirotoi, pierduse controlul autoturismului său, în apropiere de Complexul Turistic Palma, în timp ce traversa Obcina Mare, mașina se prăbușise într-o râpă, a explodat și a ars complet, din conducătorul auto găsindu-se doar câteva oase calcinate.

          Astfel, într-un cumplit moment de aliniere a planetelor, din neamul lui Mirotoi, culegătorul de chihlimbar și din toată agoniseala lui de o viață, nu a mai rămas nimic. Palma nevăzută a neființei absolute și destinul tragic făcuse să dispară într-o clipă orice ar fi putut reaminti că oamenii aceștia au trăit vreodată pe Pământ.

          După aproape un an de la aceste tragedii, un turist privea cu compasiune ruinele triste, ca niște cioturi de mâini amputate pline de funingine neagră, ridicate a rugă spre Cer. Printre brazii argintii mutilați groaznic de flăcări, martori încă vii ai tragediei acelor oameni, sclipea, ca și când ar fi fost viu, un covor de cioburi de sticlă calcinată, tot ce mai rămăsese din falnica fațadă de sticlă a fostei pensiuni.

          De la o masă de pe terasa cârciumii de vizavi de ruine, apărută la o lună după incendiu, un localnic chefliu privea cu interes turistul care făcea fotografii, apoi începu să lălăie cu o voce spartă:

          „Fir-ar mama ei de viațăăăă.... Că-i subțire ca o ațăăăă...”

 

 

        17. Ionaș Gornistul                       

 

          Așa îl știa tot satul, Ionaș Gornistul. Puțini știau că îl chema de fapt Petrache Ion. Nu era de la noi din sat. Venise cândva din lumea largă, înainte de război, ca cioban la oi. Fără nici un fel de avere, doar cu hainele de pe el și o tașcă de piele în care-și ținea tabachera, briceagul, un fluier, un aparat de ras, o oglinjoară și alte mărunțișuri. Era un bărbat cu o statură de uriaș, dar cu un suflet blând de copil. Unii ziceau că n-ar fi avut prea multă minte în capul lui frumos, cu părul ușor încărunțit, cu ochii mari, albaștri, cu o privire mereu senină și un zâmbet mereu îngăduitor. 

          S-a însurat la noi în sat cu Sinefta, fata lui Gheorghe Afrasinei, săracă și ea, dintr-o mulțime de surori și frați, dar frumoasă și foarte tânără, la nici șaisprezece ani. Și-au ridicat cum au putut o casă, cu temelie din piatră scoasă cu mâinile lor din albia râului și cu pereți din bârne groase, aduse de Ionaș cu spatele din pădure. Au făcut și doi copii. Și poate mai făceau dacă nu venea războiul și Ionaș nu primea ordin de plecare la oaste, ca mulți alții. Pentru că știa să cânte din fluier și din trâmbiță, a fost desemnat gornistul regimentului. 

          Într-o zi, regimentul a primit vizita Majestății Sale Regale. La ceremonia de întâmpinare, Ionaș trebuia să dea semnalul regulamentar din goarna sa. A fost atât de emoționat de importanța momentului încât și-a umflat pieptul său lat și bombat și a suflat în goarnă cât a putut el de tare. S-a auzit mai întâi un sunet înalt, sfredelitor, apoi un pocnet asurzitor ca de petardă, urmat de un sunet stins, sfâșietor. De emoție, bietul om suflase cu atâta putere, încât mica goarnă crăpase!

          Toată asistența încremenise, neștiind ce s-a întâmplat. Când Regele și suita sa au înțeles ce făcuse omul în marea lui devoțiune, au decis pe loc să-i dăruiască lui Ionaș o goarnă mai mare și mai frumoasă, fabricată la Viena, inscripționată cu dedicație de către furnizorul Casei Regale.

          Apoi, pe front și-a pierdut un picior, a fost demobilizat și lăsat la vatră, dar propus pentru decorare ca erou și a primit în dar, tot din partea aghiotantului Case Regale (unde se afla mai demult înregistrat nu numai ca gornist de pomină, dar și ca țintaș de elită) o pușcă de vânătoare cu lunetă, cu țeava scurtă, numai bună de camuflat în raniță la braconat.

          Reîntors acasă după război, cu un picior de lemn, nemaiputând să muncească, trăia, împreună cu toată familia, doar din pensia de invalid de război, o indemnizație pentru decorație și ceva plată, puțină, pentru serviciul de gornist al satului, post încredințat lui de către partid pentru calitățile de suflător, dar și pentru handicapul suferit și familia de întreținut. I s-a cerut să predea pușca, dar el a declarat-o pierdută, iar miliția nu a mai insistat. A ascuns arma sub o șură cu fân și din când în când mai ieșea prin locuri pustii și mai aducea acasă la copii câte un iepure ori un fazan. 

          Ne plăcea mult nouă, copiilor, să-l vedem seara, șchiopătând de-a lungul ulițelor, dar cu mers energic și hotărât, cu pieptul scos și fruntea sus, suflând din goarna lui strălucitoare de alamă și apoi declamând cu glas de stentor poruncile transmise poporului de către Primărie. Îl îndrăgeam pentru sufletul lui bun, pentru trupul de uriaș și pentru că, atunci când avea bani, ne lua și nouă, copiilor din sat, „boabe” de la „cooperativă”, deși avea și el doi copii acasă.

          Dar într-o bună zi, nevasta, sătulă de sărăcie și de un om beteag fără un picior, l-a părăsit. A plecat în lumea largă cu un negustor plin de bani. Unde anume, nu s-a mai aflat niciodată. Copiii și-i dăduse din timp în grija unor surori, măritate și ele pe undeva, prin țară. De atunci Ionaș s-a schimbat, s-a înrăit, a dat în patima beției, nu mai sufla din goarna lui de-a lungul satului, ca altădată. Primăria îl înlocuise cu un dobaș, mic, urât și cocoșat, pe care noi copiii nu-l mai îndrăgeam.

          Într-o dimineață de septembrie, nu se făcuse încă bine ziuă când în tot satul s-a dat alarma că arde casa lui Ionaș. Într-o criză de furie, la beție, omul și-a dat foc la casă. Lumea se îngrămădea să stingă casa în flăcări, dar lui Ionaș nu-i mai păsa. Cu goarna lui într-o mână și cu pușca în cealaltă, urca, trăgând după el piciorul de lemn și răsuflând din greu, coasta abruptă spre cimitirul satului.

          Noi, copiii și mulțimea de oameni din sat, îl urmam cu alai. Câțiva bărbați mai îndrăzneți au încercat să-l oprească și să-i ia arma din mână, dar Ionaș, spumegând de furie, i-a amenințat că-i împușcă. Lumea, speriată, păstra distanța, doar noi copiii îndrăzneam să-i stăm mai aproape. A urcat până în partea de sus a cimitirului. Lumea a rămas jos, la poalele dealului, înmărmurită și curioasă de ce-o să urmeze.

