1. Epiglossa (Glossa, ca epifenomen)
Vremea nu mai vrea să treacă,
Toate-n lume-s neschimbate,
Noi răpim din limba greacă
Atomi de latinitate.
Nu sperăm, dar ne e teamă
Să nu cumva să revină
Dorul de-a ne lua-n seamă:
Dorul crâncen de lumină.
Albia dorinţei seacă,
În semantice suspine,
Timpul, care se abţine,
Secolii şi-i ţine-n teacă;
Tu alergi în tine însuţi
Ca un arbore-ntr-o creacă,
În zadar încerci cu plânsu-ţi,
Vremea nu mai vrea să treacă.
Cheltuieşte-te în tine,
Să-ţi păstrezi, nu se mai poate,
Îndrăznelile-acviline ;
Capul, rezemat pe coate,
De refuză să viseze
În anfractuozitate,
Nu ţâşni din catahreze,
Toate-n lume-s neschimbate.
Lupte vagi, false arene,
Ne topim precum un sfeşnic,
Toate îţi pretind catrene
Ca şi când Olimpul veşnic
Ne-aşteaptă, pe fiecare,
Pe Pământ, să ne petreacă,
Cu ambrozie-n pahare,
Noi răpim din limba greacă.
Stele palide se-agită
Pe heraldice pulpane,
Dintr-o boltă rebegită,
Cu-ale lor luciri sărmane ;
Sărurile stins-albastre
Ne-or hrăni, când s-or abate,
În aceste sterpe glastre,
Atomi de latinitate.
Jupuind marea de valuri,
Noi, acvaticul chirpici,
O vom pritoci-n pocaluri,
Dar, din mici, vom fi mai mici;
Vom striga, răcni, lovi,
Nimeni nu ne ia în seamă,
Până când ne-om gârbovi :
Nu sperăm, dar ne e teamă.
Stăm în fiecaritatea
De pioase aldehide,
Ne cântăm precaritatea,
Uşa doar ni s-o deschide ;
De bate cumva Destinul
Ne ferim de-a lui lumină,
Ne-ar înspăimânta festinul…
Să nu cumva să revină!
Stăm ursuzi în noi, la coadă,
Ca endemicul orgoliu
Veşnicia să ne-o roadă
Găgănind pe Capitoliu,
Până când o gospodină
Cu mâini groase, fără teamă,
Ne va lecui-n surdină
Dorul de-a ne lua-n seamă.
Depăşit chiar şi de tine,
Chiar de n-ai mişcat un deget,
Un discurs lemnos vei ţine,
Vei urca-n el, fără preget,
Precum oaia urcă-n miel,
Sau ca lujerul din tină,
Ori arca-ntr-un porumbel,
Dorul crâncen de lumină.
Dorul crâncen de lumină,
Dorul de-a ne lua-n seamă,
Să nu cumva să revină
Nu sperăm, dar ne e teamă.
Atomi de latinitate
Noi răpim din limba greacă,
Toate-n lume-s neschimbate,
Vremea nu mai vrea să treacă.
2. și tu
asemenea mie
vei deveni pământ
sub lespezi de piatră (...)
Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu.
3. Veșnicia noastră
Ne-am despărțit în pași de dans,
Tu păcătos, iar eu păcat.
Noi ne-am iubit cu focuri blânde,
Ne-am ars, puțin, dar n-a contat.
Tot ce-am făcut a fost din dragoste,
Ce dragoste nebună...
Bolnavi în suflet amândoi,
Dar bolnavi împreună.
Ne-au reproșat că nu iubim,
Că asta nu-i iubire.
În timp ce ei țipau la noi,
Tu-mi jurai veșnicie.
În suflet negri amândoi,
Ne-au răpit tot ce am avut.
O veșnicie împreună n-au s-o fure,
Căci ce-i al nostru abia a început.
4. Cei numiți în șoaptă
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori
nori de noapte-n cer se suie
vestitori de vremuri sumbre
iar din bezna albăstruie
scapă ciorchinul de umbre
ning zăpezi fără de urmă
întru negru se întorc
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc
lung vibrează vocea nopții
plumb în serenade sună
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori
5. Un luceafăr rătăcit (sufletul)
Preambul
În zadar privești din umbra unei clipe roz spre mine
că îți vezi același ochi numărând frunze puține,
și un an, și doi, și trei, și o mie de privești
tot pe tine vas de lut, tot pe tine te zărești.
Într-un ceas topit de Soare, vrând nevrând să recunoască
mâna, buza, fesa stângă au decis ca să-i vorbească
sufletului alb din sine, veșnic verde, intangibil:
- te visez ca un bolnav așteptând un leac penibil,
spune-mi astăzi, praf de cer, c-ai să șezi pe veci în mine
și cu farmecul tău sfânt neagra iarnă care vine
crengile nu mi le-a ninge, nopțile nu mi le-a stinge,
ș-am să cânt, ș-am să tot cânt... în vecie ne-om prelinge!
Dar, blesteme! Albul suflet rupt din cer
nu visase visul cărnii plin de ulcer,
și urcă pe-aceeași scară atârnând lin din tavan
ce-o urca Marin Sorescu lăsând vasul năzdrăvan
să-i cunoască dulcea moarte ce doar lui îi este dat
consecința tinereții când pe Tatăl l-a sfidat
ascultându-l, în neștire, pe tâlharul nevăzut
îmbrăcat în solzi de șarpe, cum se știe, încrezut!
Alo! Alo! Nu mata, înzestrat cu cip modern
înșirând jargoane scumpe pe trotuarul premodern.
Tu, din spate, zeflemist, creier chel de neuroni,
ce îmi critici poezia dominat de-un car de demoni!
Chiar nu vezi? Tu chiar n-auzi melodia ei sublimă
ce ți-o cânt eu, însăși scara, când în lacrimi, când în rimă?
...
Fulgi de nea negri ca noaptea cad pe vasul stins de lut
pus să doarmă-n pat de lux între scânduri trist, pierdut.
Pentru ce toate se-ntind spre albastrul cald și sfânt
brazii, ape, flori, chiar omul vrând să iasă din pământ?
6. Pat de cernoziom
Mi-era frig noaptea
Și-ți căutam mâna,
Să mă învelesc cu ea,
Sau mai bine, cu răsuflarea ta.
Învelită cu plapumă de flori,
Dormeam pe pat de cernoziom
Și vântul șuiera
Unde trebuia să îmi bată inima.
La subraț îmi creșteau muguri,
Și pe piept purtam curburi.
Aveam mușchi verde în ochi
Că să îți arăt încotro e nord
Și cărări în loc de plete,
Împletite în schelete
Schelet de timp descompus
Supus, din pământ smuls.
Somn de plumb purtam pe gene
Și îngrijorări în sprâncene.
Metafore în vise
De nimb rotund cuprinse.
Te-ai înfățișat în poezie
Cuprins de cerneală și erezie
Cel din virgulă născut,
Pus-ai durerii mele punct.
Degerăturile de la picioare,
Le sărutai ca pe icoane
Și sângele încărca
Oxigen în inima mea.
Fară inele, ne îngropam mâinile
Cu degete împreunate ca trestiile
La mijloc de poezie sau de catren
În despărțiri de dealuri sau de refren.
Când frigul era prea tare,
Semănai cuvinte de alinare
În țărâna arterelor mele
Artera aortă ieșită prin piele
Un drum în doi, o viață întreagă
Las în urmă trecutul și pădurea neagră,
Dă-mi voalul de mireasă
Oricum… tristă sunt mai frumoasă.
În sfârșit,
Când m-am vindecat de friguri,
Mi-am dorit pântecul meu să poarte
Rodul iubirii noastre.
Și ani mai târziu,
Să dormim amândoi,
Pe pat de sicrie,
Cu flori peste noi.
7. De vorbă cu timpul
Când i-am spus timpului de tine
De promisiunile călcate
De lacrimi, râsete, de bine
Mi-a zis că-s amintiri trucate
Că sentimentele mă fură
Că-n loc de ochi am doar rubine
Mi-a zis să fiu puțin mai dură
Când i-am spus timpului de tine
Când i-am spus timpului că doare
El m-a învăluit în fluturi
Ce m-au purtat pe o cărare
Unde tristețea poți s-o scuturi
Unde iubirea-i permanentă
Unde durerea toată moare
Și viața a devenit mai lentă
Când i-am spus timpului că doare
Când i-am spus timpului că vine
În valuri valuri bucuria
Mi-a zis să am grijă de mine
Să nu îmi cadă pălăria
Că tot ce-apare dă să plece
Și lasă urme reci haine
Mi-a apărut o cicatrice
Când i-am spus timpului de tine
8. Toamna lungilor vecernii
Nu mai port în mine teama de-a păși spre întomnare,
E firesc să-mi fie galben tivul fustei lungi și crețe, (...)
Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu.
9. când semaforul are o singură culoare
sună alarma cineva cere ajutor
în loc de semințe au aruncat plumbi pe câmpurile arate
o umbră ia foc la marginea frigului
înfloresc ghioceii în parcurile orașului
dar semaforul străzii are o singură culoare
iar oamenii își târăsc sufletul între frică și foame
gloanțe nemiloase ca gerul lui februarie
se amestecă peste strigătele de neputință ale pământului
se pierd în tencuiala unui oraș pierdut
un zgomot infernal câștigă teren mă urmărește
mă obligă să mă ascund într-o gură de metrou
o ploaie de foc cade din cer
Doamne dacă într-o zi nu voi mai fi
fă ca noaptea mea să fie un nou răsărit
dimineața să sune doar alarma păcii
să mă trezească în fiecare zi cântecul ei
iar oamenii să fie din nou veseli să îi văd
cum își desenează bucuria pe asfaltul zilei
iar semaforul să poarte iar culoarea verde
10. Senryū
gură de metrou...
un om dormind pe carton
a venit iarna
asemeni apei
drumul de întoarcere
eu nu îl cunosc
pe sufletul meu
zâmbetul ochilor tăi
ca un tatuaj
iubito, calcă
uşor pe drumul pavat
cu visele mele
în libertatea
zborului nu mai vedem
ce este sub noi
peste tot femei...
eu, clona lui Ulise,
legat de catarg
prin labirintul
birocraţiei alerg
Dedal înciudat
după alegeri
mulţi se duc la Canossa...
politicieni
un neica-nimeni
vagabond în propriul trup
nu sunaţi, absent
dezorientat
între două milenii
numai minciună
sufletul era
ca un imens buchet
de cicatrice
întunericul
mă face să şoptesc ca
un conspirator
condusă de clovni
viaţa noastră devine
un circ penibil
ca o pasăre
lovită în aripă
zborul prin lume
masa tăcerii
la prânzul Crăciunului
părinţii lipsă
fiecare om –
o civilizaţie
mică, aparte
11. Aievea trece Lorca
Câmpiile morgane aproape se topesc;
Și jocul de-amețeala tihnește sub măslini;
A-nțepenit și vântul cu tot ce-i omenesc,
iar andaluze umbre și-ntind ascetici spini...
