Poeziile care participă la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022

[Vasilisia Lazăr]

1. Epiglossa (Glossa, ca epifenomen)

                                       

Vremea nu mai vrea să treacă,

Toate-n lume-s neschimbate,

Noi răpim din limba greacă

Atomi de latinitate.

Nu sperăm, dar ne e teamă

Să nu cumva să revină

Dorul de-a ne lua-n seamă:

Dorul crâncen de lumină.

 

Albia dorinţei seacă,

În semantice suspine,

Timpul, care se abţine,

Secolii şi-i ţine-n teacă;

Tu alergi în tine însuţi

Ca un arbore-ntr-o creacă,

În zadar încerci cu plânsu-ţi,

Vremea nu mai vrea să treacă.

 

Cheltuieşte-te în tine,

Să-ţi păstrezi, nu se mai poate,

Îndrăznelile-acviline ;

Capul, rezemat pe coate,

De refuză să viseze

În anfractuozitate,

Nu ţâşni din catahreze,

Toate-n lume-s neschimbate.

 

Lupte vagi, false arene,

Ne topim precum un sfeşnic,

Toate îţi pretind catrene

Ca şi când Olimpul veşnic

Ne-aşteaptă, pe fiecare,

Pe Pământ, să ne petreacă,

Cu ambrozie-n pahare,

Noi răpim din limba greacă.

 

Stele palide se-agită

Pe heraldice pulpane,

Dintr-o boltă rebegită,

Cu-ale lor luciri sărmane ;

Sărurile stins-albastre

Ne-or hrăni, când s-or abate,

În aceste sterpe glastre,

Atomi de latinitate.

 

Jupuind marea de valuri,

Noi, acvaticul chirpici,

O vom pritoci-n pocaluri,

Dar, din mici, vom fi mai mici;

Vom striga, răcni, lovi,

Nimeni nu ne ia în seamă,

Până când ne-om gârbovi :

Nu sperăm, dar ne e teamă.

 

Stăm în fiecaritatea

De pioase aldehide,

Ne cântăm precaritatea,

Uşa doar ni s-o deschide ;

De bate cumva Destinul

Ne ferim de-a lui lumină,

Ne-ar înspăimânta festinul…

Să nu cumva să revină!

 

Stăm ursuzi în noi, la coadă,

Ca endemicul orgoliu

Veşnicia să ne-o roadă

Găgănind pe Capitoliu,

Până când o gospodină

Cu mâini groase, fără teamă,

Ne va lecui-n surdină

Dorul de-a ne lua-n seamă.

 

Depăşit chiar şi de tine,

Chiar de n-ai mişcat un deget,

Un discurs lemnos vei ţine,

Vei urca-n el, fără preget,

Precum oaia urcă-n miel,

Sau ca lujerul din tină,

Ori arca-ntr-un porumbel,

Dorul crâncen de lumină.

 

Dorul crâncen de lumină,

Dorul de-a ne lua-n seamă,

Să nu cumva să revină

Nu sperăm, dar ne e teamă.

Atomi de latinitate

Noi răpim din limba greacă,

Toate-n lume-s neschimbate,

Vremea nu mai vrea să treacă.

2. și tu

 

asemenea mie

vei deveni pământ

sub lespezi de piatră (...)

Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu.

3. Veșnicia noastră

                  

Ne-am despărțit în pași de dans,

Tu păcătos, iar eu păcat.

Noi ne-am iubit cu focuri blânde,

Ne-am ars, puțin, dar n-a contat.

 

Tot ce-am făcut a fost din dragoste,

Ce dragoste nebună...

Bolnavi în suflet amândoi,

Dar bolnavi împreună.

 

Ne-au reproșat că nu iubim,

Că asta nu-i iubire.

În timp ce ei țipau la noi,

Tu-mi jurai veșnicie.

 

În suflet negri amândoi,

Ne-au răpit tot ce am avut.

O veșnicie împreună n-au s-o fure,

Căci ce-i al nostru abia a început.

4. Cei numiți în șoaptă

                         

adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori

nori de noapte-n cer se suie
vestitori de vremuri sumbre
iar din bezna albăstruie
scapă ciorchinul de umbre

ning zăpezi fără de urmă
întru negru se întorc
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc

lung vibrează vocea nopții
plumb în serenade sună
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună

veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori

5. Un luceafăr rătăcit (sufletul)

 

Preambul

 

În zadar privești din umbra unei clipe roz spre mine

că îți vezi același ochi numărând frunze puține,

și un an, și doi, și trei, și o mie de privești

tot pe tine vas de lut, tot pe tine te zărești.

                            

Într-un ceas topit de Soare, vrând nevrând să recunoască

mâna, buza, fesa stângă au decis ca să-i vorbească

sufletului alb din sine, veșnic verde, intangibil:

- te visez ca un bolnav așteptând un leac penibil,

spune-mi astăzi, praf de cer, c-ai să șezi pe veci în mine

și cu farmecul tău sfânt neagra iarnă care vine          

crengile nu mi le-a ninge, nopțile nu mi le-a stinge,

ș-am să cânt, ș-am să tot cânt... în vecie ne-om prelinge!   

Dar, blesteme! Albul suflet rupt din cer

nu visase visul cărnii plin de ulcer,

și urcă pe-aceeași scară atârnând lin din tavan

ce-o urca Marin Sorescu lăsând vasul năzdrăvan

să-i cunoască dulcea moarte ce doar lui îi este dat

consecința tinereții când pe Tatăl l-a sfidat

ascultându-l, în neștire, pe tâlharul nevăzut

îmbrăcat în solzi de șarpe, cum se știe, încrezut!   

Alo! Alo! Nu mata, înzestrat cu cip modern            

înșirând jargoane scumpe pe trotuarul premodern.  

Tu, din spate, zeflemist, creier chel de neuroni, 

ce îmi critici poezia dominat de-un car de demoni!

Chiar nu vezi? Tu chiar n-auzi melodia ei sublimă

ce ți-o cânt eu, însăși scara, când în lacrimi, când în rimă?     

                                 ...   

Fulgi de nea negri ca noaptea cad pe vasul stins de lut  

pus să doarmă-n pat de lux între scânduri trist, pierdut.    

Pentru ce toate se-ntind spre albastrul cald și sfânt

brazii, ape, flori, chiar omul vrând să iasă din pământ?

6. Pat de cernoziom

Mi-era frig noaptea

Și-ți căutam mâna,

Să mă învelesc cu ea,

Sau mai bine, cu răsuflarea ta.

 

Învelită cu plapumă de flori,

Dormeam pe pat de cernoziom

Și vântul șuiera

Unde trebuia să îmi bată  inima.

 

La subraț îmi creșteau muguri,

Și pe piept purtam curburi.

Aveam mușchi verde în ochi

Că să îți arăt încotro e nord

 

Și cărări în loc de plete,

Împletite în schelete

Schelet de timp descompus

Supus, din pământ smuls.

 

Somn de plumb purtam pe gene

Și îngrijorări în sprâncene. 

Metafore în vise

De nimb rotund  cuprinse.

 

Te-ai înfățișat în poezie

Cuprins de cerneală și erezie  

Cel din virgulă născut,

Pus-ai durerii mele punct.

 

Degerăturile de la picioare,

Le sărutai ca pe icoane

Și sângele încărca

Oxigen în inima mea.

 

Fară inele, ne îngropam mâinile

Cu degete împreunate ca trestiile

La mijloc de poezie sau de catren

În despărțiri de dealuri sau de refren.

 

Când frigul era prea tare,

Semănai cuvinte de alinare

În țărâna arterelor mele

Artera aortă ieșită prin piele

 

Un drum în doi, o viață întreagă

Las în urmă trecutul și pădurea neagră,

Dă-mi voalul de mireasă

Oricum… tristă sunt mai frumoasă.

 

În sfârșit,

Când m-am vindecat de friguri,

Mi-am dorit pântecul meu să poarte

Rodul iubirii noastre.

 

Și ani mai târziu,

Să dormim amândoi,

Pe pat de sicrie,

Cu flori peste noi.

7. De vorbă cu timpul

 

Când i-am spus timpului de tine

De promisiunile călcate

De lacrimi, râsete, de bine

Mi-a zis că-s amintiri trucate

 

Că sentimentele mă fură

Că-n loc de ochi am doar rubine

Mi-a zis să fiu puțin mai dură

Când i-am spus timpului de tine

 

Când i-am spus timpului că doare

El m-a învăluit în fluturi

Ce m-au purtat pe o cărare

Unde tristețea poți s-o scuturi

 

Unde iubirea-i permanentă

Unde durerea toată moare

Și viața a devenit mai lentă

Când i-am spus timpului că doare

 

Când i-am spus timpului că vine

În valuri valuri bucuria

Mi-a zis să am grijă de mine

Să nu îmi cadă pălăria

 

Că tot ce-apare dă să plece

Și lasă urme reci haine

Mi-a apărut o cicatrice

Când i-am spus timpului de tine

8. Toamna lungilor vecernii

Nu mai port în mine teama de-a păși spre întomnare,

E firesc să-mi fie galben tivul fustei lungi și crețe, (...)

Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu. 

9. când semaforul are o singură culoare

                                             

sună alarma cineva cere ajutor

în loc de semințe au aruncat plumbi pe câmpurile arate

o umbră ia foc la marginea frigului

 

înfloresc ghioceii în parcurile orașului

dar semaforul străzii are o singură culoare

iar oamenii își târăsc sufletul între frică și foame

 

gloanțe nemiloase ca gerul lui februarie

se amestecă peste strigătele de neputință ale pământului

se pierd în tencuiala unui oraș pierdut

 

un zgomot infernal câștigă teren mă urmărește

mă obligă să mă ascund într-o gură de metrou

o ploaie de foc cade din cer

 

Doamne dacă într-o zi nu voi mai fi

fă ca noaptea mea să fie un nou răsărit

dimineața să sune doar alarma păcii

 

să mă trezească în fiecare zi cântecul ei

iar oamenii să fie din nou veseli să îi văd

cum își desenează bucuria pe asfaltul zilei

 

iar semaforul să  poarte iar culoarea verde

10. Senryū

gură de metrou...                       

un om dormind pe carton

a venit iarna

 

asemeni apei

drumul de întoarcere

eu nu îl cunosc

 

pe sufletul meu

zâmbetul ochilor tăi

ca un tatuaj

 

iubito, calcă

uşor pe drumul pavat

cu visele mele

 

în libertatea

zborului nu mai vedem

ce este sub noi

 

peste tot femei...      

eu, clona lui Ulise,

legat de catarg

 

prin labirintul

birocraţiei alerg

Dedal înciudat

 

după alegeri

mulţi se duc la Canossa...

politicieni

 

un neica-nimeni

vagabond în propriul trup

nu sunaţi, absent

 

dezorientat

între două milenii

numai minciună

 

sufletul era

ca un imens buchet

de cicatrice

 

întunericul

mă face să şoptesc ca

un conspirator

 

condusă de clovni

viaţa noastră devine

un circ penibil

 

ca o pasăre

lovită în aripă

zborul prin lume

 

masa tăcerii

la prânzul Crăciunului

părinţii lipsă

 

fiecare om –

o civilizaţie

mică, aparte

11. Aievea trece Lorca

 

Câmpiile morgane aproape se topesc;

Și jocul de-amețeala tihnește sub măslini;

A-nțepenit și vântul cu tot ce-i omenesc,

iar andaluze umbre și-ntind ascetici spini...