          Ionaș s-a așezat pe iarbă și a început să cânte, un cântec sfâșietor de trist, numai de el știut, ale cărui cuvinte nu le înțelegeam. Apoi a cântat la fel de lung și sfâșietor din goarna lui, de se cutremura toată valea de atâta tristețe. La poalele dealului lumea plângea, plângeam și noi copiii ca la un mort nespus de drag. Apoi Ionaș a lăsat goarna în iarbă și a ridicat pușca într-o mână. Și-a dat jos șapca soldățească de pe cap și și-a făcut de trei ori semnul crucii.

          Atunci, de după Măgură au răsărit primele raze de soare. Razele luminau capul lui semeț cu fire argintii, ca al unui zeu pământean. Eu nu a mai putut sta locului. Am început să urc spre culmea dealului, spre el. Când am ajuns la vreo douăzeci de pași, a întins o mână și mi-a cerut să mă opresc, să nu mai fac nici un pas. Parcă-l aud și acum, după aproape cinzeci de ani: „Îți mulțumesc că ai venit! Dar nu te apropia mai mult!”

          A fixat patul puștii în pământ și țeava în pieptul lui încovoiat. S-a auzit o detunătură înfundată după care trupul lui greu s-a prăvălit într-o parte. Lumea urca într-un iureș spre el, în vreme ce eu coboram dealul plângând în hohote.

          Au venit autoritățile, dar era prea târziu, miliția a confiscat arma, iar medicul comunal a constatat decesul și a eliberat certificatul pentru înmormântare. L-au îngropat chiar în locul pe care s-a împușcat. I-au pus o cruce de lemn, de care au atârnat glorioasa lui goarnă. După o vreme goarna a dispărut. Apoi, după un alt timp, i-a dispărut și crucea, iar locul s-a umplut de mărăcini. Azi, puțini mai știu unde a fost îngropat cândva cel ce a fost pentru toți Ionaș Gornistul...

 

        18. Mirela

               

          În calendar, octombrie își dezvelise demult bustul, dar frunzele rămase pe ramurile copacilor nu au apucat să se îmbujoreze. Zilele, încă, erau călduroase iar suspinul verii răzbătea de sub frunzișul gros, pufos și c-un ușor iz de umezeală. Doar dimineața și seara începea să te furnice frigul și era nevoie de o haină în plus. În acea după-amiază de joi, soarele zâmbea chiar larg, trimițând printre crengile copacilor razele mângâietoare. Dar pentru a ajunge acasă la sărbătorită, mi-am propus să traversez parcul, urmând ca buchetul de flori să-l cumpăr de la o piață din apropiere. Florăreasa m-a privit cu ochi curioși și a încercat să înțeleagă, din alegerea florilor, cât de specială este sărbătorita, pentru mine. O sunasem dimineață pe Maria-Tereza, pentru ai face urările aniversare și cu acest prilej mi-am anunțat și vizita. La ora stabilită, acoperită de un imens buchet de flori, am sunat la interfon. Ca de obicei, a răspuns și mi-a deschis Antoaneta, sora mai mare. Locuiau de foarte mulți ani împreună, pentru a-și ajuta sora. La douăzeci și unu de ani Maria-Tereza s-a îmbolnăvit . O boală rară i-a cuprins picioarele și pentru doi ani a fost nevoită să renunțe la facultate. Abia când boala s-a stabilizat, a reluat cursurile ultimului an. În fiecare zi, fratele mai mare o transporta cu mașina la Universitate. Nu s-a mai putut deplasa singură si nu a profesat niciodată. Doar în particular a mai oferit meditații pentru copii unor cunoștințe. De mai multe decenii sărbătorita se ajuta de scaunul cu rotile, aproape toată viața ei s-a desfășurat în mediul domestic. Ieșea afară doar însoțită, atunci când era nevoie să facă vreun control medical și foarte rar, pe când trăiau părinții, în vizită la câte un frate. Dar, ca de obicei, vizita nu a durat mai mult de-o oră. La plecare m-a condus Antoaneta, până la farmacia din colț cu bulevardul. Avea de cumpărat unele medicamente și produse de igienă. Înainte să ne despărțim ne-am mai întreținut la povești în fața farmaciei. La un moment dat și-a făcut apariția o doamnă micuță, elegantă și toată numai un zâmbet. Imediat am înțeles că trebuie să fie vreo bună prietenă. Așa că am căutat, cât mai repede, să tivesc discuția, însă, nu înainte să ni se facă prezentările de rigoare.

          După mai multe luni, și cu totul întâmplător, am reîntâlnit-o pe Mirela la aceeași farmacie. Ca de obicei, zâmbăreață, amabilă și foarte disponibilă pentru dialog. Mi-a făcut o bună impresie și părea a fi o persoană sociabilă, cumsecade, sufletistă. La despărțire, după câteva amabilități, am schimbat numerele de telefon cu promisiunea că ne vom întâlni, atunci când va fi posibil. O lungă perioadă ne-am auzit doar cu prilejul sărbătorilor. Dar într-o zi de august m-a invitat la ea acasă. Mi-a spus, atunci, că soțul, Vicențiu, de când a ieșit la pensie își petrece cea mai mare parte a verii la casa părintească. Cunoșteam foarte bine zona în care locuia, trecusem de multe ori prin apropiere de strada ei. După câteva zile mi-am anunțat disponibilitatea și la ora stabilită m-am prezentat la adresa primită. Spre surprinderea mea, am găsit-o în fața blocului. A motivat că așa procedează cu toate prietenele. În acel moment chiar m-am bucurat, mi-a plăcut și am apreciat galanteria afișată, modul său de-a fi. Nu se aștepta să-i aduc flori și am simțit-o impresionată, nu mai contenea cu mulțumirile. M-a condus la lift, cușca s-a pus în mișcare și s-a oprit tocmai la etajul cinci. Am fost puțin contrariată, din discuțiile anterioare înțelesesem că locuiește la etajul patru. Iar acum noi am urcat cu un etaj mai sus. Ținea într-o mână un mănunchi gros de chei, ca o cârciumăreasă de pe vremuri, iar cu o cheie lungă și argintie a descuiat ușa grea, robustă, de la intrare. M-a invitat înăuntru și m-a poftit să iau loc pe canapeaua, elegantă, confortabilă, ce trona în camera mare, gen open. În fața mea, deasupra unui bufet antic cu blatul din marmură, atârna un tablou cu un chip de o frumusețe desăvârșită. Mirela mi-a surprins direcția privirii și fără să-i cer vreo informație a spus că femeia din tablou este, Agnese, sora ei mai mare și soția soțului. Iar după o scurtă pauză a adăugat: prima soție a soțului meu. În acel moment chiar nu am mai înțeles nimic și am făcut ochii cât cepele. A deschis apoi ușa bufetului, a scos o vază mare, care se preta pentru gladiolele mele, și m-a invitat să mergem jos, adică la etajul patru, deoarece în apartamentul de acolo își duce traiul. Dar fără să facă un secret, a adăugat că acela este doar bunul ei în acte și numai al ei.