Fantastice himere create pentru zbor
par armăsarii negri, cu-aripi de ciocârlii;
Se diluează-n spațiul pustiului decor,
curgând prin orologii pictate de Dali.
Cordoba e solară, și naltele statui
tăcut veghează-orașul din depărtări vibrând;
Zoresc pe cer hulubii aripile, haihui,
spre subțirimi de ape secate rând pe rând.
Absența-i arzătoare, ca limba unui foc,
Tăcerile maure mocnesc în suburbii;
Un zumzet de ghitară îngână, ca-ntr-un joc,
verduri șerpuitoare pe ziduri arămii.
Aievea trece Lorca sub gene suspinând;
Un suflet de copilă îl poartă printre flori;
Sublima lui plutire - ca norul unui gând -
seduce-n urmă dalii, cu tristele-i palori.
,,Garcia, e Garcia!'', se-aude-un murmurat
dintr-un lăcaș de piatră, căzut în vis barbar
- Madona delirează sub vălu-ndoliat;
Și-o boare lin aduce doar ploaia surdă, doar…
12. Poet universal (fantezie lirico-umoristică)
DIRECTOR de izvoare-am fost mereu
Şi DIRIGINTE-al stelelor zglobii,
Sunt cel mai bun PRIMAR de curcubeu
Şi PREŞEDINTE… peste ciocârlii!
Am fost şi SENATOR, dar nu de melci,
Ci de ciuperci, furnici şi porumbei,
CONTABIL al străvechilor zăvelci,
CONSILIER la Pupăza din tei!
Forţat de-mprejurare, Dumnezeu
Mă unse REGE peste corcoduşi...
Sunt CĂPITAN de fluturi, din liceu,
Şi MAREŞAL iubit de cărăbuşi.
Rugat am fost să fiu, destul de des,
Chiar PAPĂ-al ierbii, însă nu am chef!
Frumoasele vecine m-au ales,
Să fiu, pe viaţă, peste ele...ŞEF!
13. O lacrimă amară
Se scurg secundele, se duc
Prin fulgii albi, moi, de zăpadă
Totul pare înghețat,
Azi, în primăvara noastră.
Sfârșit de Martie, albit
De noaptea albă, nedormită,
Totul ai pierdut și cauți o lumină.
O rază mică de speranță
Prin norul gri făcut de tun
Când inima e sfârtecată, de glonț,
Trimis de un nebun.
Copiii plâng privind la mame
Ce-și strâng în brațe, ce mai au...
Fugind, lăsând în urmă-o viață
În spate, totu-i dărâmat.
Se scurg secundele, se duc...
Clepsidra azi, rămâne goală
Credința-i tot ce a rămas
Și-o lacrimă amară.
14. Timp expirat
Acum ți se pare că aripile negre sunt fascinante
Că strigătul ciorii e-un tril înveselit de moartea ce ieri căuta un trup
căruia să-i vegheze drumul prin vămile deschise sufletului.
Timpului tău, pe care îl stăpâneai cu râsul tinereții,
i-ai ținut discursul neiertătoarei morale făcându-l să vrea să se-ascundă.
Pierdute au fost multe ieri, iar azi nu a mai rămas nimic.
Te-ai îndrăgostit cândva de unduirea mării pe linia de nisip
transformându-te într-o tristă scoică purtată haotic
de valurile crude ce-și arătau statornicia ca o flamură-n vântul singuratic.
El plecase – o altă poveste cu eroi troieni
ce pier în luptele cărora apoi le cauți un sens.
Priveai în urma semeței pupe ce sfârteca apa,
înstrăinând singura speranță.
Și-apoi, ai dăruit mângâieri unor suflete sumbre,
ai construit punți, adunând lacrimi din care ai făcut redute.
Surâsul oferit – un loc ce adăpostea firava fericire –
s-a stins la primul tumult al lumii.
Doar împietrirea înverzită de lacrimi din care s-au născut minuscule lumi
s-a aplecat peste tine alinând.
Acum ți se pare că aripile negre sunt fascinante!
Cu dor obosit, fără sfială, ți-arăți teama vameșului nedumerit.
Amintirile, ca niște zile agățate de minutar, se-ascund în zgribulita cochilie.
Te învăluie aripile negre, chemând spre un alt fapt al vieții,
dar nu mai e timp...
15. Îngeri triști
Cine ar fi crezut că vine o zi de o mie de ori
Când Pilat se spală pe mâini cu sudoare,
Ziua când mulțimea de doctori
Decide cine trăiește și cine moare?
Triste zile, oameni triști, chinuiți în saloane
Triste nopți, triști învinși, triști eroi
Triste lumi, îngerii nu au aripi să zboare
Poartă măști și mor lângă noi!
Cine ar fi crezut că spitalul devine biserică
Dumnezeu îmbracă halat alb, lângă medici, cu frică
Îngeri triști, vremea se sfârșește țesută pe caer
Și ne rugăm în genunchi, domnule doctor, vrem aer!
Cine ar fi crezut că vine ziua în care
Câinele ne pune mască și ne scoate la plimbare
Ziua când sacrificăm libertatea sub cer
Și ne dăm la schimb regatul pe o gură de aer!
Pilat se spală pe mâini cu clor la robinetul din rai
Împarte picături de ozon, nu deajuns pentru toți, vai
Un virus își face de cap și se moare
Domnule doctor, vă rugăm, îndurare!
Triste gări, parcuri pustii și porți ferecate
Se aude numai moartea cum bate.
Mor copii, mor bătrâni, murim toți
Nu ne mai strângem în brațe, bunici și nepoți.
Râde un virus în hohote lângă morți
Duși la cimitir în saci de celofan
Ne rugăm lui Isus, nu ne tragem viața la sorți
Jertfa pe cruce nu-i mai fie în van!
16. Însemnare
Când din ceruri se coboară a nopții întunecime
Pe un fir de borangic, strecurat ca prin minune,
Lumea își ascunde chipul între palmele muncite
Și de atâta risipire, i se scurg prin gene, clipe,
Străluceşte orizontul la îngânarea milenară
Și, cu toată frumusețea albiei înaltă, amară,
Lasă spuma de iluzii să cuprindă iar pământul,
Armonii de pace bună s-ar întrece iar cu gândul,
Lumea vie, înconjurată de sfințenia celestă,
O mirare resemnată pe o pagină anostă,
Care își scrie noul titlu pe hârtia îngălbenită,
Care își poartă printre rânduri întrebarea negreșită;
Cu a frunții însemnată cale în Universul mare,
Cu haotice răspunsuri la haotica întrebare
Cu o mână albă, tandră, tânără și împăcată,
Dintr-a sferelor mișcare, neîncetat, neîncetată,
Se vor lumina mărețe stele între gânduri prelungite
Și în sunete de harpă vor renaște asfințite…
Versurile ce își restrâng rimele împerecheate
Se vor aduna, plăpânde, sub un titlu ca de carte,
Mii de file se vor scrie despre alte mii recenzii
Şi, ca să înţeleagă lumea, le vor scrie chiar poeţii,
Se vor apleca meschine lumile albindu-și seara,
Ponegrite de răspunsuri, neaflându-și întrebarea.
Se vor răsuci pe deget codurile cele vechi
Cu pandectele uitate în tomuri noi, de atâtea legi
Se vor răzbuna, probabil, învățații pe pământ,
Dar, cu toată învățătura, legile în lume sunt!
Dintr-a nopților chemare visele îngălbenite
Își alungă jocul lumii în secunde albăstrite
Cu minutele învechite ce se scurg mereu aceleași,
Ceasurile adormite în adormire par un iureș,
Se remarcă spulberate ca de un element central
Terra, aerul, eterul, vântul, focul, apa iar!
Și cum dintr-a lumii viață, viețile împărtășim
Și natura împodobește naturile ce le sfințim,
Ironii și scepticisme de la scepticii banali,
Care, în carte au sfârşit tragic, într-un joc așa plenar,
Vor fi scris fără de seamăn cu cernelurile închise,
Aurul cel plin de farmec al lumilor celor descrise!
Dacă am scrie în zorii zilei cu o mană aurită
Peste cer înțelepciunea sfinților înmărmurită,
Noi, oamenii, ființe blânde pentru a noastră amenitate,
Ne-am salva cu o privire, iertându-ne a noastre fapte.
Armonii de pace bună s-ar întrece în cer cu gândul,
Lasă spuma de iluzii să cuprindă iar pământul,
Și, cu toată frumusețea albiei înaltă, amară,
Strălucește orizontul la îngânarea milenară
Și de atâta risipire, i se scurg prin gene, clipe,
Lumea își ascunde chipul printre palmele muncite,
Pe un fir de borangic, strecurat ca prin minune,
Când din ceruri se coboară a nopții întunecime.
17. Ostenință
în podul palmei plin de țărnă
se cuibărește încă pendulul
din amiaza sibilină
tic tac-ul săturat de bătut se miră
cum nimeni nu vede
atâtea fragmente din viața sfărâmată dimineți scurse în pahare cu netihnă
plâng amiaza zdrențuită de frici
se încurcă rău căile în noduri de orgolii
rănile pământului sunt pansate
cu iarbă otrăvită
în trezitul mieilor
se taie viața fără anestezie
în fugă rândunicile își fac cuiburi în complicitate cu soarele șchiop
în vale în dresingul caișilor
se pregătește fashion year
sub un cer plin de ciori zvârcolite
undeva în lume este pandemie de autism
noi vrem primăvara prinsă în flori de cireș
18. Orientalism
Zace soarele pe cer şi căldura-i în delir
Peste toate abia adie un uitat zefir
Frunzele abia se mişcă şi adorm în somn uitat
Iar zăduful se aşterne, ca un greu păcat.