 

Fantastice himere create pentru zbor

par armăsarii negri, cu-aripi de ciocârlii;

Se diluează-n spațiul pustiului decor, 

curgând prin orologii pictate de Dali.

 

Cordoba e solară, și naltele statui

tăcut veghează-orașul din depărtări vibrând;

Zoresc pe cer hulubii aripile, haihui,

spre subțirimi de ape secate rând pe rând.

 

Absența-i arzătoare, ca limba unui foc,

Tăcerile maure mocnesc în suburbii;

Un zumzet de ghitară îngână, ca-ntr-un joc,

verduri șerpuitoare pe ziduri arămii. 

 

Aievea trece Lorca sub gene suspinând;

Un suflet de copilă îl poartă printre flori;

Sublima lui plutire - ca norul unui gând -

seduce-n urmă dalii, cu tristele-i palori.

 

,,Garcia, e Garcia!'', se-aude-un murmurat

dintr-un lăcaș de piatră, căzut în vis barbar

- Madona delirează sub vălu-ndoliat;

Și-o boare lin aduce doar ploaia surdă, doar…

12. Poet universal (fantezie lirico-umoristică)

                            

DIRECTOR de izvoare-am fost mereu

Şi DIRIGINTE-al stelelor zglobii,

Sunt cel mai bun PRIMAR de curcubeu

Şi PREŞEDINTE… peste ciocârlii!

 

Am fost şi SENATOR, dar nu de melci,

Ci de ciuperci, furnici şi porumbei,

CONTABIL al străvechilor zăvelci,

CONSILIER la Pupăza din tei!

 

Forţat de-mprejurare, Dumnezeu

Mă unse REGE peste corcoduşi...

Sunt CĂPITAN de fluturi, din liceu,

Şi MAREŞAL iubit de cărăbuşi.

 

Rugat am fost să fiu, destul de des,

Chiar PAPĂ-al ierbii, însă nu am chef!

Frumoasele vecine m-au ales,

Să fiu, pe viaţă, peste ele...ŞEF!

13. O lacrimă amară

                  

Se scurg secundele, se duc

Prin fulgii albi, moi, de zăpadă 

Totul pare înghețat,

Azi, în primăvara noastră.

 

Sfârșit de Martie, albit

De noaptea albă, nedormită, 

Totul ai pierdut și cauți o lumină.

 

O rază mică de speranță 

Prin norul gri făcut de tun

Când inima e sfârtecată, de glonț,

Trimis de un nebun.

 

Copiii plâng privind la mame

Ce-și strâng în brațe, ce mai au...

Fugind, lăsând în urmă-o viață 

În spate, totu-i dărâmat. 

 

Se scurg secundele, se duc...

Clepsidra azi, rămâne goală 

Credința-i tot ce a rămas 

Și-o lacrimă amară.

14. Timp expirat

 

Acum ți se pare că aripile negre sunt fascinante

Că strigătul ciorii e-un tril înveselit de moartea ce ieri căuta un trup

căruia să-i vegheze drumul prin vămile deschise sufletului.

Timpului tău, pe care îl stăpâneai cu râsul tinereții,

i-ai ținut discursul neiertătoarei morale făcându-l să vrea să se-ascundă.

Pierdute au fost multe ieri, iar azi nu a mai rămas nimic.

 

Te-ai îndrăgostit cândva de unduirea mării pe linia de nisip

transformându-te într-o tristă scoică purtată haotic

de valurile crude ce-și arătau statornicia ca o flamură-n vântul singuratic.

El plecase – o altă poveste cu eroi troieni

ce pier în luptele cărora apoi le cauți un sens.

Priveai în urma semeței pupe ce sfârteca apa,

înstrăinând singura speranță.

 

Și-apoi, ai dăruit mângâieri unor suflete sumbre,

ai construit punți, adunând lacrimi din care ai făcut redute.

Surâsul oferit – un loc ce adăpostea firava fericire –

s-a stins la primul tumult al lumii.

Doar împietrirea înverzită de lacrimi din care s-au născut minuscule lumi

s-a aplecat peste tine alinând.

 

Acum ți se pare că aripile negre sunt fascinante!

Cu dor obosit, fără sfială, ți-arăți teama vameșului nedumerit.

Amintirile, ca niște zile agățate de minutar, se-ascund în zgribulita cochilie.

Te învăluie aripile negre, chemând spre un alt fapt al vieții,

dar nu mai e timp...

15. Îngeri triști

 

Cine ar fi crezut că vine o zi de o mie de ori

Când Pilat se spală pe mâini cu sudoare,

Ziua când mulțimea de doctori

Decide cine trăiește și cine moare?

 

Triste zile, oameni triști, chinuiți în saloane

Triste nopți, triști învinși, triști eroi

Triste lumi, îngerii nu au aripi să zboare

Poartă măști și mor lângă noi!

 

Cine ar fi crezut că spitalul  devine biserică

Dumnezeu îmbracă halat alb, lângă medici, cu frică

Îngeri triști, vremea se sfârșește țesută pe caer

Și ne rugăm în genunchi, domnule doctor, vrem aer!

 

Cine ar fi crezut că vine ziua în care

Câinele ne pune mască și ne scoate la plimbare

Ziua când sacrificăm libertatea sub cer

Și ne dăm la schimb regatul pe o gură de aer!

 

Pilat se spală pe mâini cu clor la robinetul din rai

Împarte picături de ozon, nu deajuns pentru toți, vai

Un virus își face de cap și se moare

Domnule doctor, vă rugăm, îndurare!

 

Triste gări, parcuri pustii și porți ferecate

Se aude numai moartea cum bate.

Mor copii, mor bătrâni, murim  toți

Nu ne mai strângem în brațe, bunici și nepoți.

 

Râde un virus în hohote lângă morți

Duși la cimitir în saci de celofan

Ne rugăm lui Isus, nu ne tragem viața la sorți

Jertfa pe cruce nu-i mai fie în van!

16. Însemnare

Când din ceruri se coboară a nopții întunecime

Pe un fir de borangic, strecurat ca prin minune,

Lumea își ascunde chipul între palmele muncite

Și de atâta risipire, i se scurg prin gene, clipe,

Străluceşte orizontul la îngânarea milenară

Și, cu toată frumusețea albiei înaltă, amară,

Lasă spuma de iluzii să cuprindă iar pământul,

Armonii de pace bună s-ar întrece iar cu gândul,

Lumea vie, înconjurată de sfințenia celestă,

O mirare resemnată pe o pagină anostă,

Care își scrie noul titlu pe hârtia îngălbenită,

Care își poartă printre rânduri întrebarea negreșită;

Cu a frunții însemnată cale în Universul mare,

Cu haotice răspunsuri la haotica întrebare

Cu o mână albă, tandră, tânără și împăcată,

Dintr-a sferelor mișcare, neîncetat, neîncetată,

Se vor lumina mărețe stele între gânduri prelungite

Și în sunete de harpă vor renaște asfințite…

Versurile ce își restrâng rimele împerecheate

Se vor aduna, plăpânde, sub un titlu ca de carte,

Mii de file se vor scrie despre alte mii recenzii

Şi, ca să înţeleagă lumea, le vor scrie chiar poeţii,

Se vor apleca meschine lumile albindu-și seara,

Ponegrite de răspunsuri, neaflându-și întrebarea.

Se vor răsuci pe deget codurile cele vechi

Cu pandectele uitate în tomuri noi, de atâtea legi

Se vor răzbuna, probabil, învățații pe pământ,

Dar, cu toată învățătura, legile în lume sunt!

Dintr-a nopților chemare visele îngălbenite

Își alungă jocul lumii în secunde albăstrite

Cu minutele învechite ce se scurg mereu aceleași,

Ceasurile adormite în adormire par un iureș,

Se remarcă spulberate ca de un element central

Terra, aerul, eterul, vântul, focul, apa iar!

Și cum dintr-a lumii viață, viețile împărtășim

Și natura împodobește naturile ce le sfințim,

Ironii și scepticisme de la scepticii banali,

Care, în carte au sfârşit tragic, într-un joc așa plenar,

Vor fi scris fără de seamăn cu cernelurile închise,

Aurul cel plin de farmec al lumilor celor descrise!

Dacă am scrie în zorii zilei cu o mană aurită

Peste cer înțelepciunea sfinților înmărmurită,

Noi, oamenii, ființe blânde pentru a noastră amenitate,

Ne-am salva cu o privire, iertându-ne a noastre fapte.

Armonii de pace bună s-ar întrece în cer cu gândul,

Lasă spuma de iluzii să cuprindă iar pământul,

Și, cu toată frumusețea albiei înaltă, amară,

Strălucește orizontul la îngânarea milenară

Și de atâta risipire, i se scurg prin gene, clipe,

Lumea își ascunde chipul printre palmele muncite,

Pe un fir de borangic, strecurat ca prin minune,

Când din ceruri se coboară a nopții întunecime.

17. Ostenință

             

în podul palmei plin de țărnă

se cuibărește încă pendulul

din amiaza sibilină

tic tac-ul săturat de bătut se miră

cum nimeni nu vede

atâtea fragmente din viața sfărâmată dimineți scurse în pahare cu netihnă

plâng amiaza zdrențuită de frici

se încurcă rău căile în noduri de orgolii

rănile pământului sunt pansate

cu iarbă otrăvită

în trezitul mieilor

se taie viața fără anestezie

în fugă rândunicile își fac cuiburi în complicitate cu soarele șchiop

în vale în dresingul caișilor

se pregătește fashion year

sub un cer plin de ciori zvârcolite

undeva în lume este pandemie de autism

noi vrem primăvara prinsă în flori de cireș

18. Orientalism

 

Zace soarele pe cer şi căldura-i în delir

Peste toate abia adie un uitat zefir

Frunzele abia se mişcă şi adorm în somn uitat

Iar zăduful se aşterne, ca un greu păcat.

 

Unduieşte abia clintită, cea perdea de la fereastră

Adierea aduce plânsete de peste marea albastră;

Numai briza ei cea rece, poartă un strop de răcoare

Se topeşte şi mai repede apoi, a sa vagă boare.

 

Miroase a parfumuri grele

Peste divanuri cu mătăsoase saltele

Fum de opiu se învolburează

Se ridică încet, vise creează.

 

Cafeaua abureşte în ceşti albe, porţelan

Argintate linguri scot sunet diafan,

Fântâna susură plăpând şi plictisită

De atâta cald, până şi apa-i obosită.

 

Iar acolo, pe roşu divan

Stă întinsă leneş, fiica de sultan

Două fete tuciuri

Ard miresme in farfurii

Iar un sclav privind niznai

Face vânt c-un evantai

Toate lumea zace acum, în serai.

 

Iar pe drumuri de cetate

Zac tarabele uitate

Cu de toate încărcate

Însă rar se mai încumeta careva,

Să iasă pentru vreo bucată de halva;

Ori pentru reci licori

Să potolească setea la bogaţi domnişori.

 

Cald şi cald, arşiţă pustie

În cetate lumea toată aşteaptă, ploaie care o să vie

Anotimp lung, uitat de vreme

Peste case se aşterne.

19. Aștept

       

Aștept ca miezul nopții să vină genuin,

Deșertul să se-ntindă pe lume ca o pată

Și strălucind, nisipul sub cerul prea senin

Să-l vânture tornade spre-o mare sincopată.

 

Aștept un miez al nopții sfârșitului de ev

Și las să curgă-n mine închipuiri fatale,

Îl văd cum duce crucea ca Christ, Mendeleev,

Adăugând tabelul cu numere tombale.

 

Aștept ca miezul nopții să-mi cânte simfonii,

Pastilele de iod  le-am aruncat departe,

Când ceru-o să pleznească în noi polifonii,

Suflându-ne în spate fiorii reci de moarte.

 

Aștept în miez de noapte, șampania e gata

Să explodeze-auzul papilelor în gât,

Aștept să se răstoarne cu fundu-n sus fregata

Și lumea s-o sfârșească, într-un suspin, atât.

20. Înalță pământul

                        

Pe-o barcă din stele clădită m-așteaptă un corb întristat,

Pesemne că nu știe încă de trupul ce m-a-ngenuncheat.

Se-ntreabă în plânsu-i sălbatic, de oare oi mai ajunge

Și stă încontinuu vâslind, și stă încontinuu și plânge.

 

Pe marginea patului lunec, privind spre o rază de lună

Și stau năpădit printre gânduri, în rugi, pentru-o lume nebună.

Mă-ntreb dacă toate-s aievea ori eu am înnebunit,

Căci nu mai observ în oglindă nimic din ce am iubit.

 

Sub neaua ce-și face culcușul pe geamul camerei triste,

Pe-o pleoapă se-așterne și crește, ce n-aș fi crezut să existe.

Plutind în derivă prin ceruri, străine și tulburătoare

Ajuns-am să văd printre valuri o barcă purtată de mare.

 

Pe vela-i mâncată de timpuri și lungi așteptări diafane,

Așteaptă o pasăre neagră în trese valeriane.

M-apropii în zboru-mi și tremur, dar nu de frig ori de teamă,

Ci de fața-i blândă și ninsă ce-ntr-una spre barcă mă cheamă.

 

Mă taie privirea-i pătrunsă de doruri, de vremuri și patimi

Și urmele-adânci de pe fața-i, scăldată în chinuri și lacrimi.

E orb de un ochi, însă-acela ce-mi varsă lucirea-i suavă,

Pare în locu-i să țină, un zâmbet într-o epavă.

 

Din tremurul vântului aspru, se-nalță spre ceruri, în valuri

Și-și scutură penele toate să-mi fie catrene în daruri.

Și barca începe a plânge cu lacrimi aprinse de smoală

Iar vela se-așterne în fața-mi precum s-ar întinde o coală.

 

– Marea, copile te cheamă să-i scrii o ultimă rugă,

Căci n-a reușit a te prinde, mereu și într-una pe fugă.

Cântă-i cum știi tu mai bine, din valuri iubirea să crească

Și marea ce tulbură omul, acum, să se mai domolească.

*

Scoate capul din adâncuri, frumusețe răpitoare,

Răsărită din abisuri într-o stea strălucitoare.

Pune rănii dulcea-ți umbră din străfundurile zării

Și presar-o peste mine sub albeața spumii mării.

 

Dă-i culoare și substanță din aprisele-ți adâncuri,

Peste marea veșniciei să se-nalțe iară pâlcuri,

De aorte și de ramuri ce ridică iar pământul,

Către soare, să-l usuce și să-l bată iară vântul.

 

Să răsară flori de humă și ciuperci vindecătoare,

Peste apa înfocată și tot mai otrăvitoare

Și să-mi fac din nou o casă pe o ramură bătrână,

Să-mi îmbii visele grele, în liane, pentr-o grână.

 

'Nalță pământul, prin stele-n cascade, să curgă,

Apa să-nvețe din nou, printre ceruri, să zboare,

Într-o genune s-adune tot ce încearcă să-l frângă,

S-atingă luminii, înaltele-i amețitoare.

 

Dă-i codrului veșnic lumină, punându-i inima-n stele,

Să nu poa' s-ajungă vreo turmă de vite s-o calce,

Căci stă în adâncuri, vărsându-și în vise, nuiele

Și-i umed și rece și gol și uite-l cum tace...

 

Înalță pământul, lucirea apei nebune s-o spargă,

Blestemul ce-l poartă de veacuri, cercând tot a-l rupe,

Căci n-a mai rămas vreo speranță, apa să șteargă

Ori vreun abis rătăcit, rămas, să-l astupe...

*

Din hău-nsmolit se-nalță spre ceruri și-n calea-i, tot urcă,

Ducându-și cu sine și umbrele fraților lumii,

Lianele sale, de mare se-agață și-nfige în ceruri, o furcă

Ce va rămâne pe boltă, de-a pururi, în spatele lunii.

21. Doar tu, da Coza...

Când nu-ți mai simți nici umbra, strigi la lună,

Să îți auzi ecoul printre chriști

Și te izbești cu ochii de furtună

Să simți că mai respiri și că exiști.

 

Calci pe obuze, să-ți faci rană vie

Să curgă sânge, sevă pentru vers

Și te ascunzi, umil, în poezie

Că alte locuri nu-s în univers.

 

Și cauți un rotund printre ruine,

Dar niciun diametru nu-i întreg.

Numai frânturi de arii clandestine

Spre care doar durerile converg.

 

Destine se împiedică de moarte

Pe drum de foc cu diavoli la hotar

Și îngeri negri fără pașapoarte

Împrăștie cenușă și calvar.

 

La porți de rai, se-nghesuie samsarii

Să medieze-nstrăinări de rugi

În roșu-ndepărtat unde quasarii

Din găuri negre racolează slugi...

 

Planeta geme sub atacuri dure,

Nebunu-ngână un refren drăcesc

Și umbra mea, cum poate să îndure

Decoru-acesta nedumnezeiesc?

 

Și dacă ne privești când supradoza

De ură intoxică omenirea,

Doar tu mai poți trimite-aici, da Coza

Cuvântul ce ne-aduce mântuirea...

22. Dor de mama

           

Te caut

Printre lacrimile uscate pe covor,

Prin casa goală răscolită de tristețe.

Gându-mi te strigă,

Te simt,

Însă tăcerea îmbrăcată în mister

Îmi sfâșie sufletul rănit.

 

Zâmbetul tău, mutat în veșnicie,

Se-ncurcă printre flori, îngeri, lumină.

 

Oftez

De dor și de durere.

Pietrele plâng, cuvintele-au secat.

 

Cui m-ai lăsat?

 

Făclia de la lumânare

Îmi mistuie clipele pierdute-n amintiri

Și plâng...

 

Sărut fotografia cu chipul tău drag.

 

De ce-ai plecat?

 

Of, mamă,

Timpul se revoltă,

Iar echilibrul zace în perdea.

Speranța, compromisă,

Îmi sugerează

Că poate

Odată

Ne vom revedea.

 

23. Dar nu ştii că un ochii la tine visează

Te hrăneşti cu o teamă ascunsă,

Deliciul culorii azi are paloare,

Poezie descalificată fiindcă a mai fost postată în alt spațiu.

24. Trepte interioare

                           

Cobor în suflet ca-ntr-o pivniță uriașă,

Ca să-ntâlnesc din nou fărâme de iubire

Sau prima dragoste cu hlamidă gingașă

Pe dealul falnic al amărăciunii, arcuit sub amintire.

 

Un colț al inimii e luminat de soare

Și-n ochii mei se oglindește vara.

Mi-e răsuflarea arbore cu păsări călătoare

Și-o melodie tainică a florilor când vine seara.

 

În hruba roșiatică zăresc speranța

Sclipind ca lampioanele pe stradă.

Ea îmi croiește, din fâșii de întuneric, viața

Acestui beci cu atmosferă caldă.

 

Cutreier strașnicul abis și mă așez pe-o treaptă,

Să inventez cuvinte dornice să mă aline,

Să-mi facă din zile și nopți maluri senine,

Ca să alung păianjenul bolnav din pânza moartă.

 

În zvâcnet port ruine, poduri frânte,

Dar pot să le prefac în scări spre lume,

Să simt melancolia buzelor flămânde,

Care-mi șoptesc să ies din vajnica genune.

 

În puțul sufletului caut o neființă

Ce mă uimește și mă reprezintă.

Sunt un alt eu închis în jale purpurie și în neputință,

Gonind spre fericirea mult râvnită.

 

Acum revin pe țărmul alb ca luna,

Atât de diferită și de optimistă.

Voi fi, aici și în adâncuri, dublă-ntotdeauna:

Un anotimp cu strună veselă și tristă.

 

În sfere crude cânt cu lacrimi surde.

Dar cui îi pasă ce mă definește?

Am răscolit iarba și-oglinzile tăcute,

Iar din vitrina verde cine mă privește?

 

Doar ceasul patimii vrea să m-adun, să fiu ca altădată.

Acum mă uit în jurul meu cu teamă.

De mâine voi redeveni o stea însingurată.

Peste uitate dune - ploaie aprigă de toamnă.

 

Mă deslușesc prin vise și prin gânduri grele.

Mă regăsesc, mă pierd, mă-ntorc mereu la mine.

Văd amorțite toate idealurile mele

Și mă cuprinde-un dor de luminoasele coline.

 

Azi, îndrăgită de pământ, de frunze și de piatră,

Voi reveni acasă-nfășurată-n tinerețe,

Capricioasă ca un zmeu în vânt și poate complicată

În zodia năvalnicelor întrebări și a trăirilor mărețe.

25. Mama ne îndeasă în pernă

să dormim o după amiază

ca pe nişte fulgi moi de carne

ne îndeasă în pernă

 

să nu care cumva să treacă

vreo după amiază pe la noi

să ne găsească

aşa cu ochii deschişi

să ne întrebe de mama

 

ne tot ascundem în pernă

sau poate mama s-a ascuns de noi

să doarmă  o după amiază

un fulg de carne îndesat în perna de paie

cu fața schimbată

 

ne ascunde ca pe  fulgi ne ascunde mama

o după amiază din paie

 

perna ei cu faţa schimbată

 

o îndesăm pe mama în pernă

un fulg moale de carne cu fața schimbată.

o după amiază ca un fulg moale

de carne

26. Antamare

              

Mi-am antamat iubirea, vocalele și versul,

Penița și stiloul prin care te mai cer.

Mi-am antamat regretul, metafora și sensul

De-a mai picta pe fruntea-ți staminele de ger.

Am sfârtecat cu barda monadelor din vis,

Tot vulgul matematic al stelelor rebele.

Și-am altoit cu mărul Adamului proscris,

Un fel de tragedie a gândurilor mele.

 

Trezesc, din mine, mânjii zăpezilor calvine,

Rămase iar gravide cu tații armăsari.

Și rup din buza cărnii vertebra ce-mi rămâne

Înfiptă-n osuarul cu cei dintâi molari.

Adulmec prin torace un flutur gardian

Și îl înec cuminte în ceștile cu lene.

În timp ce somnu-mi fuge spre nodul gordian,

S-adoarmă niște riduri captive-ntre sprâncene.

 

În zori, când mor grăbite ideile zburate,

Mă spăl în decolteul spasmodicelor veri

Și cad în fânul palid al nopților fardate,

Cu sânge de măceșe din toamnele de ieri.

Și-acum când sunt rănită de mâzga pământeană,

Iar viața mi se scurge pe-o lamă de cuțit,

Ascunde-un strop de tine în ochiu-mi stâng și-n geană,

Să nu plec tot săracă din sufletu-ți lihnit.

27. Ramuri de măslin

Eu sunt copilul păcii cu ochi de cer senin,

Cu brațul plin de flori și ramuri de măslin,

Vin cu lumină spre voi și vă strig: Încetați

Războiul cel cumplit, nu mai ucideți frați!

Nu v-a făcut niciun rău dragul meu frate,

Nu era dușmanul vostru la doi ani jumate...

Sora mea cea mica pe care mama o alăpta

Ați ucis-o fără milă, dar ce rău v-a făcut ea?

Voi pe părinții mei i-ați secerat cu gloanțe,

M-ați lăsat orfan, pribeag, fugar, în zdrențe.

Voi râdeți demonic că ați distrus școli, case,

În munți de ruine negre ați transformat orașe,

Rostind numele Domnului, voi ați făcut crime,

Dar Domnul nu vă iartă și veți plăti, știu bine...

Ce drag îmi era râul verde în care mă scăldam,

Când eu trăiam fericit cu ai mei, în satul natal,

Dar voi, monștri ucigași, l-ați înroșit în sânge,

Pe cei care au murit o lume-ntreagă-i plânge...

Vreți să fiți stăpânii lumii, temuți, învingători?

De ce aduceți moartea? Și voi sunteți muritori!

Mi-e dor de țara mea, mi-e greu printre străini,

Sunt singur, foarte singur, oricât ar fi de buni,

Nu pot înlocui părinții, nici frații, nici străbuni.

Criminali notorii, plecați, plecați la voi acasă!

Noi ne vom reface viața cândva așa frumoasă,

Vor reveni toți copiii care-au fugit sub bombe,

Vor fi aduși de mame cei mici purtați în brațe.

Ei nu sunt copiii războiului, ei sunt nevinovați,

De voi, sceleraților, așa nemilos ostracizați.

Ei sunt ca toți copiii lumii de pace iubitori,

Și alungați de-acasă, nu vom fi vouă datori,

În orice copil năpăstuit este un mare patriot,

Vă vom goni din țară, luptând poporul tot,

Că avem toți în suflet doar iubirea de patrie

Și satan al vostru va fi o sinistră, urâtă stafie.

Vom fi mii și mii în întreaga lume copiii păcii

Ce vom aduce în inimi flacăra vie a speranței.

Iar eu, copilul iubirii, voi fi fericit să trăiesc,

Alături de cei ce pacea cu adevărat o iubesc.

Cu ramuri de măslin păși-vom toți sub soare,

Că forța iubirii este mereu a tot învingătoare.  

28. Nopțile albe ale războiului

imagini supraviețuitoare

cad pradă nopții,

realitatea conține gramatica (...)

Poezie descalificată deoarece a mai fost găsită postată în alt spațiu.

29. Ramuri din cer

              

Lângă tine

mă simt primăvară

cu înflorite

ramuri din cer,

aduse valuri-valuri

din veșnicia

tulburătoare a raiului,

peste nemurite

flori de senin,

cununa de aripi

pentru acel

unic zbor,

din noi,

al luminii.

30. Întâmplarea

               

O uriașă bilă de bowling ne lovise;

 

după un timp, cum stam în unul din holurile

de la intrări, am avut mâinile și picioarele reci,

gheaţa urca pe gambe, venea dinspre coate,

se furișa deodată spre inimă, vălurind cenușie;

ca niște molecule eram, fluxul nostru dirijat

parcă de undeva, de sus, venele și arterele clădirii

se încărcau tot mai mult cu noi, halatele albastre,

roșii și albe păreau tot mai rare și neînsemnate;

 

„fugi! – fugi! – fugi!”, mi-a strigat o voce,

dar nu puteam, și atunci am început să mă zbat

și prin gât, disperat, mi-am smuls sufletul,

l-am ţinut cu mâna stângă și l-am privit –

o parte era uscată, alta înnegrită și răsucită

nefiresc în jos - cel mai grav era înspre centru,

unde un fel de roșu se întindea ca o pecingine,

spre albul ce mai exista, tot mai ușor, și ros;

 

mai este ceva de făcut, suflete, sau să te arunc,

am spus, deasupra veghea lumina cea minunată,

înconjurată de nimic, șirul celorlalţi se făcuse

mic, mic, mic, părea unul ca de furnici - se vor urca

pe mine ca pe o scândură, din acelea care încropesc

un coșciug, am gândit – și atunci ceva ca o aripă

m-a cuprins, așa am știut că gândurile pot stârni răul,

nu bunătatea, și trist și flasc am tăcut, am tot tăcut

până nu am mai fost deloc, am fost nimic, de tot nimic;

 

apoi, fără să știu prea bine ce fac, mi-am prins

sufletul cu mâna dreaptă și l-am împins înapoi,

cu putere, n-a existat nici o durere, mâinile și

picioarele îmi deveneau tot mai calde, și albe,

ca niște banchize luate de flux dispăreau crâmpeile

de suferinţă - și eram singur în clădirea ce semăna

unui fel de fiinţă pe care o părăsiseră toţi - astfel

camerele și holurile au început să se comprime,

suprime unele pe altele până ce totul a devenit

o sferă, un fel de minge pe care oricine o putea lua

și degaja, cu molipsitoare bucurie și frenezie,

spre cer;

31. La tâmpla mea se-așterne primăvara...

La tâmpla mea, așterne primăvara

Albi vestitori din calendarul vieții,

Agonizând, în urma tinereții,

De-amarul lor se tânguie vioara.

 

Azi, brazde fine pe obraz mi-apasă,

Îmi râd sarcastice dintr-o oglindă,

Șirag de lăcrămioare, să îmi prindă

Pe pleoapa-mi tristă, luna vrea să-mi coasă.

 

Iar genele-obosite de albastru

Se pleacă a smerenie și rugă,

Perechi de necuvinte tot îndrugă,

Doar gândul meu, cuminte și sihastru.

 

Pe buze-mi doarme șoapta-mbătrânită,

De prea ult timp ea stă în hibernare,

S-a depărtat cu razele de soare,

Puterea ei, cândva nestăpânită.

 

Mă opintesc, însă îmi port povara

De ani și de trăiri și de emoții,

Chiar dacă astăzi, în virtutea sorții,

La tâmpla mea se-așterne primăvara.

32. Mereu voi fi cu voi (lui da Coza)

                                     

Vremelnicii aleargă pe prundurile albe,

Păcatele s-au dus, zburând ca niște ciori, 

Îmbălsămat văzduhul, de crizanteme dalbe,     

Străfulgeră simțirea și-o umple cu fiori. 

 

În aerul zăpezii a amuțit tăcerea,

Din cornul lunii curge un tremurat suspin    

În Munceluș, pe muche, redeșteptând uitarea

Ce-a ațipit pitită, sub rădăcini de pin.   

 

Din tainice cotloane, de vremuri ferecate,

Se rup timide umbre în palide culori,  

Dezvăluind sporadic, pe cei plecați departe,

În marele albastru, de dincolo de nori.                                 

 

Un zbor de păsări albe mi-ngână necuvântul,

Îmi țiuie tăcerea, se zbate în urechi;

Furnicături și spaimă, îmi e acum alintul  

Pierduților în noapte, de-a pururi neperechi.

 

Nu știi ce se ascunde sub măști de sânziene,

Arareori, transpare un nume-abia șoptit ,

Rememorând hieratic, străfulgerări vrâncene,   

Ce-au ars în lut iubirea și-n stele s-au nuntit.  

 

Adie vântul rece, croindu-și ferm cărarea,

Ți se strecoară-n tâmple iernaticul șuvoi,

Silabisind rafale ce-ți taie răsuflarea:

- Sunt Lazăr...

                - Sunt da Coza...

                                 - Mereu voi fi cu voi! 

33. Plăsmuire

                

De-ai veni în noaptea asta, ți-aș împodobi cărarea,

Cu ghirlande argintate – licăriș din ochii mei,

Iar sub streașina iubirii, mi-aș ascunde tulburarea

Și din plânsul mult al lunii ți-aș turna încet să bei.

 

Pe sub bolta-ntunecată, nimeni n-o să bănuiască,

Fiindcă,-n disperarea clipei, ți-oi aprinde întreg cerul,

Cu fuioare de durere și cu brațe mari de iască,

Să mă poți vedea de-acolo și să simți în mine dorul.

 

De-ai veni, m-aș face puntea dintre lumile scindate,

Cea de-aici cu doruri grele înspre cea a veșniciei

Și prin poarta de lumină, printre stele suspendate,

Îngerii mi te-or aduce, în cetatea bucuriei.

 

De-ai veni, ți-as fi zenitul, să mă vezi dintr-o clipire,

Ca pe-o candidă mireasă, în lumină îmbrăcată,

Însă știu că e zadarnic, totul e doar plăsmuire,

Fiindcă lumea ce-o cutreieri – n-o poți face niciodată.

34. Tiranul zornanguz

                          

O, gând fără de ESTE!

O, stare fără subiect!

Tiranul a-nghițit balonul

Și a pornit spre ce nu este teritoriu.

De a plouat în țeasta lui pân’ i-a căzut în cap un ou.

Zăbala este... și aripile de înger desfăcute în loc de mâini,

În sunet ca de rugină.

Coarne de țap i-au apărut instantaneu,

Ca o semilună de fildeș vedeam pe cap, în stanga lui.

Și doar spume îi ieșea pe gură,

O pace lină înserând.

De luna va veni la oglinda minții,

Atunci el bine va vedea!

Dar în război lumesc se aruncă însinguratul,

Tiranul tânăr zornanguz

Și înserarea veche, cu fătuca, din prispa casei,

Din ce era o face că venea, din stânga.

35. Amară, clipa

                
Se scutură de patimi roșii macii,
De parc-ar plânge taina sfâșiată,
Și fără de oprire ard copacii
Plantați în coasta visului odată.

Albastru cer șuvoaielor să curgă
Din geana ploii ce ne-a fost sortită,
S-alunge dor cu pasul viu, de murgă,
În templele cu zei pun dinamită.

Abia vom ști că pe aici trecut-a
Alai de veri cu fragii la picioare,
Că-n iarbă s-ascundea, rănită, ciuta
Iubirilor cu mir de lăcrămioare.

Dar vom găsi, pe ceasuri răstignită,
Amară, clipa ce a vrut să-ndure,
Cu-altoi de timp și trepte de ispită,
Cei doi copaci ce s-au visat pădure.

În treacăt plângem, nu e nicio plată
Pe remușcări, apoi luăm veșmântul
De rege gol, chemând încă o dată
Spoieli să ne acopere cuvântul.

36. La simfonia nașterii prezise

                                       

La simfonia nașterii planetei

S-au hărăzit eoni fără cusur,

Luceferii și-au strălucit în jur

Privirile întru înălțarea treptei.

 

Uitat-au în tranșeele rămase

Și vulturii prin cuiburi câte un ou,

Iar dinspre ceruri neștiut lasou

Se mai rotea cu marginile arse.

 

Pe fețe stranii rătăcit-au anii

Petrecerea tărâmului prin timp,

La vremea serii zei de pe Olimp

Mai pribegeau, cu rugi, făcându-și danii.

*

La simfonia nașterii prezise

Nici magii nu puneau zălog pe vise.

37. Cheia de la gât

Intru în cuvântul tău,

aidoma unei chei în gaura ei de răsucit... (...)

Poezie descalificată deoarece a mai fost postată în alt spațiu.

38. Păsări fără țintă

                           

Cad clădirile greoaie peste străzile murdare,

Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura,

Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare

Și-și alină-n trudă setea, întărind din mers structura.

 

Cad, în strigăte turbate, stâlpi ce umple de lumină

Bulevarde fără țintă, ce se-aglomerează-n soare,

Duc în lume vise terne, în recurs, se vor stamină,

Cad clădirile greoaie peste străzile murdare.

 

În atâta întristare, păsări zboară fără țintă,

Pe trotuare, apa curge, cărămizi se dau de-a dura,

Ochi de mame, în mișcare, parcă se răscoal-o gintă,

Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura.

 

Azi, mustește nerăbdarea, catacombe-s astupate,

Șobolanii, care-s veșnici, sapă cercuri lâng-o floare,

Vechi canale vegetează, dintr-o piatră decupate,

Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare.

 

Sub mormane, viața geme, cine-a apucat să scape

Nopți cu spasme construi-vor ca să-și potolească ura,

Chin și jale, alăptate dintr-o beznă, cât încape,

Își alină,-n trudă, setea, întărind, din mers, structura.

 

Și-și alină,-n trudă, setea, întărind, din mers, structura,

Tot pământu-adună lacrimi peste-obrazul de candoare,

Rup copacii fără vlagă, una-n forță-s cu bordura,

Cad clădirile greoaie peste străzile murdare.

39. Dor de viitor

Durerea-ți surdă, de amurgul violet dozată.

Plimbări nefaste, sub tot ce-i neatins si iluzor.

Simțind cum inima, dresată de curentul firii

Se sparge-n barca, ce la suprafață te-a plimbat odată

Sau poate doar, o dată…

 

Secvența scurtă a echilibrului, răpus constant de-o pată.

Salcia, care sporește a ta pustietate apăsătoare.

Din suflet dorindu-ți un buchet de crini, ca unică speranță.

Un ultim drum, un ultim amurg, de parcă pentru tine astrele s-ar contopi,

Lăsând în urma lor, un ultim omagiu…

 

Îți scriu cu sufletul, dar tu, citi-vei cu dezgust:

Îți va fi dor de viitor!

 

 

40. Feteasca şi Poetul

 

Fără tine, muză trează, m-aş chinui crunt!

Tu, Feteasca mea regală, cu bobul cărunt

M-am rugat la zei, întruna, să vină gustar

Să îți beau fără sfială miedul de cleştar

 

Ca un animal de pradă te-am adulmecat

Ți-am simțit "vânatul proaspăt" și mustul fructat

Aroma-ți trandafirie m-a pus la pământ,

Paşii mei spre nemurire din genunchi s-au frânt!

 

Din clondirul ars de sticlă cu gât îngustat

Te-am sorbit cu nonșalanță și m-am îmbătat

Dunășană aurie cu bobul mârunt,

Cu tine în desfătare, nu ştiu cine sunt!

 

Mă aleargă vinul tânăr prin ierburi de dor

Ca pe-o pasăre pestriță cu laț de picior

Tāvălindu-mi prin țărână, trupul uscățiv,

Şi aceste versuri sfinte de poet bețiv...

 

41. Noaptea

                

Demult nu mai sunt singur... Între pereții grei,

Când ochii se astupă de ceață, iar la geam,

Doar vântul suflă rece prin fiecare ram,

Sub patul meu, aleargă nebunatic

Gândaci hidoși, scobind în ei sălbatic,

Beți de lumina artificială,

Ce așterne umbre în spectacolul de afară.

 

Cu ochii roșii, fără să clipească,

Privesc blocat peretele-fereastră.

Nopți trecute au pictat tabloul în lumina lunii,

În care azi mă pierd, departe de cruzimea lumii...

Și totuși lângă ei... Pe lungile alei,

Am desenat o viață cu degetu-n nisip,

Iar lanțul de pe cer a ruginit în timp...

42. Rămâi

                     

Rămâi să-mi fii aproape, tu ochi, suflare, umăr,

Cu îngerul de pază iubirii sfeșnic viu!

De ce să stingi lumina, iar eu s-adun în număr

Fire de dor de moarte, nisipuri în pustiu?

 

Rămâi să-mi fii lumină, în ochi de-nsingurare,

Privire fără teama plecării timpurii!

De ce să lași în urmă o primăvară-n floare,   

Când timpul vremii aspre nu pare-a reveni?

 

Rămâi să-mi fii suflare, cuvânt de adiere

Și de tăcere caldă, pulsând în amândoi!

De ce să vină gerul, sculptând fără durere,

În  lacrimile lumii, statui cu ochii goi?

 

Și dacă depărtarea te va chema aproape,

Mai stai măcar o vreme, glasul să nu ți-l uit,

Când valuri rupte-n țărmuri și stânci cutremurate

Mă mai opresc pe ape, de-ncerc să te ascult.

 

Dar și a mea chemare de-i auzi-o, poate,

Spune-un cuvânt și vântul spre mine-l va porni,

Târziu, când luna-și face culcușul peste ape,  

Cânta-vom noi iubirea, lumina peste pleoape

Și -n leagănul de floare vom adormi, copii.

 

Și istoviți, în toamnă, în somnul primăverii,

Ne cheme Tatăl Veșnic la Sine, Iubitor;

Noi să pornim cu Dorul Luminii Învierii,

Spre Cerul de Lumină, topind roua durerii,

În Raiul ce ne-așteaptă, Sublim și Primitor.

43. nu suntem compatibili

                            

nu suntem compatibili

urlă conștiința

în fiecare minut de singurătate în doi

 

te prefaci îndrăgostit risipindu-ți tinerețea

fumezi Pall Mall și asculți șoaptele vecinei de la 7

îndrăgostită involuntar încă te așteaptă

e doar o altă prizonieră a singurătății

se preface bolnavă când tu faci dragoste cu potențiale partenere

 

te pierzi în goana nebună după bitcoin

vrei să-ți cumperi o casă

să-ti adăpostești grijile pentru mâine

dar se va umple de singurătate

și îți vei mima fericirea

 

epuizat de singurătate

 

ai devenit victima iluziilor

mi-ai întins mâna 

si am plecat împreună spre apus

ignorând impulsurile inimii

 

uiți să-mi scrii ore-n șir

apoi îmi repeți să nu mai fiu copilă

iubirea nu se spune, nu se arată

doar se mimează în fața spectatorilor

 

eu nu te voi suna

nu am minute în rețeaua celor fericiți

indiferența ta îmi provoacă furie

am obosit să caut iubire acolo unde nu e nimic de oferit

 

mă întorc prizonieră voluntară

în tabăra celor ce abdică la lupta pentru fericire

44. Pastel de primăvără

                        

Și ciclul se reia c-un nou început

Cu-aceeași bucurie plină de viață

Cu primăvara ce natura o dezgheață

După îndelungul somn în asfințit.

 

Și soarele, plăpând după un nor,

Trimite razele în chip biruitor

Să mângâie cu dor atât de drăgălaș

Brebenei, viorele, dediței și toporași.

 

Regina nopţii, albăstrele, anemone

Se gătesc ca adevărate primadone,

Crizanteme, crăițe, brândușe, azalei

Se-ntrec în colorit, ca la modă, pe alei.

 

Zambile, clopoţei şi ciclama

Se-mpodobesc și ele cu năframa

Purtată cu drag în mare sărbătoare

Având puteri sfinte, creatoare.

 

Și gâzele roiesc admiratoare

Colindând cu drag din floare-n floare

Și păsările cerului se rotesc

Pe triluri de alai împărătesc.

 

Și omul în chip de înger se arată

Peste toată făptura binecuvântată

În acest rai pământesc,

Creată în chip dumnezeiesc.

45. Clipa

               

trenul s-a oprit în câmpia inundată cu stele,

pașii călătorilor au umplut cu zgomote peronul

asemenea fulgerelor ce au brăzdat

Poezie descalificată deoarece a mai fost postată, cu titlu schimbat, în Cenaclul Schenk. Toate voturile date de membri vor fi anulate pentru acest text.

 

46. Banalitatea senzaţionalului

                                

Acest timp are un pumn imens

îl vezi - îl miroşi

iese fum din el

Acest timp urăşte pereţii de fier

Ţi-l imaginezi totuşi stând în fereastră

şi împletindu-şi părul sârmos

Florile au căzut pe asfaltul înroşit

Le-ai împăturit grijuliu în hârtia

pe care au mâncat corbii

S-au retras toate oceanele

Deasupra capului - arbuşti

Aerul atârnă din ei

Imaginile atârnă din ei

ca nişte puşti

Aveai puţini ani când

ai ucis toate florile

când le-ai rupt degetele îndulcite

Ai respirat aerul nud rămas după ele

Ai învățat că numai aşa

se poate ieși dintr-o poveste desperecheată

din gândurile tale prea zgomotoase

Marea și cerul

sunt făcute din acelaşi material

iar tu - omule

tot o carte eşti

47. în ziua când Vissarionovici a murit și nu prea

                                                                

se așezase pe malul râului Ob cu undița

ca orice purtător de rubașcă

zicea că apele sunt pline de duhuri

rele

dacă îi cade vreunul în cârlig

îl afumă îl face

pastramă

când l-au găsit mujicii pe prund

îi tremura undița-n mână 

zarea-și înghițise demult gălbenușul

prin casa lui Vissarionovici

câte ședințe de spiritism/ ce dans

al fantomelor

lătrau câinii la întunericul atârnat pe la ferestre

ca o funie

cățeaua lui Friedrich se-mperechea

cu buldogul lui Tom și făta

pui cu sângele amestecat

n-apuca unu să deschidă ochii/ că-n loc de țâță

mujicii

îi înghesuiau pe gât hapuri și водка

așa s-a-mpuținat lumea câinească

un lătrat tânăr ar fi dat impresia

că are cine să-ți păzească ograda

cine sări la jugulara hoțului

dar ia-l de unde nu-i

*

s-au inflamat gingiile istoriei

i-au căzut dinții/ fața

i s-a zbârcit

e numai bună de cotoroanță

sperie mame/ sperie

copii

sperie până și ursuleții de pluș

*

ca să nu visăm urât înghițim pastile

de somn

nu buldogul lui Tom

nu javra lui Friedrich

ne apără

nici măcar ciobăneștii mioritici

prea obișnuiți cu transhumanța turmelor

cu împietrirea muntelui

nu ne mai apără

*

hărțile lumii 

ferfenițite

sunt făcute zmeie

dar ați văzut vreunul să se înalțe până la Dumnezeu?

48. Mersul în cerc al secundei

                                  

De ce trebuie să ascult mersul în cerc al secundei?

De ce ora să-mi fie semn de zi ori de noapte?

De ce nu se poate o altă măsură la bătaia din piept,

Un an mult mai cubic aştept şi luni doar două sau trei,

Căci e cineva să creadă că vin primăveri

Ori toamne aruncate din semne de timp?

Voi vă minţiţi că vara are ceasornic ori iarna

Zăpezi le cerne-n minute, luna are vreun gong să îl asculte?

Ori nori aşteaptă ceasul din turn să le facă un semn?

Şi carnea aceasta ce mă ţine în fire

Şi mintea aceasta zumzăind liniştită

Ticăie într-o clipă tocmită? Ori toate în sine

Îşi află un mers, eu dacă visez încet şi domol,

Tu dacă speri ca un fulger în noapte,

Cine aruncă distanţe-ntre fapte?

Cine socoate ce-i azi şi ce-i mâine

Când chiar trecutul uneori se întoarce,

Ne strânge în braţe, de gât şi de mâini,

Prezentul e firimitură din pâini când vrabia sare

De la unul la altul,

Noi ştim a uita dar cine nu uită?

Cine le scrie să le-avem repetare când omul ce moare

De mâine e iarba ori osul de scoică

Scriind pe nisipuri,

Avem fiecare o mie de chipuri, doar unul ajunge scos la iveală,

De ce să dau acum socoteală pentru ce nu am fost!

Pentru ce m-am dorit!

Pentru ce am iubit şi uneori am urât

Cu spaima ascunsă între zâmbete strâmbe, da, să se-ntâmple!

Ziua în care secundele toate pe mare-or pleca

Şi ceasul să-l aibă doar orbii ce sapă în sare

Cuiburi de păsări ce nasc nemurirea,

În noi e toată zidirea şi tot de acolo nimicul se strigă!    
Lumea e o gură avidă de cântec şi urlet, de false blesteme ,

Doar umbrele-şi scriu anateme, doar ele mai strâng

Secunde în care glonţul despică, securea ridică,

Se pleacă grumazul, sidefat e obrazul

De stele născând anotimpuri

În care ne-om naşte roua albastră,

Sau poate pierduţi în sala cea goală

Să fim diagonală la pătratul în care

Cercuri de-a valma rotund se despică

Din zăpezi, din verde, din azur şi opal,

Astfel e timpul ce ne poate roti

În alte istorii, val după val, de sus se mai poate

Mântuire aduce dar cine să afle o cruce,

Cine mai este

Curat până la sânge şi până la sete ?

Vorbele curg pe-un perete şi nimeni piatra de jos nu ridică!

Încetaţi numărătoarea de ore, chiar nu vă doare

Câte vremuri aţi călcat în zadar sub picioare?

49. Primăvara din noi

                         

Mi-au înflorit în iriși primăveri,

Povara anilor și-a scos parfumul,

Pe umeri duc în zare flori de meri,

Iar rodul lor mi-ncarcă încă drumul.

În brațele-obosite cresc liane

Să strâng la piept iubirile pierdute

Din anii care au scris în timp romane

Și-au ars în suflet clipele trecute.

 

Mi-au înflorit în urme noi boboci,

Iar floarea mea respiră-a primăvară

Și-n vântul cald se-aud mulțimi de voci,

Pierdute-n amintiri, din gară-n gară.

O  văd, aievea, parcă pe bunica,

Cum coace-o pâine mare-n vatra arsă,

Pe-o creangă cântă iarăși rândunica,

Iar pe bunic îl văd cu-o față ștearsă.

 

Mi-au înflorit și macii prinși în brâu,

În ia mamei țese amintirea,

Dintr-un sertar îmi susură un râu,

Ce-mi poartă tainic visul și iubirea.

În porii palmei simt mirosul mamei,

În șoapta serii vorba ei blajină

Și-,n lemnul alb de brad din buza ramei,

Din pieptul meu se prinde o grădină.

 

Mi-au înflorit în suflet iasomii,

În salba de la mama plânge dorul,

Pe vatra sobei, universuri mii

Și-au coborât, deodată, parcă zborul.

Când tata îmi întinde-ncet vioara

Să-i cânt din valul Dunării albastre,

Fiorul rece îmi aduce seara

Și-un foc coboară-n suflet dintre astre.  

 

Mi-au înflorit în piept iubiri târzii,

În glezne țipă anii din răstoacă,

Mă simt pierdută-n vis și-n fantezii

Și-n iriși primăverile se joacă.

În ușa casei urcă-ncet Lumina

Și-,n rădăcină, amintirea geme,

În roata timpului s-a prins verbina

Și-n Lacrima lui Isis nasc poeme.

50. Foc promethean

Preafrumoasa-mi Beatrice, cu sprâncene din alice și cu praf de pușcă-n sân,

când fluturi de lumină vor a poposi în taină, ca să-ți fie sfântă haină

râvnită de-un nor hapsân,

dezbracă-te, o, Zee, de coviltirul clipei și pune-ți o mantie din foc promethean

la care să se-nchine lupoaică și panteră și leu asirian:

sunt Dante și nu mă tem de tine, Ras-Putin, când ritmuri vechi andante

porni-vor orologiul rebotezat Lasciate... „Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate!” 

Infernul: „Lăsați orice speranță, voi acei care intrați!”...

război rescris cu inimi și lacrime de frați!

 

Sunt Dante și nu mă tem de tine, Ras-Putin, fals călugăr, cabotin,

nu mi-e ruga în zadar:

frica nu-i decât o bucată de hârtie peste care Domnul scrie

un început și un sfârșit de calendar!...

 

„Când ochii mei au prins din nou putere

să-i urc, văzui că-s singur și transpus

cu Doamna mea spre cerul altei sfere... ” (Dante Aligheri - Divina Comedie)

 

– Dante, Dante, eu te rog să-ți pui corn de inorog,

ca să lumineze cerul, să-mi dezlege el misterul:

de ce ei, copiii-sfinți, trubaduri cu flori în dinți,

cântau ieri dintr-o lăută, iederă durută,

iară azi o cucuveaua îi blagoslovea?...

 

Cernăuți, convoi de vise, cer cu dor te otrăvise,

cin’ spunea că-i faraon, de nu el, Pumnul Aron?

Ai fost prima mea iubire, sfântă carte de Citire,

și-al tău domn mi-a fost Maestru, vis tăcut, rupestru...

pre când noi, copiii-sfinți, în orfani zideam părinți!

 

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleida-ți auroasă și senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!” (M. Eminescu – La mormântul lui Aron Pumnul)

 

Clipă ce-ai vrăjit Eternul ca să spintece Infernul,

răstigniri de prunci Iisus,

și-ai trimis ca sol rugina în bolgia Ucraina... sânge, gheață, Cocytus,

tu, cea care legi fiorii dacă violează piatra și răzbuni sărut de cruce

când „homo bucovinensis“ strâng la piept vise caduce,

de te-ntrebi care petale n-au azi mamă, n-au sandale,

de te-ntrebi care ți-e vina,

mergi de cată-n vechi hrisov și la Șerpii din Ostrov

adevărul cu pricina, numit Bucovina!

„Politica înseamnă destinul”, zicea Napoleon...

dar tu nu-l poți detrona, preot fals, Cameleon!

De te-ntrebi care petale n-au azi mamă, n-au sandale,

vezi ce stele-n lacrimi curg

peste toți copiii-sfinți, vânduți doar pe doi arginți,

ale căror inimi-fluturi zac pe ramuri de amurg!...

 

Dante, Dante, spune-mi, Dante, Veronica e departe?

– Printre tancuri și rachete, floare-albastră în buchete, renăscut-a în poveste...

                  „Iubiți pe-acel ce inimic vă este!” (Dante Aligheri)

 

Epilog:

Când copiii-sfinți se închină la furtuna din verbină,

n-au putere, Doamne, ca să înțeleagă:

– De-așa foc vrăjit, pe Tine, cin’ Te mai dezleagă?

 

 

51. Rugă în război

              

Doamne, un dragobete-nsângerat

Să trăim astăzi nouă ne-a fost dat.

În veci eu una nu aş fi crezut

Că o să văd războiul început.

Dar zborul păsărilor din înalt

Cu zborul de rachete-a fost schimbat.

Obuze aruncate în neştire

În urmă au lăsat doar cimitire.

Şi iarba de-nceput de primăvară

Şenilele de tanc o spulberară.

Copii înlăcrimaţi fără de tată

Au părăsit căsuţa lor cea dragă

Şi-au devenit fără de ţară-orfani

În timp ce unii se certau pe bani.

Doamne, acum, în ceas negru şi greu

Spre noi Te întoarce, cum faci Tu mereu

Şi întinde iarăşi mare mila Ta

Să purtăm în suflet caldă speranţa,

Războiul să fie lăsat în trecut

Să ducă cu el tot ce ne-a durut

Să rămână-n lume pacea între noi

Să ştergem din gând cuvântul „război”.

52. Scrisoare

 

La tine-n mănăstire sunt clopote de-alamă

și bat seară de seară vecernii peste sat.

Mama poartă primăvara în năframă;

duminică un prunc s-a botezat.

 

Se face că e vremea când merii în livadă

înmuguresc ascetic și lasă-n urma lor

miresmele plăpânde și sfinte totodată

în care se îmbracă călugării când mor.

 

Motanii-s în călduri; în văile duioase

se-aud în spaima nopții mieunături ca-n vis.

Mai sus în strada noastră cocorul ce plecase

s-a-ntors și-și face cuibul cu lene și plictis.

 

Au început la târg țăranii ca să iasă,

și se tocmesc boierii cu dânșii pentru cai.

Doresc ca să-și înhame mânji murgi cu coama deasa

la vechi cabriolete, în drumul către rai.

 

Trec bărci în jos pe ape și pluguri pe moșii,

își leapădă bătrâne cojoacele de blană.

Mă plânge-o lume-ntreagă – tu nu ai să mai vii.

Dau fete pentru mine plăcinte de pomană.

 

S-a isprăvit o iarnă; o vreme în zadar.

Atunci când ai plecat, mai știi? Erau zăpezi.

Ai suflet de călugăr, ai suflet de barbar

și lacrima amară din ochii mei n-o vezi.

 

Primește-mi sărutarea cea plină de dojană

pe care ți-o aduc în cântecul de sturzi.

Trimit scrisoarea ‘ceasta prin sfinții din icoană,

ciudatul acatist la care nu răspunzi.

 

N-ai vreme să îmi scrii, și știu, și se cuvine

ca să mă uiți cu totul; nimica n-a rămas.

Nu mă picta-n perete, la tine în chilie.

Sunt cel mai trist înger din iconostas.

53. Cântec pentru inima mamei

                             

Inima mamei, se știe,

revarsă izvoare de duioșie,

 plină-i de dor și dulceața,

zidiri-amintiri de o viață!

Inima mamei presimte

tot ce e rau,

și-n sfinte cuvinte,

șoptite, domoale,

alungă tot răul din cale! 

Inima mamei e-o pâine,

Caldă,

Rotundă

Și bună, 

Hrană-i de azi pentru mâine,

În juru-i, cei dragi la masă s-adună!

Inima mamei e plină

De cântec-lumină,

Pe Domnu-L Slăvește

Și Sfânta-i Grădină,

Iar Bunul o iubește!

Inima mamei tresaltă,

spre cer închinând rugi aprinse,

Când puii din cuib fac roată înaltă

Spre zări necuprinse.

Inima mamei îngână

Cântec de leagăn în vatra străbună

Și vede crescând generații

Pe unde i-au fost fericiți părinții și frații.

Inima mamei e plină

de Oamenii-îngeri și Oameni-lumină,

Ce sfântă e inima mamei,

ca azima dinaintea icoanei!

54. Adormitele cuvinte

                          

Cad puiandri ofiliți, de confuze gânduri oarbe,

Între glezne ruginite, printre sloiuri de priviri,

Împânzind sfios regretul norilor, în gene coarbe,

Adormitelor cuvinte potcovinte-n tânguiri.

 

Netrezite-și beau amarul din potirul neputinței,

Întremând iubirii seva, răsărindu-i prim lăstar,

Biciuite, rup căpăstrul, prinzând urmele dorinței,

Încingând tăciunii capii, în canciocuri de răvar.

 

Amețite-și beau nectarul florilor din ochii ploii,

Dorul să-l însuflețească în răsadul surei nopți,

Rup tăcerilor sfiala, cu securile nevoii,

Urnind oștile trăsurii, blânzilor fiori, necopți.

 

Zorii reaprind făclia buzelor curând tocmite

Și-n îmbrățișări de lacrimi asfințitul îl topesc,

Luna seceră trecutul, stele nu se dau năimite,

Șuieră un zvon irenic: două inimi reîntregesc!

 

Huzurește-aleea-n piatră, de atâta primăvară,

Iar pe ramuri curcubeie cer a fi cunună-n păr,

În risipa de cuvinte, ca o candelă de ceară,

Arde flacăra iubirii, între florile de măr.  

55. ora inexactă

                      

am atâtea scrisori nescrise

încât nu ştiu cu ce aş putea începe

frământările lumii

frământările mele

războiul ăsta

dintre care pe care şi care cu cine

şi lipsa

de hrană

de apă

de iubire

la geamul meu se scriu poveşti în verde

de pădure sătul un porumbel

îşi face cuib la mine pe terasă

 

ceasul a bătut ora inexactă

da/nu

alb/negru

amintiri în sepia

speranţe strivite

sub tancuri

ochii speriaţi ai unui copil

corpuri carbonizate    

case distruse

tac

sunt lucruri despre care doar lacrimile ştiu să vorbească

56. Mama

Voiam de mult să cunosc iubirea,

Dar poate într-o zi, când mamă voi fi,

Un zbucium de sentimente voi trezi

Și din piatră se va naște floarea

 

Atunci, cu dor îmi voi aminti

De clipele în care eram copil,

Cu plumb în suflet și incapabil

Iubire a simți și a rosti...

 

Tu, mamă, nemuritoare cum îmi ești

Ai presărat iubire în al meu suflet,

Dar eu?! Eu n-am știut să-ți fiu portret,

Iar în iubirea mea să te oglindești.

 

Acum, când poate este prea târziu,

Aș vrea să știi că îmi lipsești.

Dar peste ani, când mamă o să fiu,

Dorința mi-e să fiu precum tu-mi ești!

57. Să nu mă plângi

                    

Să nu mă plângi, iubito,

Pe chipul tău senin

Un zâmbet aș dori să văd

Și nu amar și chin.

Ne despărțim, e-adevărat

Și nu vreau, se-nțelege,

Doar că mă simt împovărat

Că n-am de unde-alege.

Amurgu-n tâmple argint mi-a pus

Și mult plumb în picioare,

Apusul mai aproape m-a adus

De ultima suflare.

Adu-ți aminte la-nceput

În vâlvătaia vieții

Eram două scântei ce se roteau

În zorii dimineții

Ca într-un dans de iele,

Ne-am ridicat și regăsit

Departe între stele.

Osmotic ne-am întrepătruns

Cu patimă abisală

Cu-o sete ce n-a fost de-ajuns

S-oprească dragostea din noi

Profundă, viscerală.

Nu mă privi așa duios

De jale înecată,

Ce am trăit a fost frumos

Vreau să fii împăcată!

La tine mă gândesc mereu

Să nu fii supărată!

Chiar dacă o să-ți fie greu

Nu ești abandonată.

Voi fi mereu la tine-n gând

În orice strop de apă

Voi fi în soare și în vânt

Și-n lacrima-ți din pleoapă.

Porni-voi dar pe drumul meu

Pe trepte de lumină

Condus de îngeri translucizi

Spre-a raiului grădină.

Mă duc la drept judecător

Ca să-mi arate fața

Și chiar Divinul Creator

Să-mi cântărească viața.

Mă va mustra pentru greșeli

Făcându-mi doar dreptate

Și mă va ține lângă El

Pentru eternitate.

Iar la final mă va-ntreba

De fost-am mulțumit

De ce-am făcut în viață?

Voi spune simplu și smerit

Că am făcut doar bine!

Și-am fost de-a pururi fericit

Căci te-am iubit pe tine

De tine fiind de-a pururea iubit.

58. Abis

Stelele întunecate se surpă-n

Marea lucioasă, gânditoare.

Te dezmierzi!

 

Fugi descumpănit de tine,

Sângele învolburat te cutremură,

Ființă cu fantezii năucitoare

Te simt!

 

Nu știi că sub clar de lună

Frunzele își cântă dorul?

Se ascund de întuneric,

Iar noi ne trezim în liniște,

Facem cearcăne din dragoste.

Sumbre umbre le scoatem din noi

Și obosim răpuși de cuget.

 

Pretutindeni ne sunt gândurile grele,

Sprijiniți pe coatele pătate

Facem iubirea să răsară.

 

Pe scarile înnegrite de praf,

Urci pe timp cu inegali pași.

Inconștient în zare privești și găsești

Pe fiecare treaptă mohorată doar iubirea

Lipsită de un suflet binecuvântat.

 

Te vei pierde!

Singur, fără mine, în mulțime

Te privesc!

59. Epic 

 

Ochii mei de 

Ochii tăi s-au îmbolnăvit. 

Când te privesc 

Mă simt de parcă 

Prin toată lumea 

Rătăcesc, atât de nefiresc. 

Pot vedea marea albastră,  

Învolburată și neliniștită, 

Pot vede munții-nalți, înzăpeziți, 

Duri și neclintiți. 

Fruntea mea,  

Mereu în bătaia 

Buzelor tale 

Îmi face tot 

Corpul să tremure. 

Și tot poezia ne leagă, 

Când transformăm 

Cuvântul „ceartă” 

În „Ce artă!” 

Când oprim timpul 

Cu săruturi. 

Când călătorim în timp 

Citindu-ne vechile conversații. 

Când evadăm 

Cu muzica. 

Când simțim timpul 

Scriind și îl realizăm 

Cu fiecare respirație. 

Cu tine mereu 

Mă simt ca 

Într-o proză: Epic. 

60. Porțelanuri

                       

aș vrea să fim ca două bibelouri

lucioși, pictați, adevărați

apropiați unul de celălalt pe raft.

 

obrajii mei roz pudrați să fie îndreptați spre fața ta cu pălărie rustică

să nu se așeze praful pe noi, sa nu ne blazăm deloc

să nu ajungem într-un sac din debara,

să nu mai stim ce să ne spunem.

 

să fim fixi, să pozăm, să nu ne putem certa, să nu fim cioburi

rochia mea de gips să nu se șifoneze niciodată

și câinele a cărei lesa o ții în mână să nu latre

pentru că vocile noastre sunt la volum mare

 

aș vrea să fim ridicați unul de lângă celălalt doar când se face curat

și apoi puși la loc, exact ca înainte.

mai ales, să nu putem pleca trântind vreo ușă

pentru că bibelourile nu trântesc uși, nu-i așa?

că astfel s-ar sparge și pe ele.

 

dar poate că am devenit demodați

și valorăm 2 lei fiecare la Obor,

iar femeia

ce ștergea praful dintre noi în fiecare săptămână

ne va vinde separat, să aibă bani de pâine

și atunci se va duce dragostea noastră de porțelan.

61. Azi

 

M-am trezit goală

visele fugiseră într-un loc călduț

pisicile se întindeau leneșe pe calorifer

am deschis lumina în baie

am verificat respirația copiilor

nu m-am privit în oglindă

am deschis frigiderul cu ochii în poza motivațională

de la douăzeci și unu de ani

un pic mai fericită decât azi

în mod cert mai slabă

nu știu ce am scos din frigider

sunt momente când tot ce scoți rămâne în tine

ca o tumoare a cărei rezecție e inutilă

se hrănește din tine cancerul zilelor

îi întind și iubirea asta

de care nimeni nu are nevoie

așez pe masă o cutie de lapte

pachetul de unt

felia de pâine

le uit acolo

verific respirația copiilor

una dintre pisici doarme acum în capul Taniei

știe ea de ce

știu și eu dar mă prefac că este bine

le fac o poză și mă duc spre baie

oglinda mă privește cu mirare

pielea feței se descuamează din ce în ce mai tare

creionul dermatograf conturează ce a rămas viu

în mine fricile se descompun

hrănesc tenul cu o cremă verde din canabis

totul mă strânge

pielea, hainele și mai ales neputința

verific din nou respirația copiilor

modul cum urcă și coboară pilota ca un balon care refuză să zboare

mi-aduc aminte că mâncarea a rămas pe masă

întind untul pe pâine

mănânc în picioare pregătită de orice

ascult din nou respirația Taniei

pisica e încă acolo

amestecată cu părul ei negru

cu frica mea de smoală

creionul dermatograf e rezistent la apă

altfel m-aș prăbuși în mine

poza de pe frigider zâmbește și o iert

copila aceea

nu știa nimic despre trupul chircit al poeziei

despre fetusul dinăuntrul meu

viața răstignită pe lemnul dur

respiră dincolo de zid.

62. La fântâna albă (Bucovina)

Duce-m-aș și tot m-aș duce,

Unde este codrul dulce.

Duce-m-aș și tot mi-e zor,

să beau apă din izvor.

Din căușul vântului, pe poteca dorului.

În poieni de ghiocei,

Pe-unde-au mers bunii mei.

Alegând, pe drumul sfânt,

libertate sau mormânt.

La fântana cea mai albă,

unde pruncii zac in iarbă.

A dat firul ierbii-n codru și-a trecut prin trupul meu.

Simt și-acum inima caldă mamei cum îi bate greu:

Noi acum un' să ne ducem, încotro s-o apucăm?

63. S-a dat ora înapoi

                              

Cântă broaștele-n băltoacă și-n adâncă frenezie

Chiar cu stelele se-ngână pe obrazul caldei nopți,

Somnoros, cu trupul tânăr, din grădina argintie

Până și cireșul ager și-a-nchis ochii lui necopți!

 

Sforăie în deal, la stână, focul adormit cuminte,

Ciobănescul se vizează leu cu blana de oțel,

Un fecior cu doru-n suflet și cu patosul fierbinte

A furat din ochii mândrei ceru-nalt și subțirel.

 

Mica salcie pletoasă a oftat a nostalgie

Când în joacă, licuricii, i-au tras fusta verde-n jos,

Oasele, să-și odihnească, de durerea veșnic vie

Chiar de pe troița veche coborâtu-s-a Cristos.

 

Plopii și-au pitit coroana pe sub aripi de tăcere

În singurătatea crudă așternută pe zăvoi,

Vechea oră-i primenită ca un strop de adiere

Că ceasornicu-n visare și-a tras limba înapoi!

 

Parcă-s amărâți salcâmii văduviți de umbra deasă

Iar argintul nepăsării vine peste ei buluc,

Filomelul dă de veste și icoanelor din casă

Că la plugul primăverii s-a-njugat un pui de cuc.

 

Biciuit de foamea crudă un lăstar de plută joasă

Saltă buzele de muguri spre luceafărul de sus,

Sfântul Domn al veșniciei, nechemat de noi în casă,

Plin de răni și nepăsare în troiță iar s-a dus.

 

Ceasul fuge nebunește pe câmpia fără maluri

Să-și recupereze-n taină limba dată înapoi,

Și prin albăstrimea nopții răstignită peste dealuri

Norii mici, pufoși, de lapte, sug la țâțele de oi.

 

Preacurata veșnic plânge și cu margini de broboadă

Șterge urmele de cuie de pe mâini, de pe picior,

Că din trupul veșniciei, peste noi, cu mirt să cadă

Paștele iubirii sfinte cu parfumul iertător.

 

Dar nu pot opri troița din cea patimă fierbinte

Să nu-ntrebe-nlăcrimată cu glas moale și supus:

„ – Ce n-ai dat în urmă ceasul, Preamăritule Părinte,

Să nu bată lumea-n cuie pe feciorul tău, Iisus?”

64. Vegetal

               

Curge miere pe Muntele Îndrăgostiților

Îi pot vedea de departe, dar atât

Nu mai este loc pentru mine în lumea fagure

Nu mai sunt regina demult

 

L-am prins dormind prin câmpiile uitării

Stătea tolănit, visând viitoruri

Oare de ce aștept în fiecare zi semne

De la nou-născutul în brațele alteia?

 

Am vrut să fac legământ cu focurile stinse din peșteri

Să aprind ochii zeilor care oferă favoruri

Puternicii poartă ceară topită în urechi

Privirile poncișe mă condamnă să bântui

 

E plin de amintiri în orașele scufundate

Dar cine să le mai dezgroape acum?

Tălpile perechi dansează deasupra trunchiului meu

Rădăcinile muribunde nu mai simt la fel

 

Se țin de mână prin locuri binecunoscute

Mă calcă surâzători, nepăsători

Oare de ce se preumblă prin grădini la ore nepotrivite?

Oare de ce mi se par hidoși?

 

Va veni poate o altă primăvară

De iubirea mea iederă nu poate scăpa

Îl voi sufoca în patul din iarbă în care se odihnește

Atunci când n-o strânge în brațe pe ea

 

65. Cu gura până la urechi

 

Când treci prin cotloane când întunecate, când luminate

şi ți se pare că toată lumea se uită la tine

şi toată lumea are o poveste pe care nu o ştii

cerul e roz, nu ştii la care clădire să te uiţi

şi tu taci, şi toţi oamenii stau pe telefon de parcă ar fi atât de trişti

şi doar tanti din microfoane mai vorbeşte

iar eu continui să tac cu pălăria pe cap, flămândă după noi povești pe care n-am cui să i le cer

ziua sunt doar bătrâni încruntaţi pe stradă

iar noaptea îl acaparează sufletele mici şi pline de păcate

în fiecare maşină e un om cu o poveste diferită

toţi râd diferit, vorbesc la telefon, unii se bucură, alţii se ceartă, se uită pe geam unii, sau în gol

dar autobuzul ăsta e unul din cele mai triste şi anoste locuri în care poţi să te afli

şi în acelaşi timp, se sufocă în el basme nespuse şi neştiute

vuim printre frunzele galbene călătorind prin timp, soarele abia mai îndrăzneşte să ne atingă feţele

şi aşa tăcem în tristeţe

când mergi cu autobuzul şi nu ştii pe care parte să te mai uiţi

peste tot sunt lumini şi unghiuri şi balcoane pe care tu nu le cunoşti

cerul ăsta n-are stele, dar are culori căzătoare, ceţuri hipnotizante

de parcă mai multe nopţi şi spectre ar fi îngrămădite într-un singur ungher al geamului ce tot freamătă în timp

chiar şi norii tac dar nu pentru mult timp

şi dacă te uiţi îndeajuns prin aceste crăpături poţi să-i auzi frângându-şi viaţa

evaporându-se, urlând de durere, într-un loc în care nimeni n-o să-i mai găsească niciodată

dar tu n-ai timp să asculţi

scoţi cardul şi-ţi plăteşti biletul de autobuz

aştepţi să treacă staţiile şi taci

de parcă gura ţi-ar fi pecetluită

te cufunzi în mocirla tristeţii care ne uneşte pe toţi şi ne dezbină

şi uite aşa ne evaporăm şi noi şi la un moment dat

nu ne vom mai vedea vreodată

mâna cu care te ţii acum de bara din autobuz o să se sfâşie

oasele, picioarele cu care-ţi echilibrul se vor frânge

ochii tăi trişti o să bolborosească de dureri

şi de imaginile clădirilor ce ţi le mai aminteşti

luminile pe care le-ai căutat mereu n-ai să le mai vezi

oare atunci o să taci?

căci inima ta nu bate. doar țipă orori.

şi când eşti pe străzi în noapte şi toate geamurile tac

atât de puţine lumini deschise zac,

dar acolo unde sunt luminile, sunt şi oamenii

şi atunci ei nu tac

fac gălăgie în scara blocului

jungla asta nu tace niciodată

dar e atât de absentă

nici nu ştie să şoptească, doar să urle sau să tacă

să se uite chiorâş, să se împiedice şi să traverseze străzi ce parcă nu se mai termină niciodată

îmi îndrept capul spre cer și absorb mulţimea asta de punctuleţe albe sclipitoare şi ţipătoare

care cântă spre roșul bolnăvicios al cerului

case pline de icoane,

termopane incendiate,

sculpturi și forme ciudate

lăsate să doarmă până-n moartea lor amară

drumuri îmbibate în fum de țigară

toate locurile prin care mă perind adulmecând și inspirând adânc

sunt ca filele unei cărţi în limbi pe care n-am să le cunosc niciodată

și eu cu gura până la urechi

reușesc să sparg zidurile acestui oraș pustiit și necăjit

decăzut și ruginit

care oricât de mutilat și șchiop ar fi

tot mă înalță câte un pic și câte un pic...

am fost născută în nimic

și mă tot ridic

câte un pic...

.

[Rădița Răpeanu]

Succes deplin, tuturor!