          Am coborât pe scări un etaj, eu cu florile iar Mirela cu vaza. Și jos se găsea o ușă la fel de mare, robustă. A ales din mănunchi cheia potrivită, a răsucit-o în broască apoi m-a poftit în salonul, spațios, luminos și amenajat cu mult gust. Înainte de-a lua loc pe fotoliul adânc, primitor, m-a întrebat dacă doresc un ceai cu fructe de pădure. Răspunsul nu a întârziat și-am precizat că este binevenit, având în vedere canicula de afară. Dar fără să i-o cer, în fața ceștii mari, aburinde cu ceai, și-a continuat destăinuirea, căutând să alunge confuzia creată. Deja vocea i s-a schimbat, zâmbetul îi dispăruse și-i urmăream cuvintele cum se strecoară în liniște, își căutau locul la umbra timpului. Pe atunci, chiar nu bănuiam că-și vor găsi veșnicia la răcoarea paginilor de carte.

          – Nu este defel simplu, dar atunci când simt să povestesc, despre această sentință primită de la viață, o repet ca pe-o eliberare. De fapt, eu sunt prima care l-a văzut pe Vicențiu, dar destinul este un câmp de evenimente care se succed aleatoriu. Evenimente sigure și evenimente imposibile, de aici și probabilitatea. Agnese a fost cea mai mare dintre frați, urmată de Liliana, apoi Theodor iar eu am încheiat lista. Între mine și Agnese a fost o diferență de aproape paisprezece ani, mai mult ea m-a crescut pe mine. De cinci ori pe săptămână mama pleca de acasă. Pentru foarte mulți ani a lucrat, ca menajeră, la familia unui general în rezervă. Eram patru copii iar din ce câștiga tata nu se puteau face economii, pentru a cumpăra o locuință. Până să mă nasc au schimbat trei locații, eu am venit pe lume în noul apartament de lângă stadion. În acea duminică de mai, după prânz, părinții noștri au mers în parcul cu restaurant și fanfară pentru a se întâlni cu niște foști vecini. De mai multe ori, doamna Clara a lăsat la noi pe cele două fete. Le știa în siguranță și avea încredere că vor sta bine. Odinioară, lumea era mult mai binevoitoare, atentă la problemele celor din jur iar la nevoie repede se sărea în ajutor. Nu au trecut nici zece minute de când părinții plecase că soneria începe să zbârnâie. Câteva secunde am crezut că ai mei au uitat ceva și am alergat iute să le deschid. Dar, am descoperit un tânăr înalt, chipeș, elegant și care, într-o mână, ținea un coș cu căpșuni. Până să-i răspund la întrebare a apărut și Agnese. I-a spus că a sunat greșit iar apartamentul căutat este cel de alături. Însă, nu ai cum să știi ziua și mai ales persoana care iți schimbă viața. În acea după amiază de duminică, Vicențiu a fost invitat acasă la un prieten din copilărie. Prietenul său locuia de foarte mulți ani în capitală și, culmea, chiar în același bloc și pe etaj cu noi. Dar cum aveam să aflăm mult mai târziu s-au regăsit, cu totul întâmplător, în apropiere de Gara Centrală. Amândurora nu le credeau ochilor, nu reușeau să înțeleagă cum de s-au întâlnit tocmai aici.

          Pentru câteva secunde, Vicențiu, siderat de frumusețea chipului angelic, nu a putut scoate niciun cuvânt. A articulat apoi un mulțumesc, a întins sfios mâna și cu vocea tremurândă s-a prezentat. În acel moment a simțit că drumul lui se va opri aici, că tânăra din fața sa este aleasa inimii. Peste doi ani și jumătate, din rodul iubirii, s-a născut Ivan. Venirea lui pe lume a fost un adevărat regal. Toată lumea din casă nu mai contenea cu atențiile și răsfățul. Întotdeauna, l-am simțit pe Ivan aproape de sufletul meu, pe atunci chiar și eu eram o copilă.

          – Doamne, Mirela! Te ascult cu sufletul la gură, este de-a dreptul impresionant ce povestești. Și afirm cu toată sinceritatea, parcă aș fi pe un tărâm de poveste.

          – Da, viața rămâne singura carte de povești, fără de coperți. Cu fiecare zi mai adăugăm câte o filă, fără să cunoaștem cu adevărat cât de gros va fi topul.

          Și să continui. În acea perioadă Vicențiu lucra la un ziar, în cadrul compartimentului administrativ. Dar între timp a fost avansat, salariul i s-a majorat și împreună cu Agnese au considerat că este timpul să se mute din locuința părinților, că-și pot permite să închirieze un apartament cu două camere. Ivan se apropia de trei anișori și o dată mutați la noua locuință intenționau să-l dea la o grădiniță, cu program prelungit, iar sora mea să se angajeze. Au invitat întreaga familie la noul apartament, aveau de toate acolo iar ai mei erau foarte mulțumiți pentru deciziile luate. În toamnă l-au înscris pe Ivan la grădinița din cartier iar Agnese a început să-și caute un serviciu. Însă, norocul i-a surâs foarte repede, a găsit un post de contabilă în cadrul Cooperativelor meșteșugărești. Imediat a început demersurile pentru analize și radiografia pulmonară. Dar pe neașteptate, fără simptome sau alte semne care să dea de bănuit, boala din copilărie a reapărut. A sperat că s-a produs o greșeală, credea că s-au încurcat filmele și a refăcut radiografia. Din acel moment totul a luat o altă turnură, toate proiectele și visele i s-au năruit.

          Gândurile au început să n-o mai asculte, teama că se scurtează drumul dintre cele două lumi, de cele mai multe ori, îi întunecau existența. Vicențiu împreună cu părinții, și la recomandarea medicilor, au hotărât să o interneze într-un spital-sanatoriu. În această situație specială micuțul Ivan s-a reîntors la noi acasă iar Vicențiu se împărțea zilnic între serviciu, sanatoriu și copil. De multe ori epuizat de atâtea drumuri și gânduri adormea instant pe canapeaua din salonul nostru. De Crăciun, ne-am dus cu toții în vizită la spital. Vremea s-a arătat caldă, prietenoasă. Soarele și-a împânzit razele printre ramurile copacilor seculari ce păreau să atingă cerul din curtea spitalului. Am stat pe băncile din curtea-parc, iar micuțul Ivan, bucuros, nu mai contenea cu zbenguitul printre arborii robuști. Am găsit-o pe Agnese veselă și plină de speranță. Se simțea ceva mai bine, tusea devenise sporadică, iar medicii o încurajau că îi vor da drumul acasă, atunci, când va fi mult mai bine. Vestea că în scurt timp se va întoarce-n familie a primit-o ca pe Lumina de Înviere.

          Pe la începutul lunii mai, Agnese a ieșit din sanatoriu. Părea că tuberculoza pulmonară, ftizia sau oftica cum mai este denumită în popor, s-a ameliorat, stabilizat.

          Liniștea a revenit în familia noastră iar zâmbetul, ca o floare de mai, a înflorit pe la colțul buzelor. Pentru câteva zile, toți trei au rămas la noi, apoi s-au mutat la ei acasă. A urmat o perioadă frumoasă, au fost zile și luni fericite cu proiecte îndrăznețe. Viața normală de odinioară și-a reluat cursul. Agnese simțea că s-a născut pentru a două oară și împletea zilnic scări din vise, chiar credea că Raiul este pe pământ. Ivan s-a reîntors la grădiniță iar Vicențiu deja se gândea la un al doilea copil. După Anul Nou, Agnese a resimțit lipsa poftei de mâncare și o senzație de slăbiciune, de epuizare. A refuzat să creadă că poate fi ceva rău și a dat vina pe oboseala instalată cu prilejul pregătirilor de sărbători. Dar durerile de la nivelul pieptului, febra și transpirațiile nocturne nu s-au lăsat prea mult așteptate, spaima a revenit iar de pe angelicul chip a dispărut pentru totdeauna lumina.