Unduieşte abia clintită, cea perdea de la fereastră
Adierea aduce plânsete de peste marea albastră;
Numai briza ei cea rece, poartă un strop de răcoare
Se topeşte şi mai repede apoi, a sa vagă boare.
Miroase a parfumuri grele
Peste divanuri cu mătăsoase saltele
Fum de opiu se învolburează
Se ridică încet, vise creează.
Cafeaua abureşte în ceşti albe, porţelan
Argintate linguri scot sunet diafan,
Fântâna susură plăpând şi plictisită
De atâta cald, până şi apa-i obosită.
Iar acolo, pe roşu divan
Stă întinsă leneş, fiica de sultan
Două fete tuciuri
Ard miresme in farfurii
Iar un sclav privind niznai
Face vânt c-un evantai
Toate lumea zace acum, în serai.
Iar pe drumuri de cetate
Zac tarabele uitate
Cu de toate încărcate
Însă rar se mai încumeta careva,
Să iasă pentru vreo bucată de halva;
Ori pentru reci licori
Să potolească setea la bogaţi domnişori.
Cald şi cald, arşiţă pustie
În cetate lumea toată aşteaptă, ploaie care o să vie
Anotimp lung, uitat de vreme
Peste case se aşterne.
19. Aștept
Aștept ca miezul nopții să vină genuin,
Deșertul să se-ntindă pe lume ca o pată
Și strălucind, nisipul sub cerul prea senin
Să-l vânture tornade spre-o mare sincopată.
Aștept un miez al nopții sfârșitului de ev
Și las să curgă-n mine închipuiri fatale,
Îl văd cum duce crucea ca Christ, Mendeleev,
Adăugând tabelul cu numere tombale.
Aștept ca miezul nopții să-mi cânte simfonii,
Pastilele de iod le-am aruncat departe,
Când ceru-o să pleznească în noi polifonii,
Suflându-ne în spate fiorii reci de moarte.
Aștept în miez de noapte, șampania e gata
Să explodeze-auzul papilelor în gât,
Aștept să se răstoarne cu fundu-n sus fregata
Și lumea s-o sfârșească, într-un suspin, atât.
20. Înalță pământul
Pe-o barcă din stele clădită m-așteaptă un corb întristat,
Pesemne că nu știe încă de trupul ce m-a-ngenuncheat.
Se-ntreabă în plânsu-i sălbatic, de oare oi mai ajunge
Și stă încontinuu vâslind, și stă încontinuu și plânge.
Pe marginea patului lunec, privind spre o rază de lună
Și stau năpădit printre gânduri, în rugi, pentru-o lume nebună.
Mă-ntreb dacă toate-s aievea ori eu am înnebunit,
Căci nu mai observ în oglindă nimic din ce am iubit.
Sub neaua ce-și face culcușul pe geamul camerei triste,
Pe-o pleoapă se-așterne și crește, ce n-aș fi crezut să existe.
Plutind în derivă prin ceruri, străine și tulburătoare
Ajuns-am să văd printre valuri o barcă purtată de mare.
Pe vela-i mâncată de timpuri și lungi așteptări diafane,
Așteaptă o pasăre neagră în trese valeriane.
M-apropii în zboru-mi și tremur, dar nu de frig ori de teamă,
Ci de fața-i blândă și ninsă ce-ntr-una spre barcă mă cheamă.
Mă taie privirea-i pătrunsă de doruri, de vremuri și patimi
Și urmele-adânci de pe fața-i, scăldată în chinuri și lacrimi.
E orb de un ochi, însă-acela ce-mi varsă lucirea-i suavă,
Pare în locu-i să țină, un zâmbet într-o epavă.
Din tremurul vântului aspru, se-nalță spre ceruri, în valuri
Și-și scutură penele toate să-mi fie catrene în daruri.
Și barca începe a plânge cu lacrimi aprinse de smoală
Iar vela se-așterne în fața-mi precum s-ar întinde o coală.
– Marea, copile te cheamă să-i scrii o ultimă rugă,
Căci n-a reușit a te prinde, mereu și într-una pe fugă.
Cântă-i cum știi tu mai bine, din valuri iubirea să crească
Și marea ce tulbură omul, acum, să se mai domolească.
*
Scoate capul din adâncuri, frumusețe răpitoare,
Răsărită din abisuri într-o stea strălucitoare.
Pune rănii dulcea-ți umbră din străfundurile zării
Și presar-o peste mine sub albeața spumii mării.
Dă-i culoare și substanță din aprisele-ți adâncuri,
Peste marea veșniciei să se-nalțe iară pâlcuri,
De aorte și de ramuri ce ridică iar pământul,
Către soare, să-l usuce și să-l bată iară vântul.
Să răsară flori de humă și ciuperci vindecătoare,
Peste apa înfocată și tot mai otrăvitoare
Și să-mi fac din nou o casă pe o ramură bătrână,
Să-mi îmbii visele grele, în liane, pentr-o grână.
'Nalță pământul, prin stele-n cascade, să curgă,
Apa să-nvețe din nou, printre ceruri, să zboare,
Într-o genune s-adune tot ce încearcă să-l frângă,
S-atingă luminii, înaltele-i amețitoare.
Dă-i codrului veșnic lumină, punându-i inima-n stele,
Să nu poa' s-ajungă vreo turmă de vite s-o calce,
Căci stă în adâncuri, vărsându-și în vise, nuiele
Și-i umed și rece și gol și uite-l cum tace...
Înalță pământul, lucirea apei nebune s-o spargă,
Blestemul ce-l poartă de veacuri, cercând tot a-l rupe,
Căci n-a mai rămas vreo speranță, apa să șteargă
Ori vreun abis rătăcit, rămas, să-l astupe...
*
Din hău-nsmolit se-nalță spre ceruri și-n calea-i, tot urcă,
Ducându-și cu sine și umbrele fraților lumii,
Lianele sale, de mare se-agață și-nfige în ceruri, o furcă
Ce va rămâne pe boltă, de-a pururi, în spatele lunii.
21. Doar tu, da Coza...
Când nu-ți mai simți nici umbra, strigi la lună,
Să îți auzi ecoul printre chriști
Și te izbești cu ochii de furtună
Să simți că mai respiri și că exiști.
Calci pe obuze, să-ți faci rană vie
Să curgă sânge, sevă pentru vers
Și te ascunzi, umil, în poezie
Că alte locuri nu-s în univers.
Și cauți un rotund printre ruine,
Dar niciun diametru nu-i întreg.
Numai frânturi de arii clandestine
Spre care doar durerile converg.
Destine se împiedică de moarte
Pe drum de foc cu diavoli la hotar
Și îngeri negri fără pașapoarte
Împrăștie cenușă și calvar.
La porți de rai, se-nghesuie samsarii
Să medieze-nstrăinări de rugi
În roșu-ndepărtat unde quasarii
Din găuri negre racolează slugi...
Planeta geme sub atacuri dure,
Nebunu-ngână un refren drăcesc
Și umbra mea, cum poate să îndure
Decoru-acesta nedumnezeiesc?
Și dacă ne privești când supradoza
De ură intoxică omenirea,
Doar tu mai poți trimite-aici, da Coza
Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...
22. Dor de mama
Te caut
Printre lacrimile uscate pe covor,
Prin casa goală răscolită de tristețe.
Gându-mi te strigă,
Te simt,
Însă tăcerea îmbrăcată în mister
Îmi sfâșie sufletul rănit.
Zâmbetul tău, mutat în veșnicie,
Se-ncurcă printre flori, îngeri, lumină.
Oftez
De dor și de durere.
Pietrele plâng, cuvintele-au secat.
Cui m-ai lăsat?
Făclia de la lumânare
Îmi mistuie clipele pierdute-n amintiri
Și plâng...
Sărut fotografia cu chipul tău drag.
De ce-ai plecat?
Of, mamă,
Timpul se revoltă,
Iar echilibrul zace în perdea.
Speranța, compromisă,
Îmi sugerează
Că poate
Odată
Ne vom revedea.
23. Dar nu ştii că un ochii la tine visează
Te hrăneşti cu o teamă ascunsă,
Deliciul culorii azi are paloare,
Poezie descalificată fiindcă a mai fost postată în alt spațiu.
24. Trepte interioare
Cobor în suflet ca-ntr-o pivniță uriașă,
Ca să-ntâlnesc din nou fărâme de iubire
Sau prima dragoste cu hlamidă gingașă
Pe dealul falnic al amărăciunii, arcuit sub amintire.
Un colț al inimii e luminat de soare
Și-n ochii mei se oglindește vara.
Mi-e răsuflarea arbore cu păsări călătoare
Și-o melodie tainică a florilor când vine seara.
În hruba roșiatică zăresc speranța
Sclipind ca lampioanele pe stradă.
Ea îmi croiește, din fâșii de întuneric, viața
Acestui beci cu atmosferă caldă.
Cutreier strașnicul abis și mă așez pe-o treaptă,
Să inventez cuvinte dornice să mă aline,
Să-mi facă din zile și nopți maluri senine,
Ca să alung păianjenul bolnav din pânza moartă.
În zvâcnet port ruine, poduri frânte,
Dar pot să le prefac în scări spre lume,
Să simt melancolia buzelor flămânde,
Care-mi șoptesc să ies din vajnica genune.
În puțul sufletului caut o neființă
Ce mă uimește și mă reprezintă.
Sunt un alt eu închis în jale purpurie și în neputință,
Gonind spre fericirea mult râvnită.
Acum revin pe țărmul alb ca luna,
Atât de diferită și de optimistă.
Voi fi, aici și în adâncuri, dublă-ntotdeauna:
Un anotimp cu strună veselă și tristă.
În sfere crude cânt cu lacrimi surde.
Dar cui îi pasă ce mă definește?
Am răscolit iarba și-oglinzile tăcute,
Iar din vitrina verde cine mă privește?
Doar ceasul patimii vrea să m-adun, să fiu ca altădată.
Acum mă uit în jurul meu cu teamă.
De mâine voi redeveni o stea însingurată.
Peste uitate dune - ploaie aprigă de toamnă.
Mă deslușesc prin vise și prin gânduri grele.
Mă regăsesc, mă pierd, mă-ntorc mereu la mine.
Văd amorțite toate idealurile mele
Și mă cuprinde-un dor de luminoasele coline.
Azi, îndrăgită de pământ, de frunze și de piatră,
Voi reveni acasă-nfășurată-n tinerețe,
Capricioasă ca un zmeu în vânt și poate complicată
În zodia năvalnicelor întrebări și a trăirilor mărețe.
25. Mama ne îndeasă în pernă
să dormim o după amiază
ca pe nişte fulgi moi de carne
ne îndeasă în pernă
să nu care cumva să treacă
vreo după amiază pe la noi
să ne găsească
aşa cu ochii deschişi
să ne întrebe de mama
ne tot ascundem în pernă
sau poate mama s-a ascuns de noi
să doarmă o după amiază
un fulg de carne îndesat în perna de paie
cu fața schimbată
ne ascunde ca pe fulgi ne ascunde mama
o după amiază din paie
perna ei cu faţa schimbată
o îndesăm pe mama în pernă
un fulg moale de carne cu fața schimbată.
o după amiază ca un fulg moale
de carne
26. Antamare
Mi-am antamat iubirea, vocalele și versul,
Penița și stiloul prin care te mai cer.
Mi-am antamat regretul, metafora și sensul
De-a mai picta pe fruntea-ți staminele de ger.
Am sfârtecat cu barda monadelor din vis,
Tot vulgul matematic al stelelor rebele.
Și-am altoit cu mărul Adamului proscris,
Un fel de tragedie a gândurilor mele.
Trezesc, din mine, mânjii zăpezilor calvine,
Rămase iar gravide cu tații armăsari.
Și rup din buza cărnii vertebra ce-mi rămâne
Înfiptă-n osuarul cu cei dintâi molari.
Adulmec prin torace un flutur gardian
Și îl înec cuminte în ceștile cu lene.
În timp ce somnu-mi fuge spre nodul gordian,
S-adoarmă niște riduri captive-ntre sprâncene.
În zori, când mor grăbite ideile zburate,
Mă spăl în decolteul spasmodicelor veri
Și cad în fânul palid al nopților fardate,
Cu sânge de măceșe din toamnele de ieri.
Și-acum când sunt rănită de mâzga pământeană,
Iar viața mi se scurge pe-o lamă de cuțit,
Ascunde-un strop de tine în ochiu-mi stâng și-n geană,
Să nu plec tot săracă din sufletu-ți lihnit.
27. Ramuri de măslin
Eu sunt copilul păcii cu ochi de cer senin,
Cu brațul plin de flori și ramuri de măslin,
Vin cu lumină spre voi și vă strig: Încetați
Războiul cel cumplit, nu mai ucideți frați!
Nu v-a făcut niciun rău dragul meu frate,
Nu era dușmanul vostru la doi ani jumate...
Sora mea cea mica pe care mama o alăpta
Ați ucis-o fără milă, dar ce rău v-a făcut ea?
Voi pe părinții mei i-ați secerat cu gloanțe,
M-ați lăsat orfan, pribeag, fugar, în zdrențe.
Voi râdeți demonic că ați distrus școli, case,
În munți de ruine negre ați transformat orașe,
Rostind numele Domnului, voi ați făcut crime,
Dar Domnul nu vă iartă și veți plăti, știu bine...
Ce drag îmi era râul verde în care mă scăldam,
Când eu trăiam fericit cu ai mei, în satul natal,
Dar voi, monștri ucigași, l-ați înroșit în sânge,
Pe cei care au murit o lume-ntreagă-i plânge...
Vreți să fiți stăpânii lumii, temuți, învingători?
De ce aduceți moartea? Și voi sunteți muritori!
Mi-e dor de țara mea, mi-e greu printre străini,
Sunt singur, foarte singur, oricât ar fi de buni,
Nu pot înlocui părinții, nici frații, nici străbuni.
Criminali notorii, plecați, plecați la voi acasă!
Noi ne vom reface viața cândva așa frumoasă,
Vor reveni toți copiii care-au fugit sub bombe,
Vor fi aduși de mame cei mici purtați în brațe.
Ei nu sunt copiii războiului, ei sunt nevinovați,
De voi, sceleraților, așa nemilos ostracizați.
Ei sunt ca toți copiii lumii de pace iubitori,
Și alungați de-acasă, nu vom fi vouă datori,
În orice copil năpăstuit este un mare patriot,
Vă vom goni din țară, luptând poporul tot,
Că avem toți în suflet doar iubirea de patrie
Și satan al vostru va fi o sinistră, urâtă stafie.
Vom fi mii și mii în întreaga lume copiii păcii
Ce vom aduce în inimi flacăra vie a speranței.
Iar eu, copilul iubirii, voi fi fericit să trăiesc,
Alături de cei ce pacea cu adevărat o iubesc.
Cu ramuri de măslin păși-vom toți sub soare,
Că forța iubirii este mereu a tot învingătoare.
28. Nopțile albe ale războiului
imagini supraviețuitoare
cad pradă nopții,
realitatea conține gramatica (...)
Poezie descalificată deoarece a mai fost găsită postată în alt spațiu.
29. Ramuri din cer
Lângă tine
mă simt primăvară
cu înflorite
ramuri din cer,
aduse valuri-valuri
din veșnicia
tulburătoare a raiului,
peste nemurite
flori de senin,
cununa de aripi
pentru acel
unic zbor,
din noi,
al luminii.
30. Întâmplarea
O uriașă bilă de bowling ne lovise;
după un timp, cum stam în unul din holurile
de la intrări, am avut mâinile și picioarele reci,
gheaţa urca pe gambe, venea dinspre coate,
se furișa deodată spre inimă, vălurind cenușie;
ca niște molecule eram, fluxul nostru dirijat
parcă de undeva, de sus, venele și arterele clădirii
se încărcau tot mai mult cu noi, halatele albastre,
roșii și albe păreau tot mai rare și neînsemnate;
„fugi! – fugi! – fugi!”, mi-a strigat o voce,
dar nu puteam, și atunci am început să mă zbat
și prin gât, disperat, mi-am smuls sufletul,
l-am ţinut cu mâna stângă și l-am privit –
o parte era uscată, alta înnegrită și răsucită
nefiresc în jos - cel mai grav era înspre centru,
unde un fel de roșu se întindea ca o pecingine,
spre albul ce mai exista, tot mai ușor, și ros;
mai este ceva de făcut, suflete, sau să te arunc,
am spus, deasupra veghea lumina cea minunată,
înconjurată de nimic, șirul celorlalţi se făcuse
mic, mic, mic, părea unul ca de furnici - se vor urca
pe mine ca pe o scândură, din acelea care încropesc
un coșciug, am gândit – și atunci ceva ca o aripă
m-a cuprins, așa am știut că gândurile pot stârni răul,
nu bunătatea, și trist și flasc am tăcut, am tot tăcut
până nu am mai fost deloc, am fost nimic, de tot nimic;
apoi, fără să știu prea bine ce fac, mi-am prins
sufletul cu mâna dreaptă și l-am împins înapoi,
cu putere, n-a existat nici o durere, mâinile și
picioarele îmi deveneau tot mai calde, și albe,
ca niște banchize luate de flux dispăreau crâmpeile
de suferinţă - și eram singur în clădirea ce semăna
unui fel de fiinţă pe care o părăsiseră toţi - astfel
camerele și holurile au început să se comprime,
suprime unele pe altele până ce totul a devenit
o sferă, un fel de minge pe care oricine o putea lua
și degaja, cu molipsitoare bucurie și frenezie,
spre cer;
31. La tâmpla mea se-așterne primăvara...
La tâmpla mea, așterne primăvara
Albi vestitori din calendarul vieții,
Agonizând, în urma tinereții,
De-amarul lor se tânguie vioara.
Azi, brazde fine pe obraz mi-apasă,
Îmi râd sarcastice dintr-o oglindă,
Șirag de lăcrămioare, să îmi prindă
Pe pleoapa-mi tristă, luna vrea să-mi coasă.
Iar genele-obosite de albastru
Se pleacă a smerenie și rugă,
Perechi de necuvinte tot îndrugă,
Doar gândul meu, cuminte și sihastru.
Pe buze-mi doarme șoapta-mbătrânită,
De prea ult timp ea stă în hibernare,
S-a depărtat cu razele de soare,
Puterea ei, cândva nestăpânită.
Mă opintesc, însă îmi port povara
De ani și de trăiri și de emoții,
Chiar dacă astăzi, în virtutea sorții,
La tâmpla mea se-așterne primăvara.
32. Mereu voi fi cu voi (lui da Coza)
Vremelnicii aleargă pe prundurile albe,
Păcatele s-au dus, zburând ca niște ciori,
Îmbălsămat văzduhul, de crizanteme dalbe,
Străfulgeră simțirea și-o umple cu fiori.
În aerul zăpezii a amuțit tăcerea,
Din cornul lunii curge un tremurat suspin
În Munceluș, pe muche, redeșteptând uitarea
Ce-a ațipit pitită, sub rădăcini de pin.
Din tainice cotloane, de vremuri ferecate,
Se rup timide umbre în palide culori,
Dezvăluind sporadic, pe cei plecați departe,
În marele albastru, de dincolo de nori.
Un zbor de păsări albe mi-ngână necuvântul,
Îmi țiuie tăcerea, se zbate în urechi;
Furnicături și spaimă, îmi e acum alintul
Pierduților în noapte, de-a pururi neperechi.
Nu știi ce se ascunde sub măști de sânziene,
Arareori, transpare un nume-abia șoptit ,
Rememorând hieratic, străfulgerări vrâncene,
Ce-au ars în lut iubirea și-n stele s-au nuntit.
Adie vântul rece, croindu-și ferm cărarea,
Ți se strecoară-n tâmple iernaticul șuvoi,
Silabisind rafale ce-ți taie răsuflarea:
- Sunt Lazăr...
- Sunt da Coza...
- Mereu voi fi cu voi!
33. Plăsmuire
De-ai veni în noaptea asta, ți-aș împodobi cărarea,
Cu ghirlande argintate – licăriș din ochii mei,
Iar sub streașina iubirii, mi-aș ascunde tulburarea
Și din plânsul mult al lunii ți-aș turna încet să bei.
Pe sub bolta-ntunecată, nimeni n-o să bănuiască,
Fiindcă,-n disperarea clipei, ți-oi aprinde întreg cerul,
Cu fuioare de durere și cu brațe mari de iască,
Să mă poți vedea de-acolo și să simți în mine dorul.
De-ai veni, m-aș face puntea dintre lumile scindate,
Cea de-aici cu doruri grele înspre cea a veșniciei
Și prin poarta de lumină, printre stele suspendate,
Îngerii mi te-or aduce, în cetatea bucuriei.
De-ai veni, ți-as fi zenitul, să mă vezi dintr-o clipire,
Ca pe-o candidă mireasă, în lumină îmbrăcată,
Însă știu că e zadarnic, totul e doar plăsmuire,
Fiindcă lumea ce-o cutreieri – n-o poți face niciodată.
34. Tiranul zornanguz
O, gând fără de ESTE!
O, stare fără subiect!
Tiranul a-nghițit balonul
Și a pornit spre ce nu este teritoriu.
De a plouat în țeasta lui pân’ i-a căzut în cap un ou.
Zăbala este... și aripile de înger desfăcute în loc de mâini,
În sunet ca de rugină.
Coarne de țap i-au apărut instantaneu,
Ca o semilună de fildeș vedeam pe cap, în stanga lui.
Și doar spume îi ieșea pe gură,
O pace lină înserând.
De luna va veni la oglinda minții,
Atunci el bine va vedea!
Dar în război lumesc se aruncă însinguratul,
Tiranul tânăr zornanguz
Și înserarea veche, cu fătuca, din prispa casei,
Din ce era o face că venea, din stânga.
35. Amară, clipa
Se scutură de patimi roșii macii,
De parc-ar plânge taina sfâșiată,
Și fără de oprire ard copacii
Plantați în coasta visului odată.
Albastru cer șuvoaielor să curgă
Din geana ploii ce ne-a fost sortită,
S-alunge dor cu pasul viu, de murgă,
În templele cu zei pun dinamită.
Abia vom ști că pe aici trecut-a
Alai de veri cu fragii la picioare,
Că-n iarbă s-ascundea, rănită, ciuta
Iubirilor cu mir de lăcrămioare.
Dar vom găsi, pe ceasuri răstignită,
Amară, clipa ce a vrut să-ndure,
Cu-altoi de timp și trepte de ispită,
Cei doi copaci ce s-au visat pădure.
În treacăt plângem, nu e nicio plată
Pe remușcări, apoi luăm veșmântul
De rege gol, chemând încă o dată
Spoieli să ne acopere cuvântul.
36. La simfonia nașterii prezise
La simfonia nașterii planetei
S-au hărăzit eoni fără cusur,
Luceferii și-au strălucit în jur
Privirile întru înălțarea treptei.
Uitat-au în tranșeele rămase
Și vulturii prin cuiburi câte un ou,
Iar dinspre ceruri neștiut lasou
Se mai rotea cu marginile arse.
Pe fețe stranii rătăcit-au anii
Petrecerea tărâmului prin timp,
La vremea serii zei de pe Olimp
Mai pribegeau, cu rugi, făcându-și danii.
*
La simfonia nașterii prezise
Nici magii nu puneau zălog pe vise.
37. Cheia de la gât
Intru în cuvântul tău,
aidoma unei chei în gaura ei de răsucit... (...)
Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu.
38. Păsări fără țintă
Cad clădirile greoaie peste străzile murdare,
Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura,
Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare
Și-și alină-n trudă setea, întărind din mers structura.
Cad, în strigăte turbate, stâlpi ce umple de lumină
Bulevarde fără țintă, ce se-aglomerează-n soare,
Duc în lume vise terne, în recurs, se vor stamină,
Cad clădirile greoaie peste străzile murdare.
În atâta întristare, păsări zboară fără țintă,
Pe trotuare, apa curge, cărămizi se dau de-a dura,
Ochi de mame, în mișcare, parcă se răscoal-o gintă,
Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura.
Azi, mustește nerăbdarea, catacombe-s astupate,
Șobolanii, care-s veșnici, sapă cercuri lâng-o floare,
Vechi canale vegetează, dintr-o piatră decupate,
Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare.
Sub mormane, viața geme, cine-a apucat să scape
Nopți cu spasme construi-vor ca să-și potolească ura,
Chin și jale, alăptate dintr-o beznă, cât încape,
Își alină,-n trudă, setea, întărind, din mers, structura.
Și-și alină,-n trudă, setea, întărind, din mers, structura,
Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare,
Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura,
Cad clădirile greoaie peste străzile murdare.
39. Dor de viitor
Durerea-ți surdă, de amurgul violet dozată.
Plimbări nefaste, sub tot ce-i neatins si iluzor.
Simțind cum inima, dresată de curentul firii
Se sparge-n barca, ce la suprafață te-a plimbat odată
Sau poate doar, o dată…
Secvența scurtă a echilibrului, răpus constant de-o pată.
Salcia, care sporește a ta pustietate apăsătoare.
Din suflet dorindu-ți un buchet de crini, ca unică speranță.
Un ultim drum, un ultim amurg, de parcă pentru tine astrele s-ar contopi,
Lăsând în urma lor, un ultim omagiu…
Îți scriu cu sufletul, dar tu, citi-vei cu dezgust:
Îți va fi dor de viitor!
40. Feteasca şi Poetul
Fără tine, muză trează, m-aş chinui crunt!
Tu, Feteasca mea regală, cu bobul cărunt
M-am rugat la zei, întruna, să vină gustar
Să îți beau fără sfială miedul de cleştar
Ca un animal de pradă te-am adulmecat
Ți-am simțit "vânatul proaspăt" și mustul fructat
Aroma-ți trandafirie m-a pus la pământ,
Paşii mei spre nemurire din genunchi s-au frânt!
Din clondirul ars de sticlă cu gât îngustat
Te-am sorbit cu nonșalanță și m-am îmbătat
Dunășană aurie cu bobul mârunt,
Cu tine în desfătare, nu ştiu cine sunt!
Mă aleargă vinul tânăr prin ierburi de dor
Ca pe-o pasăre pestriță cu laț de picior
Tāvălindu-mi prin țărână, trupul uscățiv,
Şi aceste versuri sfinte de poet bețiv...
41. Noaptea
Demult nu mai sunt singur... Între pereții grei,
Când ochii se astupă de ceață, iar la geam,
Doar vântul suflă rece prin fiecare ram,
Sub patul meu, aleargă nebunatic
Gândaci hidoși, scobind în ei sălbatic,
Beți de lumina artificială,
Ce așterne umbre în spectacolul de afară.
Cu ochii roșii, fără să clipească,
Privesc blocat peretele-fereastră.
Nopți trecute au pictat tabloul în lumina lunii,
În care azi mă pierd, departe de cruzimea lumii...
Și totuși lângă ei... Pe lungile alei,
Am desenat o viață cu degetu-n nisip,
Iar lanțul de pe cer a ruginit în timp...
42. Rămâi
Rămâi să-mi fii aproape, tu ochi, suflare, umăr,
Cu îngerul de pază iubirii sfeșnic viu!
De ce să stingi lumina, iar eu s-adun în număr
Fire de dor de moarte, nisipuri în pustiu?
Rămâi să-mi fii lumină, în ochi de-nsingurare,
Privire fără teama plecării timpurii!
De ce să lași în urmă o primăvară-n floare,
Când timpul vremii aspre nu pare-a reveni?
Rămâi să-mi fii suflare, cuvânt de adiere
Și de tăcere caldă, pulsând în amândoi!
De ce să vină gerul, sculptând fără durere,
În lacrimile lumii, statui cu ochii goi?
Și dacă depărtarea te va chema aproape,
Mai stai măcar o vreme, glasul să nu ți-l uit,
Când valuri rupte-n țărmuri și stânci cutremurate
Mă mai opresc pe ape, de-ncerc să te ascult.
Dar și a mea chemare de-i auzi-o, poate,
Spune-un cuvânt și vântul spre mine-l va porni,
Târziu, când luna-și face culcușul peste ape,
Cânta-vom noi iubirea, lumina peste pleoape
Și -n leagănul de floare vom adormi, copii.
Și istoviți, în toamnă, în somnul primăverii,
Ne cheme Tatăl Veșnic la Sine, Iubitor;
Noi să pornim cu Dorul Luminii Învierii,
Spre Cerul de Lumină, topind roua durerii,
În Raiul ce ne-așteaptă, Sublim și Primitor.
43. nu suntem compatibili
nu suntem compatibili
urlă conștiința
în fiecare minut de singurătate în doi
te prefaci îndrăgostit risipindu-ți tinerețea
fumezi Pall Mall și asculți șoaptele vecinei de la 7
îndrăgostită involuntar încă te așteaptă
e doar o altă prizonieră a singurătății
se preface bolnavă când tu faci dragoste cu potențiale partenere
te pierzi în goana nebună după bitcoin
vrei să-ți cumperi o casă
să-ti adăpostești grijile pentru mâine
dar se va umple de singurătate
și îți vei mima fericirea
epuizat de singurătate
ai devenit victima iluziilor
mi-ai întins mâna
si am plecat împreună spre apus
ignorând impulsurile inimii
uiți să-mi scrii ore-n șir
apoi îmi repeți să nu mai fiu copilă
iubirea nu se spune, nu se arată
doar se mimează în fața spectatorilor
eu nu te voi suna
nu am minute în rețeaua celor fericiți
indiferența ta îmi provoacă furie
am obosit să caut iubire acolo unde nu e nimic de oferit
mă întorc prizonieră voluntară
în tabăra celor ce abdică la lupta pentru fericire
44. Pastel de primăvără
Și ciclul se reia c-un nou început
Cu-aceeași bucurie plină de viață
Cu primăvara ce natura o dezgheață
După îndelungul somn în asfințit.
Și soarele, plăpând după un nor,
Trimite razele în chip biruitor
Să mângâie cu dor atât de drăgălaș
Brebenei, viorele, dediței și toporași.
Regina nopţii, albăstrele, anemone
Se gătesc ca adevărate primadone,
Crizanteme, crăițe, brândușe, azalei
Se-ntrec în colorit, ca la modă, pe alei.
Zambile, clopoţei şi ciclama
Se-mpodobesc și ele cu năframa
Purtată cu drag în mare sărbătoare
Având puteri sfinte, creatoare.
Și gâzele roiesc admiratoare
Colindând cu drag din floare-n floare
Și păsările cerului se rotesc
Pe triluri de alai împărătesc.
Și omul în chip de înger se arată
Peste toată făptura binecuvântată
În acest rai pământesc,
Creată în chip dumnezeiesc.
45. Clipa
trenul s-a oprit în câmpia inundată cu stele,
pașii călătorilor au umplut cu zgomote peronul
asemenea fulgerelor ce au brăzdat
Poezie descalificată deoarece a mai fost postată, cu titlu schimbat, în Cenaclul Schenk. Toate voturile date de membri vor fi anulate pentru acest text.
46. Banalitatea senzaţionalului
Acest timp are un pumn imens
îl vezi - îl miroşi
iese fum din el
Acest timp urăşte pereţii de fier
Ţi-l imaginezi totuşi stând în fereastră
şi împletindu-şi părul sârmos
Florile au căzut pe asfaltul înroşit
Le-ai împăturit grijuliu în hârtia
pe care au mâncat corbii
S-au retras toate oceanele
Deasupra capului - arbuşti
Aerul atârnă din ei
Imaginile atârnă din ei
ca nişte puşti
Aveai puţini ani când
ai ucis toate florile
când le-ai rupt degetele îndulcite
Ai respirat aerul nud rămas după ele
Ai învățat că numai aşa
se poate ieși dintr-o poveste desperecheată
din gândurile tale prea zgomotoase
Marea și cerul
sunt făcute din acelaşi material
iar tu - omule
tot o carte eşti
47. în ziua când Vissarionovici a murit și nu prea
se așezase pe malul râului Ob cu undița
ca orice purtător de rubașcă
zicea că apele sunt pline de duhuri
rele
dacă îi cade vreunul în cârlig
îl afumă îl face
pastramă
când l-au găsit mujicii pe prund
îi tremura undița-n mână
zarea-și înghițise demult gălbenușul
prin casa lui Vissarionovici
câte ședințe de spiritism/ ce dans
al fantomelor
lătrau câinii la întunericul atârnat pe la ferestre
ca o funie
cățeaua lui Friedrich se-mperechea
cu buldogul lui Tom și făta
pui cu sângele amestecat
n-apuca unu să deschidă ochii/ că-n loc de țâță
mujicii
îi înghesuiau pe gât hapuri și водка
așa s-a-mpuținat lumea câinească
un lătrat tânăr ar fi dat impresia
că are cine să-ți păzească ograda
cine sări la jugulara hoțului
dar ia-l de unde nu-i
*
s-au inflamat gingiile istoriei
i-au căzut dinții/ fața
i s-a zbârcit
e numai bună de cotoroanță
sperie mame/ sperie
copii
sperie până și ursuleții de pluș
*
ca să nu visăm urât înghițim pastile
de somn
nu buldogul lui Tom
nu javra lui Friedrich
ne apără
nici măcar ciobăneștii mioritici
prea obișnuiți cu transhumanța turmelor
cu împietrirea muntelui
nu ne mai apără
*
hărțile lumii
ferfenițite
sunt făcute zmeie
dar ați văzut vreunul să se înalțe până la Dumnezeu?
48. Mersul în cerc al secundei
De ce trebuie să ascult mersul în cerc al secundei?
De ce ora să-mi fie semn de zi ori de noapte?
De ce nu se poate o altă măsură la bătaia din piept,
Un an mult mai cubic aştept şi luni doar două sau trei,
Căci e cineva să creadă că vin primăveri
Ori toamne aruncate din semne de timp?
Voi vă minţiţi că vara are ceasornic ori iarna
Zăpezi le cerne-n minute, luna are vreun gong să îl asculte?
Ori nori aşteaptă ceasul din turn să le facă un semn?
Şi carnea aceasta ce mă ţine în fire
Şi mintea aceasta zumzăind liniştită
Ticăie într-o clipă tocmită? Ori toate în sine
Îşi află un mers, eu dacă visez încet şi domol,
Tu dacă speri ca un fulger în noapte,
Cine aruncă distanţe-ntre fapte?
Cine socoate ce-i azi şi ce-i mâine
Când chiar trecutul uneori se întoarce,
Ne strânge în braţe, de gât şi de mâini,
Prezentul e firimitură din pâini când vrabia sare
De la unul la altul,
Noi ştim a uita dar cine nu uită?
Cine le scrie să le-avem repetare când omul ce moare
De mâine e iarba ori osul de scoică
Scriind pe nisipuri,
Avem fiecare o mie de chipuri, doar unul ajunge scos la iveală,
De ce să dau acum socoteală pentru ce nu am fost!
Pentru ce m-am dorit!
Pentru ce am iubit şi uneori am urât
Cu spaima ascunsă între zâmbete strâmbe, da, să se-ntâmple!
Ziua în care secundele toate pe mare-or pleca
Şi ceasul să-l aibă doar orbii ce sapă în sare
Cuiburi de păsări ce nasc nemurirea,
În noi e toată zidirea şi tot de acolo nimicul se strigă!
Lumea e o gură avidă de cântec şi urlet, de false blesteme ,
Doar umbrele-şi scriu anateme, doar ele mai strâng
Secunde în care glonţul despică, securea ridică,
Se pleacă grumazul, sidefat e obrazul
De stele născând anotimpuri
În care ne-om naşte roua albastră,
Sau poate pierduţi în sala cea goală
Să fim diagonală la pătratul în care
Cercuri de-a valma rotund se despică
Din zăpezi, din verde, din azur şi opal,
Astfel e timpul ce ne poate roti
În alte istorii, val după val, de sus se mai poate
Mântuire aduce dar cine să afle o cruce,
Cine mai este
Curat până la sânge şi până la sete ?
Vorbele curg pe-un perete şi nimeni piatra de jos nu ridică!
Încetaţi numărătoarea de ore, chiar nu vă doare
Câte vremuri aţi călcat în zadar sub picioare?
49. Primăvara din noi
Mi-au înflorit în iriși primăveri,
Povara anilor și-a scos parfumul,
Pe umeri duc în zare flori de meri,
Iar rodul lor mi-ncarcă încă drumul.
În brațele-obosite cresc liane
Să strâng la piept iubirile pierdute
Din anii care au scris în timp romane
Și-au ars în suflet clipele trecute.
Mi-au înflorit în urme noi boboci,
Iar floarea mea respiră-a primăvară
Și-n vântul cald se-aud mulțimi de voci,
Pierdute-n amintiri, din gară-n gară.
O văd, aievea, parcă pe bunica,
Cum coace-o pâine mare-n vatra arsă,
Pe-o creangă cântă iarăși rândunica,
Iar pe bunic îl văd cu-o față ștearsă.
Mi-au înflorit și macii prinși în brâu,
În ia mamei țese amintirea,
Dintr-un sertar îmi susură un râu,
Ce-mi poartă tainic visul și iubirea.
În porii palmei simt mirosul mamei,
În șoapta serii vorba ei blajină
Și-,n lemnul alb de brad din buza ramei,
Din pieptul meu se prinde o grădină.
Mi-au înflorit în suflet iasomii,
În salba de la mama plânge dorul,
Pe vatra sobei, universuri mii
Și-au coborât, deodată, parcă zborul.
Când tata îmi întinde-ncet vioara
Să-i cânt din valul Dunării albastre,
Fiorul rece îmi aduce seara
Și-un foc coboară-n suflet dintre astre.
Mi-au înflorit în piept iubiri târzii,
În glezne țipă anii din răstoacă,
Mă simt pierdută-n vis și-n fantezii
Și-n iriși primăverile se joacă.
În ușa casei urcă-ncet Lumina
Și-,n rădăcină, amintirea geme,
În roata timpului s-a prins verbina
Și-n Lacrima lui Isis nasc poeme.
50. Foc promethean
Preafrumoasa-mi Beatrice, cu sprâncene din alice și cu praf de pușcă-n sân,
când fluturi de lumină vor a poposi în taină, ca să-ți fie sfântă haină
râvnită de-un nor hapsân,
dezbracă-te, o, Zee, de coviltirul clipei și pune-ți o mantie din foc promethean
la care să se-nchine lupoaică și panteră și leu asirian:
sunt Dante și nu mă tem de tine, Ras-Putin, când ritmuri vechi andante
porni-vor orologiul rebotezat Lasciate... „Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate!”
Infernul: „Lăsați orice speranță, voi acei care intrați!”...
război rescris cu inimi și lacrime de frați!
Sunt Dante și nu mă tem de tine, Ras-Putin, fals călugăr, cabotin,
nu mi-e ruga în zadar:
frica nu-i decât o bucată de hârtie peste care Domnul scrie
un început și un sfârșit de calendar!...
„Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu Doamna mea spre cerul altei sfere... ” (Dante Aligheri - Divina Comedie)
– Dante, Dante, eu te rog să-ți pui corn de inorog,
ca să lumineze cerul, să-mi dezlege el misterul:
de ce ei, copiii-sfinți, trubaduri cu flori în dinți,
cântau ieri dintr-o lăută, iederă durută,
iară azi o cucuveaua îi blagoslovea?...
Cernăuți, convoi de vise, cer cu dor te otrăvise,
cin’ spunea că-i faraon, de nu el, Pumnul Aron?
Ai fost prima mea iubire, sfântă carte de Citire,
și-al tău domn mi-a fost Maestru, vis tăcut, rupestru...
pre când noi, copiii-sfinți, în orfani zideam părinți!
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleida-ți auroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!” (M. Eminescu – La mormântul lui Aron Pumnul)
Clipă ce-ai vrăjit Eternul ca să spintece Infernul,
răstigniri de prunci Iisus,
și-ai trimis ca sol rugina în bolgia Ucraina... sânge, gheață, Cocytus,
tu, cea care legi fiorii dacă violează piatra și răzbuni sărut de cruce
când „homo bucovinensis“ strâng la piept vise caduce,
de te-ntrebi care petale n-au azi mamă, n-au sandale,
de te-ntrebi care ți-e vina,
mergi de cată-n vechi hrisov și la Șerpii din Ostrov
adevărul cu pricina, numit Bucovina!
„Politica înseamnă destinul”, zicea Napoleon...
dar tu nu-l poți detrona, preot fals, Cameleon!
De te-ntrebi care petale n-au azi mamă, n-au sandale,
vezi ce stele-n lacrimi curg
peste toți copiii-sfinți, vânduți doar pe doi arginți,
ale căror inimi-fluturi zac pe ramuri de amurg!...
Dante, Dante, spune-mi, Dante, Veronica e departe?
– Printre tancuri și rachete, floare-albastră în buchete, renăscut-a în poveste...
„Iubiți pe-acel ce inimic vă este!” (Dante Aligheri)
Epilog:
Când copiii-sfinți se închină la furtuna din verbină,
n-au putere, Doamne, ca să înțeleagă:
– De-așa foc vrăjit, pe Tine, cin’ Te mai dezleagă?
51. Rugă în război
Doamne, un dragobete-nsângerat
Să trăim astăzi nouă ne-a fost dat.
În veci eu una nu aş fi crezut
Că o să văd războiul început.
Dar zborul păsărilor din înalt
Cu zborul de rachete-a fost schimbat.
Obuze aruncate în neştire
În urmă au lăsat doar cimitire.
Şi iarba de-nceput de primăvară
Şenilele de tanc o spulberară.
Copii înlăcrimaţi fără de tată
Au părăsit căsuţa lor cea dragă
Şi-au devenit fără de ţară-orfani
În timp ce unii se certau pe bani.
Doamne, acum, în ceas negru şi greu
Spre noi Te întoarce, cum faci Tu mereu
Şi întinde iarăşi mare mila Ta
Să purtăm în suflet caldă speranţa,
Războiul să fie lăsat în trecut
Să ducă cu el tot ce ne-a durut
Să rămână-n lume pacea între noi
Să ştergem din gând cuvântul „război”.
52. Scrisoare
La tine-n mănăstire sunt clopote de-alamă
și bat seară de seară vecernii peste sat.
Mama poartă primăvara în năframă;
duminică un prunc s-a botezat.
Se face că e vremea când merii în livadă
înmuguresc ascetic și lasă-n urma lor
miresmele plăpânde și sfinte totodată
în care se îmbracă călugării când mor.
Motanii-s în călduri; în văile duioase
se-aud în spaima nopții mieunături ca-n vis.
Mai sus în strada noastră cocorul ce plecase
s-a-ntors și-și face cuibul cu lene și plictis.
Au început la târg țăranii ca să iasă,
și se tocmesc boierii cu dânșii pentru cai.
Doresc ca să-și înhame mânji murgi cu coama deasa
la vechi cabriolete, în drumul către rai.
Trec bărci în jos pe ape și pluguri pe moșii,
își leapădă bătrâne cojoacele de blană.
Mă plânge-o lume-ntreagă – tu nu ai să mai vii.
Dau fete pentru mine plăcinte de pomană.
S-a isprăvit o iarnă; o vreme în zadar.
Atunci când ai plecat, mai știi? Erau zăpezi.
Ai suflet de călugăr, ai suflet de barbar
și lacrima amară din ochii mei n-o vezi.
Primește-mi sărutarea cea plină de dojană
pe care ți-o aduc în cântecul de sturzi.
Trimit scrisoarea ‘ceasta prin sfinții din icoană,
ciudatul acatist la care nu răspunzi.
N-ai vreme să îmi scrii, și știu, și se cuvine
ca să mă uiți cu totul; nimica n-a rămas.
Nu mă picta-n perete, la tine în chilie.
Sunt cel mai trist înger din iconostas.
53. Cântec pentru inima mamei
Inima mamei, se știe,
revarsă izvoare de duioșie,
plină-i de dor și dulceața,
zidiri-amintiri de o viață!
Inima mamei presimte
tot ce e rau,
și-n sfinte cuvinte,
șoptite, domoale,
alungă tot răul din cale!
Inima mamei e-o pâine,
Caldă,
Rotundă
Și bună,
Hrană-i de azi pentru mâine,
În juru-i, cei dragi la masă s-adună!
Inima mamei e plină
De cântec-lumină,
Pe Domnu-L Slăvește
Și Sfânta-i Grădină,
Iar Bunul o iubește!
Inima mamei tresaltă,
spre cer închinând rugi aprinse,
Când puii din cuib fac roată înaltă
Spre zări necuprinse.
Inima mamei îngână
Cântec de leagăn în vatra străbună
Și vede crescând generații
Pe unde i-au fost fericiți părinții și frații.
Inima mamei e plină
de Oamenii-îngeri și Oameni-lumină,
Ce sfântă e inima mamei,
ca azima dinaintea icoanei!
54. Adormitele cuvinte
Cad puiandri ofiliți, de confuze gânduri oarbe,
Între glezne ruginite, printre sloiuri de priviri,
Împânzind sfios regretul norilor, în gene coarbe,
Adormitelor cuvinte potcovinte-n tânguiri.
Netrezite-și beau amarul din potirul neputinței,
Întremând iubirii seva, răsărindu-i prim lăstar,
Biciuite, rup căpăstrul, prinzând urmele dorinței,
Încingând tăciunii capii, în canciocuri de răvar.
Amețite-și beau nectarul florilor din ochii ploii,
Dorul să-l însuflețească în răsadul surei nopți,
Rup tăcerilor sfiala, cu securile nevoii,
Urnind oștile trăsurii, blânzilor fiori, necopți.
Zorii reaprind făclia buzelor curând tocmite
Și-n îmbrățișări de lacrimi asfințitul îl topesc,
Luna seceră trecutul, stele nu se dau năimite,
Șuieră un zvon irenic: două inimi reîntregesc!
Huzurește-aleea-n piatră, de atâta primăvară,
Iar pe ramuri curcubeie cer a fi cunună-n păr,
În risipa de cuvinte, ca o candelă de ceară,
Arde flacăra iubirii, între florile de măr.
55. ora inexactă
am atâtea scrisori nescrise
încât nu ştiu cu ce aş putea începe
frământările lumii
frământările mele
războiul ăsta
dintre care pe care şi care cu cine
şi lipsa
de hrană
de apă
de iubire
la geamul meu se scriu poveşti în verde
de pădure sătul un porumbel
îşi face cuib la mine pe terasă
ceasul a bătut ora inexactă
da/nu
alb/negru
amintiri în sepia
speranţe strivite
sub tancuri
ochii speriaţi ai unui copil
corpuri carbonizate
case distruse
tac
sunt lucruri despre care doar lacrimile ştiu să vorbească
56. Mama
Voiam de mult să cunosc iubirea,
Dar poate într-o zi, când mamă voi fi,
Un zbucium de sentimente voi trezi
Și din piatră se va naște floarea
Atunci, cu dor îmi voi aminti
De clipele în care eram copil,
Cu plumb în suflet și incapabil
Iubire a simți și a rosti...
Tu, mamă, nemuritoare cum îmi ești
Ai presărat iubire în al meu suflet,
Dar eu?! Eu n-am știut să-ți fiu portret,
Iar în iubirea mea să te oglindești.
Acum, când poate este prea târziu,
Aș vrea să știi că îmi lipsești.
Dar peste ani, când mamă o să fiu,
Dorința mi-e să fiu precum tu-mi ești!
57. Să nu mă plângi
Să nu mă plângi, iubito,
Pe chipul tău senin
Un zâmbet aș dori să văd
Și nu amar și chin.
Ne despărțim, e-adevărat
Și nu vreau, se-nțelege,
Doar că mă simt împovărat
Că n-am de unde-alege.
Amurgu-n tâmple argint mi-a pus
Și mult plumb în picioare,
Apusul mai aproape m-a adus
De ultima suflare.
Adu-ți aminte la-nceput
În vâlvătaia vieții
Eram două scântei ce se roteau
În zorii dimineții
Ca într-un dans de iele,
Ne-am ridicat și regăsit
Departe între stele.
Osmotic ne-am întrepătruns
Cu patimă abisală
Cu-o sete ce n-a fost de-ajuns
S-oprească dragostea din noi
Profundă, viscerală.
Nu mă privi așa duios
De jale înecată,
Ce am trăit a fost frumos
Vreau să fii împăcată!
La tine mă gândesc mereu
Să nu fii supărată!
Chiar dacă o să-ți fie greu
Nu ești abandonată.
Voi fi mereu la tine-n gând
În orice strop de apă
Voi fi în soare și în vânt
Și-n lacrima-ți din pleoapă.
Porni-voi dar pe drumul meu
Pe trepte de lumină
Condus de îngeri translucizi
Spre-a raiului grădină.
Mă duc la drept judecător
Ca să-mi arate fața
Și chiar Divinul Creator
Să-mi cântărească viața.
Mă va mustra pentru greșeli
Făcându-mi doar dreptate
Și mă va ține lângă El
Pentru eternitate.
Iar la final mă va-ntreba
De fost-am mulțumit
De ce-am făcut în viață?
Voi spune simplu și smerit
Că am făcut doar bine!
Și-am fost de-a pururi fericit
Căci te-am iubit pe tine
De tine fiind de-a pururea iubit.
58. Abis
Stelele întunecate se surpă-n
Marea lucioasă, gânditoare.
Te dezmierzi!
Fugi descumpănit de tine,
Sângele învolburat te cutremură,
Ființă cu fantezii năucitoare
Te simt!
Nu știi că sub clar de lună
Frunzele își cântă dorul?
Se ascund de întuneric,
Iar noi ne trezim în liniște,
Facem cearcăne din dragoste.
Sumbre umbre le scoatem din noi
Și obosim răpuși de cuget.
Pretutindeni ne sunt gândurile grele,
Sprijiniți pe coatele pătate
Facem iubirea să răsară.
Pe scarile înnegrite de praf,
Urci pe timp cu inegali pași.
Inconștient în zare privești și găsești
Pe fiecare treaptă mohorată doar iubirea
Lipsită de un suflet binecuvântat.
Te vei pierde!
Singur, fără mine, în mulțime
Te privesc!
59. Epic
Ochii mei de
Ochii tăi s-au îmbolnăvit.
Când te privesc
Mă simt de parcă
Prin toată lumea
Rătăcesc, atât de nefiresc.
Pot vedea marea albastră,
Învolburată și neliniștită,
Pot vede munții-nalți, înzăpeziți,
Duri și neclintiți.
Fruntea mea,
Mereu în bătaia
Buzelor tale
Îmi face tot
Corpul să tremure.
Și tot poezia ne leagă,
Când transformăm
Cuvântul „ceartă”
În „Ce artă!”
Când oprim timpul
Cu săruturi.
Când călătorim în timp
Citindu-ne vechile conversații.
Când evadăm
Cu muzica.
Când simțim timpul
Scriind și îl realizăm
Cu fiecare respirație.
Cu tine mereu
Mă simt ca
Într-o proză: Epic.
60. Porțelanuri
aș vrea să fim ca două bibelouri
lucioși, pictați, adevărați
apropiați unul de celălalt pe raft.
obrajii mei roz pudrați să fie îndreptați spre fața ta cu pălărie rustică
să nu se așeze praful pe noi, sa nu ne blazăm deloc
să nu ajungem într-un sac din debara,
să nu mai stim ce să ne spunem.
să fim fixi, să pozăm, să nu ne putem certa, să nu fim cioburi
rochia mea de gips să nu se șifoneze niciodată
și câinele a cărei lesa o ții în mână să nu latre
pentru că vocile noastre sunt la volum mare
aș vrea să fim ridicați unul de lângă celălalt doar când se face curat
și apoi puși la loc, exact ca înainte.
mai ales, să nu putem pleca trântind vreo ușă
pentru că bibelourile nu trântesc uși, nu-i așa?
că astfel s-ar sparge și pe ele.
dar poate că am devenit demodați
și valorăm 2 lei fiecare la Obor,
iar femeia
ce ștergea praful dintre noi în fiecare săptămână
ne va vinde separat, să aibă bani de pâine
și atunci se va duce dragostea noastră de porțelan.
61. Azi
M-am trezit goală
visele fugiseră într-un loc călduț
pisicile se întindeau leneșe pe calorifer
am deschis lumina în baie
am verificat respirația copiilor
nu m-am privit în oglindă
am deschis frigiderul cu ochii în poza motivațională
de la douăzeci și unu de ani
un pic mai fericită decât azi
în mod cert mai slabă
nu știu ce am scos din frigider
sunt momente când tot ce scoți rămâne în tine
ca o tumoare a cărei rezecție e inutilă
se hrănește din tine cancerul zilelor
îi întind și iubirea asta
de care nimeni nu are nevoie
așez pe masă o cutie de lapte
pachetul de unt
felia de pâine
le uit acolo
verific respirația copiilor
una dintre pisici doarme acum în capul Taniei
știe ea de ce
știu și eu dar mă prefac că este bine
le fac o poză și mă duc spre baie
oglinda mă privește cu mirare
pielea feței se descuamează din ce în ce mai tare
creionul dermatograf conturează ce a rămas viu
în mine fricile se descompun
hrănesc tenul cu o cremă verde din canabis
totul mă strânge
pielea, hainele și mai ales neputința
verific din nou respirația copiilor
modul cum urcă și coboară pilota ca un balon care refuză să zboare
mi-aduc aminte că mâncarea a rămas pe masă
întind untul pe pâine
mănânc în picioare pregătită de orice
ascult din nou respirația Taniei
pisica e încă acolo
amestecată cu părul ei negru
cu frica mea de smoală
creionul dermatograf e rezistent la apă
altfel m-aș prăbuși în mine
poza de pe frigider zâmbește și o iert
copila aceea
nu știa nimic despre trupul chircit al poeziei
despre fetusul dinăuntrul meu
viața răstignită pe lemnul dur
respiră dincolo de zid.
62. La fântâna albă (Bucovina)
Duce-m-aș și tot m-aș duce,
Unde este codrul dulce.
Duce-m-aș și tot mi-e zor,
să beau apă din izvor.
Din căușul vântului, pe poteca dorului.
În poieni de ghiocei,
Pe-unde-au mers bunii mei.
Alegând, pe drumul sfânt,
libertate sau mormânt.
La fântana cea mai albă,
unde pruncii zac in iarbă.
A dat firul ierbii-n codru și-a trecut prin trupul meu.
Simt și-acum inima caldă mamei cum îi bate greu:
Noi acum un' să ne ducem, încotro s-o apucăm?
63. S-a dat ora înapoi
Cântă broaștele-n băltoacă și-n adâncă frenezie
Chiar cu stelele se-ngână pe obrazul caldei nopți,
Somnoros, cu trupul tânăr, din grădina argintie
Până și cireșul ager și-a-nchis ochii lui necopți!
Sforăie în deal, la stână, focul adormit cuminte,
Ciobănescul se vizează leu cu blana de oțel,
Un fecior cu doru-n suflet și cu patosul fierbinte
A furat din ochii mândrei ceru-nalt și subțirel.
Mica salcie pletoasă a oftat a nostalgie
Când în joacă, licuricii, i-au tras fusta verde-n jos,
Oasele, să-și odihnească, de durerea veșnic vie
Chiar de pe troița veche coborâtu-s-a Cristos.
Plopii și-au pitit coroana pe sub aripi de tăcere
În singurătatea crudă așternută pe zăvoi,
Vechea oră-i primenită ca un strop de adiere
Că ceasornicu-n visare și-a tras limba înapoi!
Parcă-s amărâți salcâmii văduviți de umbra deasă
Iar argintul nepăsării vine peste ei buluc,
Filomelul dă de veste și icoanelor din casă
Că la plugul primăverii s-a-njugat un pui de cuc.
Biciuit de foamea crudă un lăstar de plută joasă
Saltă buzele de muguri spre luceafărul de sus,
Sfântul Domn al veșniciei, nechemat de noi în casă,
Plin de răni și nepăsare în troiță iar s-a dus.
Ceasul fuge nebunește pe câmpia fără maluri
Să-și recupereze-n taină limba dată înapoi,
Și prin albăstrimea nopții răstignită peste dealuri
Norii mici, pufoși, de lapte, sug la țâțele de oi.
Preacurata veșnic plânge și cu margini de broboadă
Șterge urmele de cuie de pe mâini, de pe picior,
Că din trupul veșniciei, peste noi, cu mirt să cadă
Paștele iubirii sfinte cu parfumul iertător.
Dar nu pot opri troița din cea patimă fierbinte
Să nu-ntrebe-nlăcrimată cu glas moale și supus:
„ – Ce n-ai dat în urmă ceasul, Preamăritule Părinte,
Să nu bată lumea-n cuie pe feciorul tău, Iisus?”
64. Vegetal
Curge miere pe Muntele Îndrăgostiților
Îi pot vedea de departe, dar atât
Nu mai este loc pentru mine în lumea fagure
Nu mai sunt regina demult
L-am prins dormind prin câmpiile uitării
Stătea tolănit, visând viitoruri
Oare de ce aștept în fiecare zi semne
De la nou-născutul în brațele alteia?
Am vrut să fac legământ cu focurile stinse din peșteri
Să aprind ochii zeilor care oferă favoruri
Puternicii poartă ceară topită în urechi
Privirile poncișe mă condamnă să bântui
E plin de amintiri în orașele scufundate
Dar cine să le mai dezgroape acum?
Tălpile perechi dansează deasupra trunchiului meu
Rădăcinile muribunde nu mai simt la fel
Se țin de mână prin locuri binecunoscute
Mă calcă surâzători, nepăsători
Oare de ce se preumblă prin grădini la ore nepotrivite?
Oare de ce mi se par hidoși?
Va veni poate o altă primăvară
De iubirea mea iederă nu poate scăpa
Îl voi sufoca în patul din iarbă în care se odihnește
Atunci când n-o strânge în brațe pe ea
65. Cu gura până la urechi
Când treci prin cotloane când întunecate, când luminate
şi ți se pare că toată lumea se uită la tine
şi toată lumea are o poveste pe care nu o ştii
cerul e roz, nu ştii la care clădire să te uiţi
şi tu taci, şi toţi oamenii stau pe telefon de parcă ar fi atât de trişti
şi doar tanti din microfoane mai vorbeşte
iar eu continui să tac cu pălăria pe cap, flămândă după noi povești pe care n-am cui să i le cer
ziua sunt doar bătrâni încruntaţi pe stradă
iar noaptea îl acaparează sufletele mici şi pline de păcate
în fiecare maşină e un om cu o poveste diferită
toţi râd diferit, vorbesc la telefon, unii se bucură, alţii se ceartă, se uită pe geam unii, sau în gol
dar autobuzul ăsta e unul din cele mai triste şi anoste locuri în care poţi să te afli
şi în acelaşi timp, se sufocă în el basme nespuse şi neştiute
vuim printre frunzele galbene călătorind prin timp, soarele abia mai îndrăzneşte să ne atingă feţele
şi aşa tăcem în tristeţe
când mergi cu autobuzul şi nu ştii pe care parte să te mai uiţi
peste tot sunt lumini şi unghiuri şi balcoane pe care tu nu le cunoşti
cerul ăsta n-are stele, dar are culori căzătoare, ceţuri hipnotizante
de parcă mai multe nopţi şi spectre ar fi îngrămădite într-un singur ungher al geamului ce tot freamătă în timp
chiar şi norii tac dar nu pentru mult timp
şi dacă te uiţi îndeajuns prin aceste crăpături poţi să-i auzi frângându-şi viaţa
evaporându-se, urlând de durere, într-un loc în care nimeni n-o să-i mai găsească niciodată
dar tu n-ai timp să asculţi
scoţi cardul şi-ţi plăteşti biletul de autobuz
aştepţi să treacă staţiile şi taci
de parcă gura ţi-ar fi pecetluită
te cufunzi în mocirla tristeţii care ne uneşte pe toţi şi ne dezbină
şi uite aşa ne evaporăm şi noi şi la un moment dat
nu ne vom mai vedea vreodată
mâna cu care te ţii acum de bara din autobuz o să se sfâşie
oasele, picioarele cu care-ţi echilibrul se vor frânge
ochii tăi trişti o să bolborosească de dureri
şi de imaginile clădirilor ce ţi le mai aminteşti
luminile pe care le-ai căutat mereu n-ai să le mai vezi
oare atunci o să taci?
căci inima ta nu bate. doar țipă orori.
şi când eşti pe străzi în noapte şi toate geamurile tac
atât de puţine lumini deschise zac,
dar acolo unde sunt luminile, sunt şi oamenii
şi atunci ei nu tac
fac gălăgie în scara blocului
jungla asta nu tace niciodată
dar e atât de absentă
nici nu ştie să şoptească, doar să urle sau să tacă
să se uite chiorâş, să se împiedice şi să traverseze străzi ce parcă nu se mai termină niciodată
îmi îndrept capul spre cer și absorb mulţimea asta de punctuleţe albe sclipitoare şi ţipătoare
care cântă spre roșul bolnăvicios al cerului
case pline de icoane,
termopane incendiate,
sculpturi și forme ciudate
lăsate să doarmă până-n moartea lor amară
drumuri îmbibate în fum de țigară
toate locurile prin care mă perind adulmecând și inspirând adânc
sunt ca filele unei cărţi în limbi pe care n-am să le cunosc niciodată
și eu cu gura până la urechi
reușesc să sparg zidurile acestui oraș pustiit și necăjit
decăzut și ruginit
care oricât de mutilat și șchiop ar fi
tot mă înalță câte un pic și câte un pic...
am fost născută în nimic
și mă tot ridic
câte un pic...
Cuvinte cheie :
Succes deplin, tuturor!
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor