Îmi port visele golașe
în brațe, fără curaj,
doar cu grija unui părinte,
gata oricând,
dacă pâinea e puțină,
să rămână o vreme
flămând.

Visele cresc,
hrănite din patima
veșniciei,
iar mâinile-mi uscate,
din care s-au înfruptat
anotimpurile,
obosesc.

Sub privirea mea,
timpul
sugrumă secundele.
Noi chipuri
îmi privesc ridurile,
lăstari din visele mele
rup scoarța.

Ninge. Sublim

îmi îngrop păcatele

sub stratul fin

de mătase.

Uit viitorul,

respir libertatea

și dorul copilăriei.

Liniștea inundă.

Trupul firav,

cuprins de bunătatea

zăpezilor curgătoare,

strivite lacom

de aburul cald,

stă potolit,

lingându-și rănile.

Pașii s-au supus

potopului

și nu mai lasă urme,

mâinile au încremenit,

lipite de trup,

fruntea crestată

își vede, în…

Și-a strâns anii cu grijă

ca o pasăre care-și face cuib

sub streașina casei vii,

altădată plină de râsete

și nume rostite cu blândețe,

ca și cum totul ar fi fost

o poveste fără sfârșit.

Alteori, lacrimi reci

cădeau din ochii ridicați

spre icoana din colț,

pe care praful

n-a îndrăznit vreodată

să-și facă casă.

Acum se stinge precum apusul:

frumos, dar de neoprit.

Îl strigi, îl…

Singurătatea,

gustul soarelui

strivit la apus.

Dulceag,

când se joacă

cu orizontul

și amar,

cu arome de cenușă,

când într-o clipă

cade - cosmică,

noaptea.

Blânzi, ochii

îi știu mâna de fier

cu care,

între suspine,

le șterge lacrimile,

de parcă

s-ar rușina

ca nu cumva

să-și piardă

umbrele reci

din priviri.

Doar sufletul,

poet întemnițat

în trupul…