Din nou, multe analize și o altă internare. Tot acel an l-a petrecut prin câteva spitale și sanatoriu. Acasă a revenit pentru scurte perioade și simțea drumul reîntoarcerii la sanatoriu tot mai istovitor. Abandonarea proiectelor începuse s-o frământe, să-i înspăimânte gândurile. Cu toate că nopțile erau din ce în ce mai chinuite, abia aștepta dimineața să îmbujoreze cu săruturi obrajii micuțului Ivan. Frica că într-o zi nu se va mai trezi îi pătrunsese până la oase. A rămas în spital până în primăvara următoare.

          Ultima lună de viață și-a petrecut-o la noi acasă. Mama a avut permanent grijă de ea și s-a străduit tot timpul s-o încurajeze, să-i alunge gândurile negre. Cu toții cunoșteam că inevitabilul se va produce cât mai curând, dar ne doream să treacă măcar Sărbătorile Pascale. În seara de Înviere, tata împreună cu Vicențiu, Liliana și Theodor au mers la biserică. Când s-au întors acasă, mama i-a rugat să intre în dormitor. Agnese a deschis ochii mari și a întins mâna, semn că dorea Lumina. Nu a vrut să plece dincolo fără să vadă, fără să se bucure de Sfânta Lumină. Dar mâna i s-a prelins pe lângă corpul împuținat. Mama a înțeles imediat ce se întâmplă, a luat repede lumânarea din mâna tatei și i-a împreunat degetele. A început numărătoarea inversă, erau ultimele ei minute. Din acel moment, nimic nu a mai fost ca înainte iar drumul vieții mele și-a schimbat direcția.

          Ceaiul din ceașcă se răcise, demult. În fața acestei destăinuiri, când simți cum flutură fâșiile de suflet, pur și simplu te contopești cu personajul. Am simțit, atunci, că nu este doar o tristă aducere aminte iar această destăinuire dureroasă va trece dincolo de timp. Cuvintele disciplinate s-au furișat, într-un cotlon de suflet, ca după mulți, mulți ani să vadă lumina.

          – Mirela, tu, parcă îmi povestești un film. Și știi cum se spune: Viața bate filmul!

          – Din păcăte!... În ultimul stadiu și epuizată după atâtea spitalizări, Agnese a părăsit această lume la doar douăzeci și șapte de ani. Când a murit, maică-sa, Ivan abia împlinise cinci anișori iar la puțin timp și Vicențiu s-a mutat la noi acasă. Singur, cu un copil mic, era aproape imposibil să se descurce. Apoi mama trebuia să pună ochii pe ceva, iar micuțul i-a alinat foarte mult suferința. Vicențiu s-a închis în sine și s-a îngropat în muncă. Își lăsa timp cât să poată respira și să-și amintească că au rămas singuri. Se întorcea, de la serviciu, destul de târziu și de cele mai multe ori găsea copilul adormit. Se spune că timpul este un medicament eficient și cicatrizează rănile sufletului. La vreo doi ani, de la moartea surorii mele, Vicențiu a început să iasă duminicile. Motiva că se întâlnește cu vechiul său prieten. Mama chiar s-a bucurat că reușește să facă doi pași, în afară de serviciu și piață, uneori. Dar într-o duminică, când se întorcea de la biserică și pe când aștepta ca semaforul să se facă verde, aude un sărut-mâna. Vocea i s-a părut cunoscută și curioasă întoarce iute capul. Bucuria a fost de ambele părți. După foarte mulți ani l-a reîntâlnit pe fostul vecin. A întrebat de toți ai casei, mama i-a povestit și despre moartea surorii mele. Curios, a întrebat ce face Vicențiu, că nu l-a mai văzut de mult timp. În acel moment mama a înțeles că motivul ieșirilor duminicale este altul, că la mijloc trebuie să existe femeie. Când a ajuns acasă nu ne-a povestit nimic, dar după masa de prânz, ca de obicei, Vicențiu a ieșit să-și întâlnească vechiul prieten. În realitate o colegă de la ziar.

          Într-una dintre duminici, pe când Vicențiu avea întâlnire cu iubita secretă, mama ne-a convocat pe toți ai casei la o discuție. Ne-a informat care este realitatea. Era tare îngrijorată de soarta copilului, dacă va ajunge în preajma unei femei străine. Timpul trecea și părinții mei erau tot mai preocupați, nu acceptau nici măcar gândul că Ivan va părăsi într-o zi casa noastră. Vicențiu a început să fie tot mai absent și de câteva ori chiar a lipsit noaptea de acasă. Motiva că a trebuit să rămână la ziar, că între timp a crescut tirajul și este foarte mult de muncă. În aceste condiții, ai mei au pus la cale un plan secret. Inițial, nu am știut absolut nimic, până într-o zi când mama m-a sfătuit să-mi schimb ținuta. Și așa gătită m-a trimis să fac curat în cameră la Vicențiu, să-i așez cămășile și hainele în șifonier, să-i schimb lenjeria... Și toate acestea se întâmplau numai, atunci, când el se întorcea de la serviciu. Doar, doar îi va trece ceva prin cap. Dar timpul alerga și el chiar nimic nu pricepea. De fapt, nici eu nu cunoșteam în întregime planul secret, era un înțeles ce nu reușeam să-l deslușesc, din toată povestea asta. Vara își agățase de mult poalele în coroana teiului de la fereastră. Mama văzând că nu se întâmplă mai nimic, în acea dimineață de Sfântul Petru mi-a propus să ieșim în oraș, motivând că dorește să-mi cumpere o rochie. Am colindat împreună centrul vechi cu toate magazinele renumite. Avea un comportat cam curios, era foarte galantă și chiar a insistat să-mi aleg mai multe lucruri. După aceea, moarte de obosite, ne-am oprit la o cofetărie din preajmă, să ne răcorim puțin. În timp ce așteptam să ni se aducă cele comandate, mama mi-a prins ambele mâini, între mâinile sale, și așa direct mi-a spus: ,,Mirela, ești fată mare! De acum este timpul să privești spre Vicențiu cu alți ochi”. Urechile mele refuzau să creadă cele auzite iar ochii s-au umezit. Între timp a sosit și comanda, am servit totul în tăcere, ne-am ridicat fără să ne privim și ca două străine am pornit spre casă.

          Preț de câteva zile am stat numai închisă, părăseam camera doar pentru cele necesare. Ai mei, atunci, când găseau prilejul deschideau discuția și singurul argument care rămânea mereu pe tavă era nepotul. Pe Ivan l-am iubit dintotdeauna, am crescut împreună și mereu am avut grija lui. De la o zi la alta, ai mei câștigau tot mai mult teren și au reușit să-mi clatine gândurile, să mă lovească în creștetul viselor. Pe tărâmul sufletului meu au montat recuzita scenariului și a fost doar o chestiune de timp până când s-a ridicat cortina. Totul a fost minuțios regizat. Într-o sâmbătă seară, când Vicențiu s-a întors de la ziar m-a descoperit, sumar îmbrăcată, chiar sub plapuma din patul lui. A doua zi, duminică, nu a mai ajuns la întâlnire... După câteva luni s-a oficiat la starea civilă căsătoria noastră. Formam o familie cu acte în regulă.

          Viața mea își schimbase matca, în toamnă ne-am mutat cu chirie într-un apartament cu două camere și pentru Ivan am căutat o școală în apropiere. Dar timpul se tot deșira iar eu mă apropiam de douăzeci și cinci de ani. Într-o duminică am fost invitați, pentru prânz, la ai mei acasă. Înainte de deșert, mama a adus în discuție că ar fi timpul să am și eu propriul copil. Ca un soldat docil am ascultat și executat toate ordinele venite de la comandamentul familiar. Acum, când privesc în urmă și fără de mânie, consider că o mare parte din viața mea a fost hotărâtă de alții. Anul următor a venit pe lume Robert, între cei doi frați fiind o diferență de doisprezece ani. Eram tot timpul în preajma copiilor, mă împărțeam între casă și educația lor. Ivan a fost un copil cuminte, bun și silitor. A urmat un liceu renumit iar după absolvire s-a înscris la Drept. La douăzeci și trei de ani s-a însurat cu Ana, o colegă de la Universitate și s-a mutat la ea acasă. Rămăsesem în trei, iar apartamentul de la etajul cinci îl aveam cumpărat de câțiva ani. Exista o cameră liberă pe care Vicențiu o folosea pentru pictură. Avea această pasiune din tinerețe și chiar câștigase o mențiune la un concurs organizat de regiune. Eram fascinată de simfonia culorilor și pe când el se găsea la serviciu, deseori, îmi descătușam sufletul pe șevalet. Dar într-o zi înainte de prânz soțul meu a trecut întâmplător pe acasă și m-a prins. A fost plăcut impresionat de încercările mele și chiar mi-a sugerat să mă înscriu la un curs de pictură.

          Îmi amintesc exact, parcă toate s-au întâmplat ieri. Robert frecventa anul trei la Drept, iar eu începusem, pentru doi ani, un curs de pictură. Abia aici am simțit că mă regăsesc cu adevărat, că spiritul se răcorește și sunt apreciată.

          Profesorul de pictură era un tip cumsecade și tare răbdător la stângăciile cursanților. Aveam cam aceeași vârstă, doar că eu în viață am pierdut trenul albastru, iar acum circulam în cursa locală. Chiar era mulțumit de felul în care mă dezvoltam și mă încuraja să am propriul stil, să fiu originală. În vacanța din vară, o colegă de la cursul de pictură m-a invitat la ea acasă. Locuia în afara capitalei, la curte, și am considerat că este un bun prilej să schițez câteva cadre pentru viitoarele tablouri. Dar surpriză, în gară, la casa pentru bilete în direcția Nord, se afla la rând și profesorul meu de pictură. Mi-a zâmbit și s-a arătat foarte amabil să-mi ia bilet, să sar rândul cum se spune. Fâstâcită i-am întins o bancnotă de cincizeci, însă, fără să-i precizez destinația. După numai câteva secunde îl aud:

          „Mirela... Mirela” și-mi face semn să mă apropii, să-i spun până unde doresc să merg. Pentru prima oară nu mai eram doamna Mustea. Mă strigase Mirela și chiar mi-a plăcut. Preț de jumătate de ceas, am călătorit împreună, el avea să coboare mai încolo, mergea să-și vadă părinții. În tren am vorbit despre vreme și pictură. Când trenul s-a apropiat de prima gară ne-am luat la revedere fără niciun gând ascuns, în ce mă privește. Dar piatra destinului fusese aruncată. Era doar o chestiune de timp până când a ajuns în oceanul sentimentelor.

          Pe atunci, aveam aproape patruzeci și nouă de ani și mă simțeam împlinită de realizările copiilor. Robert urma și el Dreptul, Ivan devenise judecător, mă făcuse chiar și bunică, aveam două nepoțele de la el. Terminasem cu note mari primul an al cursului de pictură iar mulțumirea mi se citea pe față. Eram fascinată de poezia culorilor, simțeam că viața se va schimba, că în curând se va trage cortina peste acel spectacol regizat de neprofesioniști. Petreceam tot mai mult timp în fața șevaletului și de multe ori m-a prins prânzul fără ca să am ceva de mâncare pregătit. Dar ce ne este scris se întâmplă, indiferent de voința noastră. Și astăzi, la diferența de douăzeci de ani, emoția este la fel de vie, în sufletul meu nu s-a schimbat nimic, despre iubirea târzie ce nu a fost să fie și cu hârtie. Sufletul doare mai mult decât corpul.

          În acea dimineață, de șase august și Schimbarea la față, tocmai mă pregăteam să ies, să merg până la piață. Dar zbârnâitul telefonului a despicat aerul încăperii și gândurile au început să prindă viteză. Pentru o clipă am crezut că poate fi Vicențiu și ridic receptorul...

          „Alo, alo”... ! Pauză. Un alt alo și... De la celălalt capăt, cineva și-a exprimat dorința că vrea să vorbească chiar cu mine. Imediat am înțeles, am recunoscut vocea. Picioarele au început să nu mă mai asculte și am tras repede scaunul din apropiere. Inițial profesorul de pictură s-a arătat interesat de stadiul schițelor mele, ca mai apoi toată discuția să se abată, făcând ca emoția să alunece, precum un voal, peste trupul meu de femeie, nedescoperit.

          În zilele următoare au fost mai multe convorbiri telefonice și de fiecare dată rămâneam alergând prin vise. Brațele gândului l-au căutat și așteptat mereu prin anotimpurile nemângâiate. Devenisem femeie fără miez de iubire și pentru prima oară simțeam că nopțile mă înveșmântau în miresme de dor, iar pribegia viselor se apropia de sfârșit. Până la reînceperea cursului de pictură ne despărțea exact o lună de zile. În acea dimineață de întâi septembrie Paul a sunat, din nou. Mi-a propus, ca înainte de prânz, să ne vedem în apropiere de o galerie și eventual să servim ceva la un restaurant din apropiere.

          În acel prezent ce mirosea tot mai mult a stătut, sosise timpul pentru vise albastre. În toate acele săptămâni dorul și-a modelat cuib în sufletul meu. Simțeam că a sosit timpul să îl prind de mână, am înțeles repede că pentru mine este anotimpul viselor și că toamna poți înflori, prin iubire.

Cu pași siguri și grăbiți mă îndreptăm spre ieșirea din labirintul blamat. În toate aceste decenii învățasem să sper iar sufletul meu nu abandonase zborul. Eram gata să cuprind cu aripile așteptării dorințele încremenite. În mare taină mă pregăteam să ajung în brațele unui bărbat ce l-am dorit în toate visele mele rebele.

          Mă simțeam ca o adolescentă, chiar dacă toamna se încrustase pe trupul meu. Afară era destul de cald pentru acel început de septembrie, așa că am comandat un taxi până în capătul bulevardului. Apoi, pentru vreo cinci minute, am continuat drumul pe jos până la celebra galerie. Era acolo, mă aștepta iar în mâna stângă ținea o revistă. Când m-a observat, a zâmbit galant și s-a deplasat doi pași în direcția mea. Simțeam cum sunt măsurată, din cap până în picioare. Recunosc, și eu am făcut același lucru și chiar mi-a plăcut ținuta în care s-a prezentat. Mi-a întins galant mâna, ce avea sa-mi mângâie mai târziu chipul și trupul, iar din ochii lui îmi părea că răsar curcubeie. Ne-am îndreptat spre galerie, mi-a explicat că este musai să vizităm întreaga expoziție, pentru a fi la curent cu noile tehnici. După trei săptămâni de convorbiri telefonice, ne găseam acum, umăr la umăr, parcurgând sălile imense și cu pereții împânziți de exponate. Nu mai contenea cu explicațiile, profesorul din el nu s-a dezmințit nici chiar la această întâlnire pe care eu o doream mai mult privată. După aproape trei ore, ne-am îndreptat spre ieșire. Apoi nu au mai fost decât câțiva pași până la restaurantul din apropiere. Dar la restaurant, odată așezați, discuția a continuat în alt registru și a căutat să precizeze de la început că este divorțat legal de doi ani, cu toate că separați au fost mult mai mulți. Nu știam ce să-i răspund și nu cred dacă chiar aștepta ca să-i dezvălui situația mea civilă. Dar tot el m-a scos din impas și a continuat așa, direct, cum îi este felul:

          – Suntem în două situații diferite, dar nu și paralele. Și mă bucur nespus să fii aici, să fim...

          – Probabil ai citit în fișa care se găsește la dosar. Teoretic, așa este.

          A clătinat din cap, semn că nu mai era necesar să adaug altceva.

          Pentru prima oară, mă găseam într-o asemenea postură. În tinerețe nu servisem niciodată masa cu un iubit, avusesem doar prietenii scurte și care nu s-au concretizat cu ieșiri la restaurant. M-am trezit într-o căsnicie împinsă de la spate, am ajuns măritată fără să fiu curtată. De fapt, pe Vicențiu l-am asociat întotdeauna cu o rudă.

          Chelnerul s-a apropiat și după salut ne-a întins pliantele cu meniuri.

          Adolescenta din mine se simțea fâstâcită, am întors pliantul pe ambele fețe, eram în impas, nu știam ce să comand. Când deodată, aud:

          – Gata, eu m-am decis, pe căldura asta prefer o salată cu piept de pui și o înghețată de căpșuni.

Când am auzit pronunțat cuvântul „căpșuni”, gândul m-a purtat cu patruzeci de ani în urmă. Cu ochii minții l-am revăzut pe Vicențiu ce ținea, într-o mână, un coșuleț de căpșuni. Dar imediat am revenit la realitate și pe un ton aprobator mi-am exprimat satisfacția față de alegerea omului ce îl simțeam, deja, prin vene.

          – Găsesc excelentă și foarte apetisantă alegerea ta. Și așa ca nuca în perete am continuat: Am descoperit multe lucrări interesante în expoziție, tehnici inedite și mulți autori consacrați.

          – Așa este și chiar îți recomand să mai treci pe la Galerie. În octombrie, exponatele se schimbă și m-am gândit că ar fi indicat să facem o vizită, cu toată grupa, la nouă expoziție. Între timp, chelnerul ne-a adus cele comandate iar discuția a intrat în repaus. Pauza mi-a prins bine, emoția pusese stăpânire pe mine iar sub tâmple gândurile șușoteau. Absentasem prea multe decenii din fericire iar acum mă aflăm în fața bărbatului ce, prin gânduri, nu mi-a fost nicicând străin.

          După ce a achitat nota de plată m-a condus până la stația cu taxiuri. Înainte să urc în mașină, m-a prins de umeri și mi-a căutat privirea.

          – Mirela, îți mulțumesc pentru această frumoasă după-amiază, promite-mi că va urma o nouă sărbătoare.

          Simțeam că l-am prins pe Dumnezeu de picioare, cum se spune. Am ridicat sprincenele și am încuviințat iute din cap, apoi cu un ton de femeie, deja, îndrăgostită am adăugat:

          – Un șir infinit, Paul! Mă luase gura pe de dinainte, parcă nici nu aș fi fost măritată, în acte. Vedeam cum îi strălucesc ochii iar zâmbetul i se dilată.

          Ne-am luat la revedere, iar în același timp cu mașina s-au pornit și gândurile.

          Nici nu știu când am ajuns acasă. Pe măsuța din hol se găsea un bilețel de la Robert, care mă înștiința că este la stadion, cu băieții. Uitasem că, tocmai astăzi, echipa lui de fotbal preferată avea meci. Vicențiu, ca de obicei, ajungea târziu acasă, altfel ar fi trebuit să-mi motivez lipsa din acea după-amiază. Am ieșit pe terasă, mi se părea că sunt în al nouălea cer. Începuse să plouă timid. Câțiva picuri răzleți mi-au atins fața, o senzație inedită, minunată, mi-a cuprins întreaga ființă. Peste puțin timp ploaia a încetat, soarele s-a afișat și de la înălțimea terasei am descoperit cum cerul este încins cu un frumos brâu. Mereu am văzut, perceput, curcubeul ca pe un semn divin. Întotdeauna, l-am asociat cu o binecuvântare.

          După cină, întreaga seară am petrecut-o în fața televizorului. Robert și Vicențiu au comentat prestația minunată a echipei favorite și care, după mai multe stagiuni, se găsea în fruntea clasamentului.

          A doua zi, puțin după ora nouă, sună telefonul. Ridic receptorul și recunosc imediat vocea:

          „Mirela, ascultă-mă! Trebuie, neapărat, să te revăd. Te-ai strecurat în sufletul meu, trebuie să-mi simți bucuria și frământarea. Vreau să te ascund în brațele mele. Ia un taxi și vin-o! Te aștept în două ore la intrarea din pasajul care duce spre cinematograful Central”.

          Deja îmi tremura bărbia și ochii se umezise de fericire. Nu am putut să articulez mai mult de un simplu, da.

          Mi-am ascultat inima. Taxiul mă purta în brațele bărbatului care a găsit diagnosticul, ce a fost leacul pentru sufletul meu încercănat și trecutul regizat.

          Atunci a fost, vremea, timpul femeii din mine! Femeia care nu a cunoscut pasiunea, la 20, 30, 40 de ani și acumulată și-a trăit iubirea cu toata intensitatea și prin toți porii.

          A urmat un an de poveste, un an de iubire nebună și amândoi eram absolut convinși că este timpul să ne asumăm, în fața familiei, această relație clandestină, această iubire ce-a înflorit tocmai în toamna vârstei. La cei cincizeci de ani simțeam că pot s-o iau de la capăt și împreună cu Paul am hotărât ca după petrecerea, de la restaurant, de ziua mea, să mă mut la el acasă. Dar nu puteam să dispar niciunde, așa că am sunat pe sora mea Liliana și am informat-o cum stau lucrurile. În tot acest an, a fost singura care a remarcat o schimbare în comportamentul meu. Așadar, cei din familie aveau măcar un motiv ca să nu meargă la miliție și să anunțe, să declare dispariția mea.

          Lipsea doar o săptămână până la Crăciun și am ales să las în urmă trecutul și să îngădui iubirii să zburde. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în doi, au fost cele mai romantice din viața mea de femeie. Iubirea, dragostea și pasiunea au împodobit așa cum se cuvine, bradul spiritual al acelui Crăciun rămas pentru totdeauna în suflet.

          Au trecut repede sărbătorile, în ianuarie era ziua lui Vicențiu și după mai multe amânări, urma ca să-și depună dosarul de pensie. Pe Liliana o sunam în mod regulat, de la un telefon public cu fisă, și o informam cum stau lucrurile. Trebuia să-i liniștească și să-i asigure pe toți ai mei că sunt bine și nu mi se poate întâmpla nimic rău. Nici măcar sora mea nu trebuia să cunoască concret cine este bărbatul pentru care am ales acest drum. Altfel ne-ar fi descoperit foarte repede cuibul. Cursul de pictură s-a reluat spre sfârșitul lui ianuarie. Am stabilit cu Paul, ca o bună perioadă de timp, să nu mă prezint la cursul de pictură. Era normal ca Vicențiu să vină să mă caute și acolo, ce de fapt s-a și întâmplat pe la începutul lunii februarie. Faptul că absentam, de la curs, nu era defel o problemă, lecțiile se desfășurau acasă. Aici respiram iubire și pictură. Pe șevaletul vieții se schimbase pânza.

          Cu multe, multe măsuri de precauție, am îndrăznit totuși să particip de câteva ori la cursul de pictură. Era musai să apar având în vedere că mă aflam în an terminal și urma să susțin un examen foarte important. Până aici toate s-au desfășurat așa cum planificasem cu Paul. Acum trebuia găsită o strategie de comunicare cu familia. Nu era defel simplu să le spun băieților și lui Vicențiu despre alegerea, decizia mea. Dar de această dată, a fost Paul cel care și-a asumat misiunea.

          Când Vicențiu a trecut să mă caute și pe la cursul de pictură, a lăsat un număr de telefon unde putea fi găsit, în cazul în care apar. Dar asta era cea mai mică problemă, deoarece eu dețineam toate informațiile, contactele necesare.

          Mă ardea gândul că Paul trebuie să-l întâlnească pe Vicențiu și începusem să am insomnii. În mintea mea se amestecau chipuri și ajunsesem să fiu cuprinsă de doruri. Tânjeam după copii, chiar dacă deveniseră demult maturi.

          Într-una din zile Paul l-a sunat pe Vicențiu și au stabilit o întâlnire, undeva, la o terasă în apropiere de redacția ziarului. Vicențiu avea oarecare bănuială, dar aștepta, avea nevoie de o confirmare. Paul și-a analizat discret interlocutorul și stăpân pe sine a deschis discuția:

          – Bună ziua, domnul Mustea. Mă bucur și vă mulțumesc că ați răspuns invitației mele. Nu am nicio îndoială, sunt sigur că ați intuit ceva și de aceea voi fi foarte direct. Motivul acestei întâlniri este Mirela. Să n-o învinovățiți cu nimic, suntem împreună și este timpul să-i redați libertatea. Cunosc foarte bine cum a decurs viața, mariajul ei. Sunt aici să vorbesc despre dreptul ei la fericire deoarece adevărata iubire se trăiește în doi. Vă rog foarte mult să luați în serios cele auzite și mai am o rugăminte. Doresc să-i întâlnesc pe Ivan și Robert. Este necesar să port o discuție, pe aceeași temă, și cu ei.

          În acel moment s-a așternut o liniște ca de mormânt. Vicențiu simțea cum îi vâjâie capul iar pământul îi fuge de sub picioare. La vârsta lui nu era defel simplu să rămâi singur. De puțin timp devenise pensionar și chiar considera că i s-au închis toate drumurile.

          Între timp chelnerul a adus comanda. Cu mâna dreaptă tremurândă, lângă ceașca aburindă, și cu vocea pierdută a reușit să îngaime câteva cuvinte:

          – Am să le transmit, dorința dvs...

          Liniștea s-a instalat, din nou, și după ce și-a servit cafeaua, Paul s-a scuzat, a salutat politicos și s-a îndepărtat. Preț de o jumătate de oră Vicențiu a rămas inert la masa cu cele două cești goale. Se simțea ciudat, dezorientat, fără vlagă. La un moment dat a coborât în stradă și a oprit un taxi. Ajuns acasă s-a așezat pe canapeaua din salon unde, într-un târziu, l-a descoperit Robert. La scurt timp a sosit și Ivan. Acum lucrurile erau foarte clare, se făcuse lumină. De la bun început au existat suspiciuni în acest sens, doar că nu se știa exact cine este bărbatul care mi-a sucit mințile. Spre sfârșitul săptămânii Paul s-a întâlnit și cu băieții. S-au arătat interesați, erau nerăbdători și foarte încrezători pentru ce urma să se întâmple. Sufereau, desigur, în sufletul lor mă iubeau, iar sentimentul de vinovăție, în ce mă privește, nu intra în discuție.

          – Bună, băieți! Oh, sunteți doi tineri remarcabili! Mirela vă transmite gândurile ei bune și vă asigură de cele mai profunde sentimente. Dar să revin la motivul întâlnirii noastre. Având în vedere mult mai multe, iar o bună parte dintre ele nu vă sunt cunoscute, probabil vă este destul de greu să mă acceptați și să înțelegeți. Mirela nu poate să mai trăiască alături de acest om, care este și tatăl vostru.

          Fiind mai mare, Ivan a considerat că tocmai el este cel în măsură să răspundă:

          – Stimate domn, uitați că mama, încă, este căsătorită. Divorțul va fi dificil de obținut în aceste condiții și se va desfășura pe o perioadă destul de lungă. Știu ce vă spun, având în vedere că am terminat Dreptul. De altfel și fratele meu, aici de față, urmează aceeași facultate. Apoi, în tot acest timp se pot schimba multe.

          – Sunt la curent cu profesia voastră și vă felicit pentru ceea ce faceți. Voi fi cât se poate de sincer, m-am informat și eu despre această speță. Dar Mirela a făcut o alegere și este decisă să lupte până la capăt. Îi voi sta alături și o voi susține cu tot ce va fi necesar.

          Băieții își pregătise de acasă mai multe întrebări și sperau răspunsuri pe măsură. Dar în fața bărbatului impunător și cu o personalitate debordantă au rămas aproape muți, chiar dacă îl considerau vinovat pentru toate cele întâmplate. După felul cum s-a încheiat discuția, Ivan și Robert au considerat că musai trebuia găsită o formulă de dialog cu mine.

          Vorbeam săptămânal cu Liliana, ea era puntea dintre mine și toți ceilalți dragi, apropiați. Vara s-a scurs pe nesimțite urmată de o toamnă blândă, liniștită. Paul era întotdeauna foarte atent, zilnic mă înconjura cu gesturi tandre și încerca să nu-mi lipsească nimic. Dar cu toate acestea sufeream, mă simțeam alungată din raiul familiarilor.

          Amândoi ne găseam în toamna vârstei iar panerul era plin cu roade din sentimente. Într-una din zile m-am trezit cu o surpriză. Mi-a prezentat-o pe fiica sa, Caterina, o tânără deosebită, grațioasă, parcă ar fi fost desprinsă din Primăvara lui Botticelli. Am fost plăcut surprinsă și împreună am mers la un restaurant.

          Începusem, de ceva timp, să mă văd și cu sora mea. Amândurora ne era dor de vremurile de altădată, iar Paul chiar m-a încurajat în acest sens. La una dintre întâlniri a adus-o și pe mama. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte și amândouă am încercat să ne ascundem lacrimile. Mă simțeam oaia neagră a familiei.

          O ascultam atentă cum povestește și vedeam cuvintele cum încalță condurii timpului. Demult, aveam ochii umezi. Nu m-am putut abține și am întrerupt-o:

          – Mirela, multe scuze pentru intervenție. Este de-a dreptul emoționantă și cuprinde multă durere această poveste. De câteva ori, te-am surprins cum călătoreai împăcată prin lumea ta clandestină.

          – Nu este defel simplu să deschizi porțile sufletului. Iar atunci când amintirile dau năvală, este aproape imposibil să nu deschizi supapa. Și să continui. La puțin timp am început să mă văd și cu băieții, toți familiarii îmi cereau același lucru: repatriere. Dar între mine și Paul totul era neîntinat, nu exista nicio umbră, nici un semn de întrebare. Doar, mirare și zbor!

          Spre sfârșitul anului problemele s-au multiplicat iar presiunea familiarilor a devenit din ce în ce mai mare.

          De mai mulți ani, tata avea probleme grave de sănătate, iar în ultimele luni se agravase. Prin Liliana, încerca să mă înduplece și să pun capăt acestei rătăciri. La trecerea dintre ani tata s-a prăpădit. Apucasem să-l văd și să schimbăm câteva cuvinte în Ajunul Crăciunului.

          Am fost singură la funeralii, nu încadra să apar însoțită de Paul, în fața celorlalte rude venite din provincie. M-a cuprins un sentiment de culpabilitate, mă simțeam vinovată de plecarea aproape inopinată a tatei, în eternitate.

          A urmat o perioadă critică. Paul s-a demonstrat a fi un prețios suport, atât fizic cât și psihic. Dar cu toate acestea mă simțeam de cele mai multe ori singură. Nopțile au devenit un priveghi de gânduri, ce se prelungea și peste zi. Simțeam tot mai des să fiu în preajma mamei și cu toată durerea, slăbiciunea mea, încercam să-i ridic moralul. O simțeam mulțumită că îi sunt alături, dar avea mereu grijă să-mi amintească că, în cazul unui divorț, situația mea locativă este discutabilă. Spre sfârșitul verii m-am „repatriat” iar condițiile au fost cât se poate de punctuale. Una dintre ele a fost și acest apartament. Nu se punea la îndoială iubirea pentru Paul. El a rămas cerul meu senin dintr-o toamnă cu miresme de verde crud. Anotimpul pictat în cele mai erotice culori și devenit destul de repede amintire...

          Dintre cei apropiați nu a încercat nimeni sau mai bine zis nu au avut curajul să mă judece pentru cele făcute, întâmplate. Ai mei familiari se simțeau vinovați pentru această situație. Trecutul meu regizat s-a răzbunat, dar trebuiau salvate aparențele. De câte ori pot, mă întorc la ziua în care am lăsat iubirea să se înstrăineze. Simt și acum mâhnire, este o suferință permanentă, e ca și cum aș fi petrecut pe cineva foarte drag pe ultimul drum. Ne-am despărțit și de atunci ne scriem prin gânduri, ne regăsim prin amintiri. Din cauza presiunilor am plecat pe drumul durerii. Într-adevăr, am făcut demult pace cu trecutul, doar că uneori, mă mai încearcă un dor nebun de regăsire. Atunci știu sigur că o lacrimă fierbinte va înnopta sub pleoapă. Pe acest „a fost odată” sufletul, încă,-l percepe ca prezent, iar deseori continui să-l aștept, să-l întâlnesc prin visele iederă.

          Astăzi, la distanță de douăzeci de ani, consider că este mult mai bine, ca unele vise să le păstrăm doar în suflet. Însă, încercarea de a le transforma în fapt, de a le împlini, este extrem de dureroasă.

          În acea seară târzie, cu sufletul în genunchi, Mirela a adunat toate cioburile răsfirate pe podeaua amintirii. Din cuvinte a montat un fel de caleidoscop iar cu fiecare rotire mai dezvăluia un fragment, câte o pagină de viață. Peste pereții elegantului salon, Luna și-a proiectat, demult, umbrele sidefii. La un moment dat, s-a ridicat în picioare și a tras aparatul telefonic aproape:

          – M-am întins la vorbă și s-a făcut foarte târziu. Dar o rezolvăm imediat.

          – Mirela, este de-a dreptul fabuloasă această poveste. Chiar am senzația că s-a aprins lumina, la sfârșit, într-o sală de cinema.

          După mai multe cereri de scuze, pentru orele răpite, și mulțumiri pentru pentru îngăduință, a chemat un taxi. M-a condus la mașină, voia să se asigure că totul este în regulă. I-am mulțumit și promis să o sun, atunci, când ajung acasă. Chiar m-am bucurat de această vizită, iar asemenea povești, de multe ori, ne fac să uităm de timpul fugar...

 

Poeziile participante AICI

vezi aici Partea I
vezi aici Partea a II-a
vezi aici Partea a IV-a
vezi aici Partea a V-a
vezi aici Partea a VI-a

Vizualizări: 272

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Utilizatorului Munteanu Manuela îi place postarea pe blog Trec anii în zbor... a lui Grig Salvan
cu 31 minute în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 35 minute în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Grig Salvan a postat un videoclip

Grig Salvan - Sublime Tango - Tangoul Sublim

Instrumental romantic music, composed and performed by Grig SalvanSUBLIME TANGOi'll dance on a dreamy night with you tangoulto resound eternally in our heart...
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Grig Salvan
cu 2 ore în urmă
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Omul cu lebeniță a utilizatorului Grig Salvan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Trădarea a lui Corneliu Neagu
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Grig Salvan îi place postarea pe blog Ce n-am iubit... a lui Corneliu Neagu
cu 3 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu-mi căutați în pustie urmele! a utilizatorului Grig Salvan
cu 3 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog jumătate de gând a utilizatorului Dinca Valerian
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Dinca Valerian îi place postarea pe blog Străinule, a lui gina zaharia
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog discurs anapoda a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultima strigare a utilizatorului Dinca Valerian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Străinule, a lui gina zaharia
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Remember a lui Costel Zăgan
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog discurs anapoda a lui Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Căutarea a lui Monica Pester
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog ultima strigare a lui Dinca Valerian
cu 6 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2023   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor