Proză (IV) - Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022

         19. Cozanopolis

          

          Eu nu cred niciodată cât arată ceasul.

          Nu am nevoie de scară ca să urc până la soare.

          Aşa i-am spus.

          Apoi am făcut un gest spre nicăieri, fără să fiu sigur că e din voinţa mea şi, iată, acum am al treilea ochi, aşa cum au femeile.

          El a trasat cu mâna o sfoară pe care oamenii dresaţi din curtea şcolii fac acum echilibristică şi acrobaţii. De capătul ei a rămas suspendat definitiv.

          Era sărbătoare ca-ntr-o zi de campanie electorală, iar noi uitasem toate zilele anterioare. Ne aflam captivi în filmul mut al oraşului medieval, Cozanopolis, în orăşelul mic, unde oamenii vorbesc foarte puţin, aproape deloc, fiecare clipă durează o eternitate, unde ne adunam doar când voiam să ne măsurăm durerile.

          Vedeam însă cu toţii ce viitor plăcut ni se plănuieşte.

          Ne imaginam deja trăind în bordeie ecologice şi cum toate rudele noastre necunoscute se întorseseră din periplul în jurul lumii fermecate. Garda oraşului îi va primi în straie de paradă. Soldaţi vor trage 21 de salve din pistoalele lor cu apă.

          Camioanele îndesate vor plimba moştenirile acestora într-o promenadă continuă, noi ne vom uita miraţi şi fericiţi.

          În spatele şcolii, copiii se joacă tăcut, dar când ne văd scot limbile ca nişte flăcări.

          Purtam o haină albastră şi pantofi de aceeaşi culoare, iar ochii mi se albăstriseră. La fel strada, pereţii clădirilor şi trunchiurile copacilor. Până şi culorile semaforului erau toate albastre. Mergeam puţin cocoşat pe străzile colorate pentru că duceam luna în braţe, o pată aurie ca o miere ce se tot întindea, ambiţioasă să ocupe întreg cerul.

          Atunci a coborât din astru bărbatul acela atât de frumos, ducând în mână un ceas uriaş. Fiecare bătaie a ceasului bătrân cădea peste noi ca o cenuşă, capetele ne erau acoperite de un nor pufos pe sub care umblam ca nişte trupuri neterminate. E bărbatul care ţine socoteala timpului – mi-a spus cineva pe care nu îl vedeam. Ne adunasem toţi în jurul său şi stăteam tăcuţi şi nemişcaţi ca nişte statui prăfuite, ruginite. De când a venit el, a plouat întruna. Abia mai târziu aveam să aflu motivul melodramatic cum că ploaia era doar din stropii de lacrimi din ochii mei.

          În acei ani, moartea ezita să mai intre la noi în comunitate. Când a sunat clopotul catedralei, am ştiut că de acum totul va fi altfel. Nu ştiam dacă şi bronzul lui îşi schimbase culoarea, dar nu îi mai recunoşteam sunetul.

          În seara aceea primarul şi-a făcut un nod strâns şi s-a asfixiat, atârnat de bârna care sprijinea ceasul vechi din centru, cu pielea lui neagră, mai strălucitoare ca niciodată. L-au lăsat mult timp să atârne acolo ca o pendulă. Se răsucea în gol, bătut de vânt, de parcă ochii lui continuau să dea roată, să vadă ce se întâmplă în comunitate. Nu era singurul care înnebunise. Dinspre biserică venea mirosul învelit în vânt al celui găsit spânzurat în amvon, atârnând ca o rufă pusă la uscat, cu părul roşu, fluturând precum un drapel. Acesta, oricum venea din casa  unde toţi  înnebuniseră pe rând. În schimb, unele femei au rămas brusc însărcinate, câteva chiar fără să aibă soţ. Singurul loc despre care nu ştiam nimic era cel de dincolo de zidurile inaccesibile, unde locuia baronul, pe strada cea mai de sus. Străzile erau un soi de trepte între diversele straturi sociale ale comunităţii.

          Spaima devora tăcută liniştea.                                                                     

          Am avut atunci primul atac de panică. Trăiam mai mult în vis decât treaz. Îmi era atât de teamă să trăiesc într-un vis! Toate imaginile  îmi spărgeau ochii şi intrau prin acele porţi umede în mine, iar acolo explodau. Nici nu ştiţi cât de frică îmi era! Lumea părea să se sfârşească, contaminată de virusul invizibil. Strângeam pumnii până când unghiile se înfigeau în carne, de parcă mă pregăteam să lupt cu toate nenorocirile acestei existenţe. Undeva, în lume, câţiva munţi se prăbuşeau. Am fugit de toate aceste viziuni pe strada pustie, dar la un moment dat, nu mai alergam eu, ci strada o luase la fugă, îngrozită.

          Iarba de pe mine creştea tot mai înaltă. Acum a ajuns cât copacii, apoi atât de sus încât se făcuse întuneric total în lumea noastră.

          Când s-a înnoptat, bărbatul a bătut la poarta mea. A apăsat butonul soneriei şi atunci am simţit cum sunetul strident începe să se propage prin fire, apoi prin pereţi, tot mai puternic, până când s-a oprit, ca o explozie, în inima întunericului. Avea un corp fără umbră. Îl priveam prin întunericul deplin şi vederea nu mi se termina nicăieri. Nu-i vedeam faţa, dar aveam senzaţia că este mai degrabă o păpuşă. Întunericul a devenit atât de intens, încât uneori îl auzeam pe străin trosnind, crăpând, de parcă în timpul ăsta se congela, se acoperea cu un strat de gheaţă. Simţeam pereţii cum se încovoaie cu toată forţa lumii, iar lumina nu mai avea putere să pătrundă. Dacă aş fi aprins becul, mi-ar fi fost teamă că orbesc. Amândoi stăteam nemişcaţi în beznă ca două flăcări îngropate în pământ. Părea că am  înghiţit nişte lanterne şi acum luminam doar pe interior. Nu am vrut să-l primesc, dar pereţii s-au dat singuri într-o parte, invitându-l înăuntru. El şi-a deschis braţele ca nişte aripi. Îl auzeam fără să rostească vorbe, chiar şi nebuna oraşului îl îngâna ca un ecou. Îi simţeam vocea în inconştient, dar după aceea ea s-a multiplicat, vorbea cu o mie de guri, apoi cu tot mai multe, toate se transformaseră în nişte gheare ce sfâşiau aerul.

          În noaptea aceea viii erau adormiţi şi morţii umblau nestingheriţi. Siluete, contururi nedefinite treceau în viteză pe lângă noi, ba chiar unele prin trupul meu, intrând şi ieşind din mine fără încetare. Din când în când, amândoi ne izbeam involuntar capul de zid, ca un titanic tras de un elastic către aisberg. Încercam să ne menţinem echilibrul stând pe loc pentru că nu mai aveam picioare, doar mâinile se agitau în aer, căutându-ne până ni s-au lungit la pământ, transformându-ne în patrupede.

          După lungi momente de aşteptare, de incertitudine, în sfârşit, mi-a spus:

          – Am venit să-ţi vorbesc despre Celălat Oraş.

          – Ştiu! Acolo totul este verde şi oamenii circulă pe sus. Dar nu cu picioarele în tavan. Un loc unde roboţii sunt mai miloşi decât oamenii.

          – Nuuu! Eu pot să te duc în oraşul visat de tine, unul doar al tău, unde să fii liber, să faci ce îţi doreşti.

          – Cum e posibil?

Între timp am simţit nevoia să mă spăl pe mâini, jenat de senzaţia că l-am atins, dar apa se transformase într-un nisip fierbinte.

          – Lumea ta virtuală a devenit acum cea reală. De ce preferi să stai în acest orăşel dezolant şi părăsit? Am creat o lume nouă pentru fiecare dintre voi. Dar cel mai important  e că vei putea folosi aceea parte a creierului interzisă până acum.

          – Nu ştiu. Nu mai pot fi eu însumi. Aici, în locul acesta minuscul facem lucrurile altfel. Apoi, fiecare avem secrete pe care nu vrem să le recunoaştem şi nici nu ţinem neapărat să intrăm unii în mintea celorlalţi.

          – Lumea ta e atât de mică! Cât oraşul ăsta, de fapt, cât camera asta. Intimitatea ta nu foloseşte la nimic. De ce nu vrei să fie ca la începutul lumii în fiecare zi, să fii mai viu ca niciodată?

          – Nu mă condamna! Mi-am dat seama cât de multe ştiu despre ceilalţi şi cât de puţine despre mine! Am încercat să fiu o pasăre, am ieşit din casă fără ochi. Am ieşit pe stradă şi pomii dansau pentru mine. Simţeam furnicături între coapse.

          – Ştiu că o urmăreai în fiecare zi pe acea femeie misterioasă. Va trebui să îţi vorbesc despre regulile vieţii şi despre cele ale morţii.

          – Da, o căutam zilnic şi în gândul meu aproape că mă căsătorisem cu ea.

          – Dar te-ai întrebat vreodată de ce există săraci, de ce există orbi, orfani, schilozi, nebuni? De ce există durere? Sunt acestea dovezile pe care le căutai?

          – Nu ştiu. Sunt prea neştiutor! Totuşi aş vrea să salvez ceva, să iau cu mine o amintire. Acest tablou.

          – Nu e posibil! Nu poţi salva nimic. Pentru că lumea asta e doar o minciună.

          – Nu te cred! Tu cine eşti?

          – Eu sunt singurul care nu are nevoie să existe.

          El a fost unicul meu musafir în toată viaţa. În locul lui a rămas un peisaj pe perete, o nişă mare cât o fereastră prin care privesc uneori zilele din urmă. Pe masă a lăsat o carte. Am pus mâna pe pielea ei fierbinte şi dinăuntru am simţit cum bate o inimă.

          După vizita lui am învăţat prima oară să apreciez viaţa. Am cerut un semn, iar a doua zi am făcut pojar. Atunci am vrut cu adevărat să fug.

          Aşa cum am spus, aici timpul este veşnic. În ziua când a plecat străinul simţeam că am peste 100 de ani.

          În oraşul nostru rural cerul nu avea niciodată stele. Iarna aceea a durat 3 ani. Mă săturasem de atâta frig, mă încălzeam doar cu amintiri. În copilărie aveam impresia că în acel sat al bunicilor se derula un singur anotimp, vara, pentru că numai vara ajungeam acolo, în vacanţa mare. Ştiam că vine toamna când aerul se umplea de mireasma tutunului uscat, aşa cum primăvara venea odată cu mirosul de dulceaţă de trandafiri. Bunicul îmi povestea că aroma puternică a tutunului creştea din esenţa lutului amestecat cu cenuşa imperiului destrămat demult în acele locuri. Copil fiind, admiram la nesfârşit apa care curgea prin satul bunicilor şi mă întrebam uimit de unde vine ea întruna, din ce sursă infinită? Pe malul pârâiaşului aşteptam să vină un vaporaş, dar el nu ajungea niciodată. În timpul ăsta micile lui valuri ascuţeau trunchiurile sălciilor şi cimentul malurilor. Din vremea când eram mic nu reuşesc să-mi amintesc păsările, de parcă ele nu ar fi existat, nu ar fi trăit în acea lume. Ţin minte doar caii. Unii dintre ei aveau aripi.

          Da, avea dreptate vizitatorul, astăzi trăiesc într-o cuşcă fără să îmi dau seama. Am un corp imens! Simt oraşul ca pe un crater fără scăpare. Un singur drum străbate ţinutul şi mă îndeamnă la mers, dar ştiu că nu duce nicăieri. Şi deşi nu trece nimeni pe acolo, aştept câteodată să vină un vehicul să dea peste mine, să mă facă să mă simt viu, nu un banal trup de metal ruginit.

          Nopţile sunt tot mai lungi, dorm tot mai mult. Dorm în acelaşi pat, mereu în altă viaţă. Visez mereu aceeaşi pată de vin uitată pe masă ca un semn al depresiei.

          Uneori repet câte un cuvânt toată ziua, obsesiv. De exemplu, într-o zi am răspuns la toate întrebările spunând: antenă.

          Repetam atât de mult acel cuvânt, încât credeam că eu l-am născocit.

          Apoi am început să mă joc de-a cuvintele. Numeam fiecare obiect cu un alt nume ştiut doar de mine şi mă bucuram conspirativ de această joacă. Spuneam, de exemplu, armă în loc de glumă. A doua zi uitam toate aceste schimbări, în definitiv, nişte nimicuri nesavurate îndeajuns niciodată, dar cu atât mai incitante cu cât redescopeream mereu  jocul. Cuvintele reinventate deveneau cioburi sclipicioase, mi se lipeau de trup şi eu mă mândream cu ele.

          Mă tot străduiesc să-mi dau seama când am dobândit conştiinţa de sine şi când am descoperit că lumea nu e atât de mică cât cea în care mă mişcam eu. Că pot să ies din cutia în care trăiesc.

          Ştiu, oraşul se descompune lent, fără să-mi dau seama.

          Omenirea întreagă se aşterne peste spaţiul construit din graffiti, din cocoaşe de vinil topit.

          Cineva zidise geamurile şi uşile casei mele. În loc de ferestre am  afişe. Astfel, când am chef, dintr-un colţ privesc balcoanele de la Notre Dame, iar din celălalt colţ, cel din sud, arunc o privire către plaja de la Copacabana, în centru, deasupra tuturor, tronează o oglindă care nu arată nimic. Doar umbra obosită nu mă mai urmează, deşi o invitasem să danseze cu mine. Eşuase agăţată într-un cui.

          – Hei! Mi-a strigat masca din stradă. E un actor. L-am văzut coborând din ecran. Alungaţi-l! E un farseor. Ne-a păcălit!

          Nimeni nu-l iubea pe actor, aşa că nimănui nu-i păsa de soarta lui, de unde venise sau unde a dispărut atât de brusc.

          Am adormit fără să-mi dau seama, contaminat de sute de întrebări. Ca de obicei, doar am avut impresia că dorm. Visele m-au criogenat într-o poveste plină de întâmplări fascinante, în care puteam să mut clădirile cu privirea, într-un râu de săgeţi ce trecea prin oraşul fantomă pătat doar de ultima rochie roşie a femeii necunoscute.

          Şi totuşi, când m-am trezit din nesomnul de o veşnicie, mă aflam în alt loc, în alt pat, camera arăta altfel. Am ieşit şi nu am recunoscut nici strada, iar copacii care umbreau aleile lungi nu mai existau. Nu mai era nimeni, toţi plecaseră, doar vuietul lor continuu se mai auzea încă. Zorii mă pândeau curioşi de după nori. Vântul rece se lipea de pielea mea fierbinte.

          Este Celălalt Oraş, cu siguranţă! Acum mă aflu de cealaltă parte a lucrurilor!

          Copilul din mine a aprins lumina, iar soarele a pus imediat un tiv portocaliu pe marginea acoperişurilor. Într-o secundă, toate anotimpurile s-au perindat prin faţa mea. Pădurea verde păleşte, se îngălbeneşte, brusc ia foc, cuprinsă de un roşu intens, ca apoi să cadă peste ea o pulbere albă, fină, acoperind-o. Îmi e şi cald şi frig în acelaşi timp.

Şi, deodată, remarc agonia mâinilor. Gloanţele mă şficuie pe fiecare parte a palmelor.

Sunt bine.

          Am mmmaaammmmaaaa…

          Am mai făcut asta, privesc când în mine, când în afara mea.

          Flash-uri, flash-uri. M-am oprit îngrozit lângă o oglindă şi m-am privit.

          Într-adevăr.

          Eu eram actorul...

          Şi nici măcar nu eram bărbat.

          Eram femeie. Eram soldat.

          Iar în mână aveam o carte. Cea lăsată de vizitatorul neobişnuit, adică de mine.

          O carte de poezii.

          Cu o dedicaţie:

          Tu stai acum în centrul lumii!

        20. Fiica pustiului

                   

          Lui Halil îi făcuse sandale roșii, din pielea unui singur șarpe, pe care le împodobise cu pietricele și colți. Lui Inal îi cususe un brâu din păr de cămilă, iar lui Sert îi pregătise un burduf din piele de struț pe care-l umpluse cu fiertură de syl, ulei de cactus și grăsime, un amestec ce potolea foamea și setea. În noaptea următoare plecaseră toți trei în pustiu, când steaua Prințului Iesun scăpăra ca o făclie, iar nisipul începuse să se răcorească. Voiau să vâneze gazela despre care Halil spunea că o văzuse dând târcoale oazei. O fi vreo gazelă rătăcită, spusese și Inal, nu putea ajunge departe.

          Shezarath socotea în minte nopțile de când cei trei frați plecaseră în pustiu și teama încolțea în trupul ei ca o sămânță de syl. Numai să nu fi fost un ghul, își spunea, un ghul afurisit, cu înfățișare de gazelă. Dincoace de colinele lui Asurt și de coastele lui Bel Ahab nu veniseră niciodată gazele. Și chiar dacă era adevărat, poate că între timp o mâncaseră șacalii.

          Numai de l-ar ține pustiul teafăr pe Sert.

          După plecarea lor rămase singură cu puii de struț și cămilele, iar curând pustiul deveni asemenea unui cuptor încins. Shezarath scrută depărtările singuratice și când se convinse că în jur nu era nimic altceva decât nisip, își puse venin alb în ceai. Se ascunse în bordei și visă la ochiul nesfârșit de apă sărată de la capătul de răsărit al pământului, despre care-i povestise Sert. La un moment dat i se păru că auzea un suspin adânc, poate chiar un vaiet, însă veninul alb o ținu adâncită în visare.

          Mai târziu întunericul se lăsă peste dune ca un văl străveziu, străpuns de pâlpâirea stelelor. Se apucase de căutat scorpioni când deodată auzi din nou suspinul și un vaier prelung, de muribund, răzbătu din pustiu. Multe vietăți mișunau în noapte, dar putea fi și altceva. Făcu un foc pe care-l descântă așa cum o învățase tămăduitoarea pe când era copilă. Apoi un râset se auzi din pustiu și răsună aproape ca al lui Sert. Aproape. S-or fi întors, se gândi ea, privind noaptea în așteptarea lor. O umbră se ridicase la vreo cincizeci de pași de oază, tăcută și nemișcată. Simți că părul i se zbârlește pe mâini. O fi un ghul, își spuse și scuipă ceai peste flăcări, până ce umbra se făcu nevăzută.

          Shezarath scăpase cu viață copilăriei, dar surorile ei nu fuseseră la fel de norocoase. Cea de-a doua murise singură, la scurtă vreme după ce deschisese ochii. Uneori pustiul își chema înapoi suflul pe care-l dăruia omului, alteori era un ghul rău care omora prunci. Pe a treia o sufocase tatăl lor când văzuse că nu avea mădular. Oricât de mare era pustiul, nu putea sătura toate fiicele pe care le aducea, așa se spunea.

          Satul în care crescuse era o mică oază a unor vânători de șerpi. Acolo învățase să-i prindă, să-i jupoaie, să facă încălțăminte și punguțe din pielea lor. Știa toate felurile de venin ce se găseau în pustiu, iar de la tămăduitoarea oazei le învățase întrebuințarea. I se spunea Marla și era atât de bătrână, încât toți vânătorii o știau de când își puteau aduce aminte.

          – Sunt trei feluri de venin în pustiu, o învăța ea. Veninul alb e pentru visare, cel verde pentru durere, iar cel negru nu trebuie înghițit niciodată.

          Prin satul lor se perindau cămilari nomazi care le aduceau orz și tot felul de semințe din care făceau turte. Cereau în schimb piei de struț și de șarpe. Se perindau printre oazele pustiului, ducând semințe și mirodenii, dar aveau asupra lor și tot felul de obiecte ciudate aduse din apus. Odată aprinseseră un bețișor ce răspândea un miros parfumat pe care îl numeau sandarac, altă dată scoseseră o perlă lucioasă și verde, pescuită în niște ape îndepărtate. Povesteau despre fiii pustiului, triburi războinice care prădau caravanele de negustori și nomazi, despre Basir, un oraș nemaipomenit, ce se ridica în mijlocul dunelor, despre un râu nemărginit ce curgea departe, în apus, unde pluteau păsări de lemn, strunite de marinari.

          Shezarath nu știa ce erau marinarii și nici nu-și închipuia cum pustiul putea avea capăt, dar visa la apus și la râul nemărginit despre care se spunea că potolea setea tuturor oamenilor. Și-l închipuia ca pe un șarpe alb, ce se unduia și străbătea lumea, întocmai cum și-l închipuia și pe Ope, șarpele uriaș, încolăcit în jurul pământului.

          – Dacă te uiți bine în depărtare, îi spunea uneori Marla, îi poți vedea spinarea lui Ope, el este mereu acolo, ține strâns pământul, dar într-o zi îl va frânge, așa cum fac toți șerpii. Atunci pustiul se va strânge în el însuși, iar oamenii vor muri.

          Poate unul dintre nomazii care se perindau între oaze o va cumpăra într-o zi și o va lua cu el la râul nesfârșit din apus, visase ea pe atunci, să vadă nestemate și păsări de lemn.

          – O să vină și timpul tău, îi spusese Marla într-o zi. Și vei dărui trei prunci pustiului.          

          În cele din urmă timpul îi venise, dar nu așa cum își închipuise Shezarath. În zorii unei zile prăfuite poposiseră în satul lor trei frați arși de soare, cu pumnale la brâu. Veneau de la răsărit, de după colinele lui Asurt, dincolo de cele trei oaze ce se înșirau la zece zile una de cealaltă. Frații căutau o nevastă care să îi îngrijească și să le aducă pe lume fii. Auzind că fata știa să vâneze șerpi și scorpioni, se arătaseră încântați. Pe lângă oaza lor se ascundeau destui, așa spuneau.

          Shezarath își amintea cerul de cobalt din noaptea în care părăsise oaza, urmându-și soții spre răsărit. Trei luni pline le luminau drumul, iar în fața lor se întindeau fâșii de iarbă arămie și cenușie ce creștea din pământul crăpat. Apoi trecură printr-un pietriș roșiatic, tăios, ce îi duse până la dunele de nisip și la colinele lui Asurt. După ce trecuseră de primele trei oaze zărise în depărtare oase imense, curbate, ce se ridicau din nisip și aproape că sprijineau cerul. 

          – Sunt coastele lui Bel Ahab, îi spusese atunci Halil, cel mai vârstnic dintre soți. A fost șarpele înaripat.

          Pe timp de zi poposiseră la umbra oaselor ca să se adăpostească de arșița soarelui, iar Shezarath se întrebase dacă mai trăiau pe undeva în lume șerpi înaripați. După aceea alte coaste apăruseră, mai scunde decât primele, ca niște copaci sticloși ce creșteau din măruntaiele pustiului. Erau cu toți copiii lui Bel Ahab, îi spuseseră soții ei.

          Locul în care ajunseseră cu greu putea fi numit oază. Câteva bordeie de pământ și corturi făcute din oase și piei ponosite zăceau la marginea unui ochi de apă, deasupra căruia se încovoiau două sălcii călătoare ce înfloreau tot timpul. Cactuși creșteau rebeli și arămii printre crăpăturile pietrelor. Atunci Shezarath se gândise că acela era cel mai singuratic loc de pe pământ. Mai departe, tot spre răsărit, se întindea pustiul, iar la capătul său, ochiul nesfârșit de apă sărată sau, cel puțin, așa susținea Sert, cel mai tânăr dintre soți. La miazănoapte și la miazăzi nu erau alte oaze, oricât străbătuseră soții ei dunele și pământul, în căutare de struți.

          Până la primele sângerări Shezarath trăise singură într-un bordei. Își petrecea timpul vânând, lucrând piei și crescând pui de struț, așa cum făceau oamenii din oaza ei. Le pregătea soților mâncăruri și semăna semințe de syl, dar plantele creșteau firave și făceau flori puține.

          După aceea împărțise bordeiul cu Halil, primul născut, un bărbat cu mâinile butucănoase și pielea aspră. Din barba cenușie îi creștea un smoc alb, zburlit și o tăietură primită de mult îi brăzda pieptul de-a curmezișul. După o vreme născuse primul prunc, o fată cu piele arămie. Era aidoma închipuirii ei despre sora care-și dăduse suflul pustiului și în sinea ei îi pusese un nume, Bethen. Halil o frânse însă cu mâinile lui tari, spunând că pustiul nu putea sătura toate fiicele pe care le aducea.

          Mai târziu venise rândul lui Inal, al doilea frate, un bărbat cu ochi vii și adânci, ca două lacuri verzi. Era chipeș, iar Shezarath și-ar fi dorit să-i fi fost primul soț. Însă curând după ce se mutase în bordeiul lui se dovedise la fel de veninos ca șerpii negri ce umblau pe sub nisip. O bătea cu sete și furia îl apuca din senin, fără ca vreun cuvânt să fi fost rostit. Nu o dată fusese cât pe ce s-o sugrume, dacă n-ar fi fost frații lui.

          Dar Shezarath știa ce să le facă șerpilor, așa că în fiecare dimineață îi strecura doi stropi de venin în mâncare. După aceea Inal se liniștise. Mai târziu îi născuse un fiu, dar pustiul îi chemase înapoi suflul, iar ea răsuflase ușurată.

          Vântul gemea prăfuit, plin de firicele aspre de nisip când sosise vremea lui Sert. Numai de-ar sufla mai tare, se gândise atunci Shezarath, să dărâme oaza cu totul și să o îngroape în nisipuri, ca pe rămășițele lui Bel Ahab și ale copiilor săi. Se săturase de primii soți și nu-și mai dorea încă unul.

          Sert era însă cel mai blajin om pe care-l întâlnise. Când se înveselea își descleșta gura și îi spunea multe povești. Se lăuda că odată întâlnise un cămilar care văzuse ochiul nesfârșit de apă sărată de la capătul de răsărit al pustiului. La marginea lui trăiau pescari care nu mureau niciodată de foame. În unele nopți privea tăcut cerul, iar spre dimineață, când mergeau la culcare, îi vorbea despre prinții și prințesele care locuiau deasupra, în oaze minunate prin care curgeau râuri de lapte. Stelele erau oazele lor, spunea el, ale căror focuri scânteiau și luminau pustiul. 

          Zilele deveniseră liniștite de când trăia în bordeiul lui Sert și o înfiora atingerea lui. Știa că după ce îi va naște un prunc trebuia să o ia de la capăt și să se întoarcă, pe rând, la frații lui mai mari, dar câteodată uita de asta. Când și când plecau în pustiu după șopârle și scorpioni, iubindu-se departe de oază, în tăcerea rece a nopții și în căldura leneșă a primelor ceasuri din zi.

          – Nu-mi pasă dacă e un fiu sau o fiică, spusese Sert într-o zi, fiecare are locul său în pustiu.

          Dar zilele trecuseră fierbinți și nopțile trecuseră reci, ca întotdeauna, iar Shezarath nu rămăsese grea. 

          Nu trecuse mult după aceea și frații plecaseră pe urmele gazelei. Îi privise pe toți trei îndepărtându-se în pustiu, sub cerul înstelat, întrebându-se cum ajunsese gazela până acolo.

          Shezarath aprinsese focul și prăjea scorpioni, când își văzu soții întorcându-se de la vânătoare. Însă erau numai doi.

          – Unde e Sert? întrebă ea, întâmpinându-i.

          – A fost o furtună de nisip, răspunse Halil în timp ce descăleca. Își scoase vălul prăfuit, iar barba i se iți, zburlită și parcă mai albă decât până atunci.

          – După furtună l-am căutat o vreme, dar nu l-am găsit nicăieri, adăugă Inal.

          – Aici vântul nu a suflat tare, se îndoi Shezarath.

          – Poate că nu. Halil ridică din umeri și privi cu jind la crusta lucioasă a scorpionilor. Dar noi am ajuns până aproape de coastele lui Bel Ahab și acolo furtuna a fost așa mare că aproape le-a astupat de tot. Păcat că n-am prins gazela.

          – Găsește el singur drumul înapoi, nu-ți face griji, adăugă Inal.

          Dar Shezarath își făcea griji. Își aminti de umbra aceea din noapte pe care o auzise gemând, dar încercă să-și alunge gândul și le fripse un ou de struț pe bolovani încinși.

          După ce frații se culcară, istoviți după drum, Shezarath adăpă cămilele și scrută depărtările pustii. Poate că în zori avea să se întoarcă și Sert. Dar trecu o zi și încă una și nici urmă de el.

          – Îl mai așteptăm trei zile, îi spuse Inal. Dacă nu vine, te întorci la Halil.

          – Nu pot, clătină din cap Shezarath, privindu-l în ochii frumoși ca două lacuri verzi. Sunt grea.

          Trei prunci vei dărui pustiului, își aminti că îi spusese cândva Marla.

          Zilele se înșirară din nou, una după alta, ca o salbă din colți de șarpe. Shezarath trăia singură în bordeiul lui Sert până când avea să-i nască pruncul. Muncea noaptea, după obiceiul pustiului, iar zilele fierbinți și le petrecea în visare, bând ceai de flori de salcie, în care picura stropi de venin alb. În visele ei veneau șerpi albi și frumoși, ca Ope, unii erau verzi, înaripați și plini de pene ca niște struți, alteori îi visa pe Bel Ahab și pe copiii lui, așa cum trebuia să fi fost pe când zburau nestingheriți și înspăimântau văzduhul pustiului. Vedea satele de pescari despre care auzise de la Sert, vedea ochiul de apă nesfârșită și aproape că-i putea simți prospețimea sărată.

          – Aș vrea să mă duc după el, spuse ea într-o seară. Poate a rătăcit drumul.

          – Nu te duci nicăieri, hotărî Halil, aruncându-i o privire tăioasă. Vrei să te pierzi în pustiu?

          În fiecare noapte aștepta zorii ca să pătrundă în visare. Atunci era departe de locul acesta pustiu și uitat de lume. Într-o zi îl visă pe Sert, bând lapte de cămilă, iar când o văzu, el râse, arătându-i pe cer palatul prințului Iesun.

          – Dar nu se vede nicio stea, îi spuse Shezarath. Nu vezi că e zi?

          – Uită-te mai bine, insistă Sert.

          Când se uită mai bine văzu că dinții lui se înroșiseră, apoi un șuvoi de sânge îi curse din gură ca un izvor. Măruntaiele i se prelingeau din cămașă, negre și vineții. Shezarath țipă și se trezi, văzând sulițele de lumină ce se strecurau înăuntru. Se simți unsuroasă, iar când se ridică în capul oaselor își dădu seama că sângera. Nu era grea.

          – Știu că e mort, le spuse ea soților în noaptea aceea. L-am văzut în vis.

          – Tot ce se poate, o aprobă Halil. L-o fi înghițit furtuna.

          – Nu a fost nicio furtună. Shezarath clătină din cap și îi înfruntă privirea. A murit de tăișul a două pumnale.

          Văzuse burduful lui Sert agățat de șaua lui Halil atunci când se întorseseră din pustiu și cu timpul bănuise că el fusese gazela pe care voiau să o vâneze. Inal se făcu pământiu de furie, dar înainte să se repeadă la ea, Halil îl opri.

          – E nevasta noastră. Iar ție pântecul trebuia să ți se umfle până acum. Pe Sert l-a chemat pustiul la el, așa că dă-l uitării, nu mai vreau să aud nimic despre asta. În zori te întorci la mine.

          Shezarath tăcu, dar își aminti de umbra care gemuse în noapte pe când își aștepta soții și acum știa că fusese a lui Sert. Nu a fost niciun ghul, așa cum credeam și nici nu ar fi trebuit să-l alung, gândi ea cu tristețe.

          Sosiră zile și nopți prăfuite, în care vântul răscolea nisipul și-l răsucea în vârtejuri înalte. Zilele nu mai erau la fel de fierbinți, iar nopțile deveniseră mai întunecate și mai reci. Umblau cu fețele acoperite de văluri, dar chiar și-așa, totul avea gust de nisip. Lui Shezarath însă nu-i păsa de vânt, pe dinăuntru era și ea la fel ca pustiul. Uneori își dorea să vină o furtună de nisip care să vânture și să înghită totul, alteori se uita în zare după spinarea lui Ope, sperând să sugrume pustiul cu trupul lui uriaș, ca totul să se sfârșească. 

          Într-o noapte Inal ucise un pui de struț ce ajungea până la coapsele unui om și-l aruncă la picioarele ei, cerându-i să-l pregătească. Era femelă, iar Shezarath o ținea pentru ouă, dar nu spuse nimic, ci făcu focul într-un bordei, ca locul să fie ferit de vânt și nisip, unde le găti o tocană. Pentru ea fripse un șarpe. După ce puse mâncarea în străchini de lut îi chemă înăuntru.

          – E bună, își dădu cu părerea Halil.

          Inal gustă, apoi se încruntă, dar începu să mănânce cu poftă.

          – Tot simt nisipul.

          – E nisip peste tot, remarcă Halil.

          – Mai vreau, spuse Inal după ce goli strachina.

          Shezarath îi mai puse o porție.

          – Ție nu ți-e foame? o întrebă primul soț după aceea.

          – Ba da, răspunse ea zâmbind. Dar nu de mâncare mi-e foame.

          – Cum... ? Halil se încruntă, încercă să ducă lingura la gură, însă mâna îi înțepenise pe jumătate.

          Începuse cu niște gâdilături nevinovate în talpă și buricele degetelor, însă amorțirea veni brusc, odată cu firișoarele pământii care le brăzdau chipul, mâinile și pieptul.

          Inal se înecă și scuipă. Își simți măruntaiele în gât și un gust rău, dulceag și amar îi ajunse în gură. Îi venea să-și verse mațele, dar abia se mișca. O mâzgă neagră și verzuie se ivi dintre buzele lui.

          – Tu ai fost lacom, spuse Shezarath cu o nuanță stranie în voce. Ai mâncat două porții.      

          – Ce... ai pus ceva în mâncare? oftă Halil.

          – Nu mai știi de unde m-ai luat? întrebă Shezarath cu răutate. Am crescut printre vânători de șerpi.

          – O să te omor, își urlă Inal ultimele cuvinte, înainte ca limba să-i amorțească. Trebuia să te omor de mult.

          – Cred că trebuia, dar nu ai făcut-o, iar acum mă tem că nu poți. Shezarath mușcă încet din șarpele fript și se uită la ei fără nicio emoție. O să înțepeniți puțin câte puțin și când ajunge la inimă o să muriți. Se spune că la sfârșit veninul negru ajunge la inimă, dar nu știu dacă-i chiar așa. Unii au fost în stare să vorbească chiar înainte să-și dea suflul pustiului. Cinci picături de venin pus în mâncare poate ucide un bărbat zdravăn, dar eu v-am pus două linguri mari. Nu vă faceți griji, spuse ea apucând cu degetele o fâșie de carne. Pot să vă vindec.

          – Da! o imploră Halil. Fă-o.

          – Și mă lași să plec după aceea? întrebă Shezarath, continuând să mănânce.

          – Da, răspunse el cu o voce stinsă. Doar... vindecă-mă.

          – Chiar așa? Pentru ce v-ați ucis fratele? Știu că voi l-ați ucis.

          – Nu am vrut... dar... să te împartă cu noi, cum se cade... nu a vrut... da... să plece... la răsărit... să te ia... asta a vrut... Scapă-mă!

          Shezarath simți cum pentru o clipă răsuflarea i se tăia undeva înăuntru, iar bărbia îi căzu neputincioasă în piept. Apoi îl privi pe Halil cu atenție, cum dinții îi deveneau pământii, iar limba îi amorțea și chipul i se înnegrea.

          – Nu am cum să te scap de moarte, soțule, spuse în cele din urmă. Pentru veninul negru nu există leac.

          Ieși din bordei, lăsându-i să moară. Vântul se opri parcă odată cu răsuflarea soților ei, iar cerul se vedea limpede și uriaș. Răsărise o singură lună, rotundă și albă, ca o prințesă de cleștar. În depărtare putea zări spinarea lui Ope, încolăcind și strângând pământul cu trupul lui. Părea că lumea rămăsese în loc și pentru o clipă nu putu înțelege că vor veni zorii și noaptea se va sfârși. Avea impresia că întotdeauna fusese noapte. Trei prunci vei dărui pustiului, îi răsunau în minte cuvintele Marlei. Dar ea dăruise până acum numai doi și nu-i rămăsese niciunul.

          Se așeză pe o piatră sub o salcie călătoare, plină de flori verzi, gândindu-se la ce-i rămânea de făcut. Mai întâi să le ducă trupurile în pustiu, un dar pentru șacali și corbi. Și pustiul avea nevoie de partea lui. Însă gândurile îi alergară dintr-o dată prin minte, iar mâinile îi atârnară ostenite. Se sprijini de trunchiul unei sălcii și căzu într-un somn fără vise.

          După un timp auzi un sâsâit, asemenea cântecului dulce al unui fluier pe care și-l amintea de pe timpuri, zâmbi în somn, iar sunetul răsună ascuțit și tot mai aproape. După ce se trezi, sâsâitul își pierdu melodia de fluier, iar Shezarath își aduse brusc aminte unde se afla și își întoarse privirea spre ochiul de apă. La marginea lui se unduia un șarpe negru cu solzi argintii.

          – Tu ce mai vrei? se auzi Shezarath rostind, gândindu-se că poate încă visa.

          Șarpele se undui spre ea și se pregăti să-l omoare, apoi văzu că pe ceafă avea un însemn. Nu mai văzuse niciodată unul ca el. Îl apucă de cap și îi culese veninul, roșu ca sângele, apoi îi dădu drumul.

          – Ce ești tu? întrebă Shezarath cu voce tare. 

          Era prima dată când vedea venin roșu. Vânătorii nu pomeniseră niciodată despre așa ceva.

          Șarpele rămase în preajma ei. Când cără trupurile lui Halil și Inal în pustiu, îl văzu undeva în spate, ițindu-și capul din nisip. La întoarcere o aștepta încolăcit la rădăcinile sălciilor, iar odată cu dimineața își schimbase culoarea. Era alb ca laptele, iar solzii i se făcuseră galben-sângerii.

          – Vreau să aflu ce face veninul tău.

          Alese o cămilă bătrână cu o rană ce-i supura în coapsa dreaptă și îi dădu să bea apă în care picură un strop de venin. Animalul o privi cu ochi maronii și adânci, apoi sorbi până la capăt. Shezarath o urmări îndeaproape, cum se așeză pe picioarele dinapoi, culcându-se de parcă s-ar fi pregătit să își dea ultimul suflu. Cămila adormi și nu mai mișcă, iar la un moment dat crezu că murise, dar o auzi oftând în somn. Poate că e un venin pentru visare, se gândi ea. O veghe multe ceasuri și ațipi la răstimpuri, iar capul îi cădea când și când pe genunchi. Când soarele începu să apună, cămila se ridică dintr-o dată și își fremătă nările. Blana îi lucea în ape nisipii, iar rana i se închisese. Shezarath îi aduse iarbă culeasă lângă ochiul de apă și cămila începu să mănânce, frecându-și gingiile. Se făcuse o cămilă tânără și zdravănă.

          – Deci asta faci tu, spuse ea plină de uimire.

          Șarpele zăcea nemișcat la rădăcinile sălciilor, iar solzii lui galben-roșietici străluceau în soare. La venirea ei își iți capul, arătându-și limba despicată, roșie ca sângele.

          Shezarath se așeză pe o piatră și îl privi cu luare aminte.

          – O să te numesc Ope. Șarpele se undui către ea, îi simți atingerea fierbinte pe picior, urcă mai sus și o învălui ca o mătase, până când i se încolăci în jurul brațului drept. Se opri și-și înfipse colții în scobitura cotului ei, mușcând o singură dată, dar adânc, adânc.

          – Dă-mi veninul tău, mai apucă să spună. Și du-mă la răsărit... la satele de pescari...

          Satele de pescari erau dintr-o dată acolo, încolăcite în jurul ei, albe și mătăsoase ca Ope, iar mirosul sărat al mării o lovi în nări ca și cum îl cunoștea cu adevărat. Și pătrunse într-un vis lung, foarte lung.

 

         21. Suspendată-n într-un rai autentic

                                                

          „Mă aflu suspendată între pământ şi cer. Nu-mi găsesc locul. Oare de ce? Să mă gândesc... dar gândurile îmi zboară departe. Este un haos total. Unde? Cum? Când? Cine? Şi în asemenea incertitudine, încărcată de energie, la un moment dat se aude: „– Să fie!...” Dorm? Poate că da, poate că nu. Dar un lucru este cert: visez. Visez departe, foarte departe. Sunt învăluită într-o atmosferă plină de nuanţe care fac trecerea de la alb la negru sau de la negru la alb. Şi din acea negură tumultoasă s-a distins cerul şi pământul, iar apoi...în cele din urmă, fiind totul învăluit într-o beznă infernală, s-a auzit un glas puternic, creator: „Să fie lumină!” După o noapte şi o zi primordială s-a ivit din cer apa, separată de uscat. Era prea lipsit de mişcare, prea gol, prea pustiu, acest pământ. Prin urmare, prin cuvântul mişcător a apărut... viaţa! Ca să se poată vedea uscatul, cât şi apa, a apărut, prin puterea vorbei creatoare, soarele, acel astru binecuvântat care întreţine ziua prin energia sa, luminând şi celelalte astre, noaptea, alungând întunericul. Din iubire, a apărut viaţa şi în cele din urmă...

          Este seară. Frigul a cuprins întreaga natură, de parcă a imortalizat-o în imagini pe vecie. Vietăţile, fugind de acest duşman nevăzut, s-au adăpostit în culcuşurile lor, căzând în amorţire. Eu, o fiinţă cugetătoare, stau la gura sobei. Privesc la dansul flăcărilor care degajă căldură ca să mă scoată din ghearele gerului năpraznic. Sunt atrasă de jocul lor, un joc al ielelor care mă împinge spre o altă lume, paralelă cu cea de-acum. Am mai trăit-o? Ameţită de hora lor... cad în visare...

De la începuturi hainele Evei se arată: „Pe-o gură de rai ∕  Pe-un picior de plai” se află o patrie minunată şi prea binecuvântată de Domnul pe pământ cu tot ce-şi poate dori un simplu muritor, a cărei zi de naştere se pierde în depărtare, de demult şi începe cu a fost odată... Aşa de departe este acel timp al originilor, al începtului, încât s-a pierdut în negura timpului devenind eternitate, iar noi, cei de-acum, trăim româneşte într-un perpetuum prezent continuu. Cei care şi-au apărat până la sacrificiul suprem patria au devenit eroi legendari, iar cotropitorii au luat locul zmeilor, balaurilor din basmele care te captează intrând în atmofera lor, redevenind copii, dacă nu cu trupul, cu siguranţă cu sufletul. Şi fiecare erou are o poveste şi fiecare poveste are un chip reprezentativ care este o filă a unui album românesc.

          Fecioarele îmbrăcate în costume populare cu părul bălai împletit în codiţe sunt Ilenele Cosânzenele care-şi aşteaptă Feţii-Frumoşi cu cele mai alese bucate tradiționale: sărmăluţe în foi de viţă cu mămăliguţă, poale-n brâu, cozonaci frumoşi şi pufoşi, vin din viţă nobilă de-ţi subjugă papilele gustative prin aromă şi culoare, în casele pline de culoare şi înmiresmate de un parfum al tinereţii veşnice, gătite mereu în podoabe de sărbătoare şi imortalizate ca într-un muzeu etnografic.

          Şi fiecare familie îşi are povestea ei reprezentată prin fotografia-icoană care-i reuneşte pe toţi membrii într-un moment ce marchează eternitatea într-un album al reunirii familiale tradiționale, ca la început, când timpul era în eternitate.

          Şi cum să nu iubeşti o patrie care-şi schimbă veşnic aşternuturile ca să te primească în cel mai călduros mod de prietenie, de găzduire! Iarna, păşeşti pe covorul alb, pufos, mult râvnit de cei mici deoarece îl aşteaptă pe Moş Crăciun care vine pe o sanie, cu multe cadouri, trasă de reni tocmai dela Polul Nord. Într-o atmosferă monocromă îşi fac apariţia, târâş-grăbiş, copiii bucălaţi cu hainele ce sunt gata să-i abandoneze atunci când se apucă de lucru, făcând „mătănii, vrând-nevrând”, căzând ca piesele de Domino, când alunecă unul pe mantia albă din care iau naştere albi oameni de zăpadă. Primăvara, perdele de flori te întâmpină în cele mai atrăgătoare culori, ademenindu-te cu mirosurile cele mai fine într-un spectacol susţinut de cele mai alese soprane ale naturii. Este multă culoare, multă mişcare, multă energie: este viaţă! Se întorc păsările călătoare în această minunată grădina a raiului spre a-şi aduce pe lume puii, devenind nemuritori. Un complet peisaj al frumuseţii la vederea căruia pictorul o imortalizează sub paleta culorilor sale, poetul o descrie în cuvintele cu grijă şi inspiraţie alese, iar muzicianul o cântă în note vesele pe o gamă jucăuşă. Toată fiinţa pământească se bucură de dăruirea căldurii soarelui, generator de energia necesară pentru construirea caselor proaspetelor familii întemeiate. Vara, anotimpul strălucirii, când roadele iubirii se întrezăresc şi soarele îţi zâmbeşte mulţumitor, binecuvântează întregul pământ, prin bunăvoinţa cerului, din când în când, cu o ploaie temporară, răcoritoare. Dinamica vieţii atinge apogeul în acest luminos anotimp.

          Totul este strălucire, iubire, împlinire! Nimic nu este mai frumos decât să priveşti cum soarele se duce la culcare într-o lumină de nedescris, încântătoare privirii, şi te trezeşte cu razele blânde într-o nouă zi, chemându-te să te scalzi în marea înspumată care-şi sparge valurile de nisipul care-ţi sărută tălpile ori de câte ori îl calci. Nimic nu este mai plăcut vederii decât bucuria care se citeşte pe chipul copiilor şi al puilor, când se află în sânul familiei, ocrotiţi de dragostea părintească!

          Nimic nu este mai înălţător decât melodia bucuriei izvorâtă din adâncul sufletului fiecărui sufleţel aflat pe acest magnific pământ binecuvântat! Toamna, hărnicia este în floare şi toate fiinţele pământului se bucură din plin de dărnicia ei. Totul este multicolor, magie, frumuseţe! Toată lumea este mulţumită, fericită! Şi natura patriei româneşti îşi schiţează un zâmbet într-o fotografie din albumul patriei române! Munca este în toi acum, când fiecare, cu mic, cu mare, contribuie la strângerea roadelor muncii lor de peste an spre a-şi face necesare proviziile în hambarele care aşteaptă să fie umplute până la refuz. Este o concurenţă tacită, firească în achiziţionarea acestui belşug binecuvântat din curentul an. Un tablou frumos de toamnă ce te invită să-i admiri ruginiul, roşiaticul şi maroniul fond din care răsare foşnetul vieţii izvorâtă din iureşul activităţilor tomnatice. Totul este încântător şi te îmbată privindu-l la nesfârşit, trezindu-te, în cele din urmă, ca un personaj firesc în această lume mirifică.

          Când călătoreşti, la pas ori cu maşina prin frumoasa-ți patrie, descoperi locuri de neuitat. Fotografiezi în diferite ipostaze ale zilei, nu numai ale anotimpurilor, munţii noştri bogaţi în aurul verde în care: ursul mormăie în voie, capra aleargă pe crestele cele mai înalte pentru a le anima, vulpea te pândeşte ca şi cum ar vrea să-ţi fure privirea pentru totdeauna, iepuraşul care te admiră în taină, mirosindu-te de la distanţă, veveriţa jucăuşă care te întâmpină cu drag, căprioara care-ţi taie calea, testându-ţi vigilenţa, vulturul care-şi înalţă aripile sub cerul senin la mari înălţimi ca şi când şi-ar face tura de patrulare ca să aibă totul sub control. Dealurile însorite sunt brăzdate de brâuri verzi de viţă-de-vie sau de păduri în care se înalţă falnic arbori în cele mai inedite înfăţişări ale coronamentului lor de parcă s-ar pregăti de o mare sărbătoare sau de o prezentare de modă.

          În funcţie de anotimp, îşi schimbă înfăţişarea prin florile viu colorate sau prin multitudinea de culori ale frunzelor în concordanţă cu atmosfera autumnală care se impune. Ca şi accesorii sunt păsările, adevărate cântăreţe live şi arhitecte, care-şi construiesc într-un mod demn de admiraţie adăposturile lor familiale. Câmpiile sunt brăzdate de lanuri aurii de grâu, iar strălucirea apelor cristaline te invită să şezi pentru a face parte şi tu din acest mirific paradis.

          Şi albumul pitoresc  nu ar mai fi complet dacă în filele sale nu ar mai fi portretele celor care au revoluţionat întreaga omenire prin invenţiile lor, de aceea să nu uităm de valorile care trăiesc şi astăzi prin faptele lor concretizate în opere de artă şi invenţii care au schimbat lumea. Astăzi sunt adevărate modele pentru cei care sunt însetaţi de cunoaştere. Casele lor sunt adevărate oaze de cultură pentru sufletele tinere care aşteaptă să fie modelate, adevărate muzee care-şi scriu istoria prin simţuri acaparate într-o lume de odinioară, retrăită parcă în mintea fiecărui vizitator. Pentru cei mai mulţi dintre contemporani ei sunt luminiţele de la capătul tunelului de care se agaţă pentru a lumina şi ei precum licuricii locul pe care-l ocupă în timp şi spaţiu. Şi produsele lor valoroase sunt postate alături de chipul lor întru eternitate în marele album al personalităţilor care şi-au cinstit lumea după talentul, puterea, voinţa, inteligenţa, imaginaţia, educaţia lor! Şi-au slujit viaţa în cel mai frumos chip posibil, marcându-şi călătoria vieţii într-un mod de „jos pălăria”. Fiecare oraş, fiecare localitate este marcată cu produsele specifice muncii personalităţilor noastre. Vedem avioane, sculpturi, picturi rupestre, construcţii inedite de care suntem mândri. Fiecare vrea să se oprească să pozeze şi să-şi amintească de cel care a fost odată spre a le povesti urmaşilor vieţile celor care s-au remarcat prin talentul şi munca lor într-un mod demn de laudă. Să nu uităm şi de acea perioadă care este cea mai sfântă şi nevinovată. În parcuri frumos amenajate vezi fetiţe şi băieţei ce se joacă liber sub cerul însorit, dând adevărate spectacole.

          Filele albumului omenesc se umple cu scenete din copilăria micilor noştri care-şi pun în scenă imaginaţia lor alimentată fie de istoria bogată în fapte măreţe ale neamului nostru, fie de personajele care se desprind din poveştile copilăriei cu vitejii şi nemuritorii Feţi-Frumoşi şi încântătoarele Ilene-Cosânzene, precum şi de animăluţele care îmbogăţesc fauna patriei. Fiecare se străduieşte să iasă cât mai bine, trăindu-şi cu adevărat rolul interpretat ca şi cum ar oferi spectacolul vieţii. Și să nu-i uităm ș i pe iubitorii de senzații tari care se pot aventura, dar precaut pe piscurile înalte muntoase sau în peșterile care-ți dau senzația că pășești într-o altă lume, întorcându-se în lumea noastră mai bogat și îmbogățind literatura fiction cu fel și fel de povești care mai de care mai captivante. Să nu uităm și de castelele bântuite precum cel allui Dracula, descoperit de vizionarul Jules Verne, care, cu povestea sa, a atras și atrage anual milioane de curioși din întreaga lume, pășind cu emoție și cu frica de a-l întâlni pe fiorosul conte.

          Şi tinerii rătăcitori, precum în parabola din Biblie, își dau seama că mamele sunt rădăcinile adânc înfipte şi mult ramificate ale acestui pământ, liantul dintre trecut şi viitor, asigurând continuitatea în circuitul ciclic al vieţii, nemurirea, iar ei vlăstarii din care este musai să rodească „feţi frumoşi şi curajoşi”, inoculându-le ideea, din experienţa amară că „nicăieri nu-i mai bine ca acasă.” La rândul lor au învăţat că ei sunt datori să prindă rădăcini aici ca să nu rămână ca frunzele în vânt. Întorşi acum, gustând din amarul străinătăţii, „asemeni fiului rătăcitor”, se roagă pentru păcatele tinereţii, dar „niciodată nu este prea târziu”, întorcându-se în sânul familiei regăsite, reîntregite pentru: a plânge, a râde, a munci împreună pământul lăsat pârloagă ca să-i dea rod.

          Ce este mai mirific pe această lume decât să te bucuri de ceea ce ţi-a fost dat şi să păstrezi, dacă nu poţi să faci, să creezi ceva pentru semenul tău! Sunt vremuri noi care cer schimbări, însă înainte de toate schimbarea vine din interior şi nu oricum, ci se pliază pe ceea ce avem, precum potrivirea cheii în lacăt. Cultul familei, când părinţii sunt văzuţi ca nişte eroi de copii, cultul muncii când faci fără să vrei ca celălalt „să-ţi înmoaie posmagii” şi faţă de cei cărora le vorbesc faptele şi nu criticile distructive ale celor care nu ştiu să facă nimic, ghidându-se în viaţă şi după principiul, „să moară şi capra vecinului”, cultul respectului faţă de cel care îţi îndrumă paşii în viaţă şi faţă de străbunii care s-au gândit înainte de toate la viitorul copiilor lor, apărând prezentul de vicisitudile vremii, cultul iubirii faţă de neam, credinţă, patrie sunt valori care clădesc pilonii unei civilizaţii sănătoase, normale şi care va dăinui în timp. Sunt lucruri simple care nu cer decât normalitatea, firescul, dar care sunt complicate de oameni egoişti care suferă de  „nebăgare în seamă”.

          Şi toate aceste valori au la bază iubirea ce implică: iertare, toleranţă şi răbdare, calităţi care au făcut ca familia să trăiască, să dăinuiască, să fie unită la greu chiar şi în zilele noastre, în ciuda vremurilor foarte grele care s-au abătut de-a lungul timpului: cotropiri, trădări, foamete, războaie, comunism, cutremure, inundaţii. Focul iubirii faţă de tot ce reprezintă sacru: credinţa vie, unitatea în cuget şi simţire sunt însuşiri definitorii o familie. Ele au scris familia tradițională, clasică, şi au înscris-o în eternitate.

          Și unde s-ar putea spune mai frumos o poveste, dacă nu la un pahar de vin fiert, la un han în care străinii se împrietenesc, punând la cale o lume literară țesută din real și fantastic, precum se întâmpla odinioară la prea cunoscutul Han al Ancuței? Și cum să nu pătrunzi într-o altă lume arhaică atunci când pașii îți sunt purtați în Muzeul Național al Satului, unde arhitectura te vrăjește, teleportându-te și sentimental și mental în vremea strămoșilor noștri? Și fiecare colț de natură este binecuvântat de frumusețea paradisiacă și fiecare pietricică te trimite într-o lume autentică, arhaică, unică a frumosului omenirii.

          Totul are bogăție, totul are frumusețe, totul are unicitate, autenticitate. Nouă, urmașilor, ne rămâne bucuria sacră de a păstra și de a transmite frumos mai departe totul urmașilor noștri spre a se bucura de această bogăție, de această frumusețe Albumul omenesc are multe file ale trecutului, întregite de strămoşii noştri dragi şi scumpi, file ale prezentului adăugate de noi şi file ale viitorului care aşteaptă să fie completate de generaţiile care vor moşteni acest minunat dar, o adevărată comoară a sufletului oricărui român, prin primăvăratica iubire.

          Un fior cald de primăvară trezește la viață întreaga natură. Plăpândul ghiocel își face un curaj nebun să iasă deasupra zăpezii care a ținut captiv pământul câteva luni bune. Și soarele prinde puteri, trimițând raze mai puternice pentru a dărui căldura cea mult așteptată tuturor. Nimeni nu este privat de strălucirea sa generoasă, de iubirea sa primăvăratică care unește ființe. Stoluri de păsări întunecă orizontul spre a-și zori zborul către locurile pe care le-au părăsit de nevoie. Aceste minunății ale văzduhului sunt atrase ca un magnet atunci când simt că pe meleagurile natale lăsate se apropie acest scump și prea iubit anotimp. Natura se îmbracă în straie de sărbătoare, colorate precum hainele tradiționale ale acestui minunat popor. Iile superbe, cusute la gura sobei, la auzul natural al lemnelor trosnite, de către gospodinele în casa cu multă căldură, iubire, într-un moment când natura este amorțită de gerul năpraznic, defilează mândre pe oamenii frumoși în acest anotimp binecuvântat cu de toate pentru toți.

          Totul este cântec, totul este joc, totul este omenie, totul este bucurie, totul este iubire. Tristețea nu-și mai găsește locul, iar inspirația este mai bogată ca niciodată. Zâmbetul este la el acasă. Și cum să nu simți că totul feeric, la superlativ absolut, când aici este paradisul? Ce mai poate lipsi? Omul gospodar își deschide casa cu drag, venind în întâmpinarea acestei tinere frumoase domnițe ce încet, încet pune stăpânire peste tot locul, binecuvântându-i cu iubire pe toți. Iubirea este pretutindeni și ca să fie celebrată și oficial ziua de 8 Martie a fost aleasă Ziua Mamei. Și nu întâmpător, în acest germinativ anotimp, se sărbătorește și Învierea, după un post lung de 40 de zile, spre a se întâmpina cu nerăbdare, cu o sete de nedescris, ce urmează a fi stăvilit, acest prea minunat anotimp.

          Și nu poți să nu te bucuri de toată această coloratură care a prins viață odată cu impunerea astrului auriu celesc! Toate vietățile ies din locurile lor în care s-au ascuns de frigul nemilos spre a-și arăta bucuria că au prins viață prin forfota lor. Totul este minunat, totul este încântător! Toți sunt îmbătați de fericire căci totul a prins în sfârșit viață, că speranța nu este zădarnică. Cu mic, cu mare, fiecare după chip și asemănare se prinde în jocul acesta minunat al bucuriei Reînvierii.

          Și dragostea este mai cu foc și aceasta se vede spre sfârșitul bătrânului an, prin nașterea însuși a Mântuitorului. Nimic nu poate să mai umbrească această frumusețe paradisiacă, această mulțumire sufletească materializată din și în iubire a fi, de a exista.

          Ce poate fi mai frumos decât viața? Și viața înseamnă iubire. Ce-și mai poate dori un român, când trăiește într-un astfel de paradis, binecuvântat cu de toate și pentru toți? Toate trec pe loc secund, dacă te bucuri neîncetat de tot ce viața îți poate dărui, din iubire: părinți, familie, patrie, masă și mai ales libertatea de a exista. Sublim, feeric, măreț, minunat, fantastic... Nici cuvintele nu pot exprima bucuria reînvierii dată de acest preaiubit anotimp.

          Totul este încântare și aceasta să ne rămână mereu în suflet ca pe ceva de necontestat.

 

        22. Alt timp 

 

          De dimineață, începu să sune soneria și se trezi cu o oarecare nervozitate. Nu-i plăcea să fie trezită brusc. Îi plăcea să-și pună ceasul cu o oră mai devreme și să aibă timp să se aranjeze. Stătea mult în fața oglinzii contemplându-și chipul, reparând pe ici pe colo câte o „imperfecțiune”, care-i dădea bătăi de cap. Acoperea cu fond de ten sau pudră din belșug, abia apoi ieșea, dar numai dacă era mulțumită de rezultat.

          În această dimineață, însă, fusese luată prin surprindere. Nu ar fi vrut în ruptul capului să își arate chipul în tocul ușii cu fața asta schimonosită, mai ales că ridurile împrumutate de la fața de pernă îi brăzdau întreaga față, iar părul îi trona în vârful capului ca un caier încă netors. În general, îl netezea cu placa minute în șir, până atingea performanța ca niciun fir să nu mai fie răzleț.

          Din nefericire soneria suna insistent fără oprire.

          – Vin! Vin acum!

          Deja își stricase ziua la gândul că o va vedea cineva așa, cum arăta acum. I se părea o catastrofă, o blasfemie la adresa frumuseții și a noțiunii de perfecțiune.

          Soneria suna continuu acutizând senzația de iritare. Deschise în sfârșit ușa în timp ce încerca cu o mână să-și supună parte peste parte halatul de baie, iar cu cealaltă își netezea părul.

Reuși să îngaime cu o grimasă în colțul gurii:

          – Da! Ce vreți?

          Intimidați inițial, cei doi polițiști îi înmânară o citație prin care era invitată la ora unsprezece la morgă.

          După ce dădu din cap ca semn al înțelegerii celor spuse de ei, trânti ușa în fața polițiștilor, care rămăseseră năuciți de atitudinea femeii.

          Nu se neliniști câtuși de puțin de citația din mâna sa. Își făcu o cafea la expresor, cu migala celui care nu are nimic de făcut, apoi cu același calm se așeză în fața măsuței de toaletă și începu să se aranjeze.

          Trecu mai mult de o oră și jumătate până când fu mulțumită pe deplin de rezultat. Se ridică agale și, în treacăt, luă citația și-și trecu ochii peste ea. Era invitată la ora 11. Se uită la ceasul de pe perete, nepăsătoare. Era deja aproape 11, dar nu avea de gând să se grăbească deloc. Deja ieșirea de dimineață îi stricase buna dispoziție și, apoi, chiar dacă s-ar fi grăbit, oricum nu ar fi ajuns la timp, iar dacă era la morgă, ce rost mai avea să se grăbească?

          Nu-i stătea în fire să se grăbească. Nu-i plăcea acest lucru. Detesta chiar persoanele care fugeau de colo până colo încercând să rezolve repede mai multe probleme deodată.

          Avea la serviciu o colegă, Marta, cu care era într-un fel prietenă. Erau prietene de multă vreme, dar Marta o enerva la culme când începea să se agite constant, mai ales când primea anumite sarcini cu termen strict. Marta nu dorea să-și supere șefii și atunci începea marea ei agitație.

          O vedeai dându-și cu mâna prin păr, sau oftând necontrolat, asta în timp ce alerga între calculator și imprimantă.

          Nu, ei nu-i plăceau astfel de persoane. Ei îi plăcea să intre grațios, legănându-și trupul pe pantofii cu tocuri exagerat de înalte, pășind încet pentru a avea timp să o vadă toată lumea. Colegi sau colege de muncă întorceau capul instinctiv, admirându-i corpul perfect. La mijlocul încăperii își scutura părul prins la spate, uitându-se cu coada ochiului să vadă dacă era admirată.

          O plăcere aparte îi inunda sufletul de câte ori se simțea privită insistent, mai ales de bărbați. Îi plăcea să se știe mai frumoasă și mai sexi decât soțiile pe care aceștia le aveau acasă. Se considera superioară, așa pășind cu aerul unei prințese, cu privirea peste umărul lor, în zgomotul sacadat al tocurilor, care o făceau să pară mai înaltă.

          Acum ieși la fel de liniștită, pe ușa din fața casei. Cineva, care nu ar fi știut unde era chemată, ar fi zis că e doar la plimbare pe bulevard, așa cum ieșea în fiecare seară. Doar că acum era aproape de miezul zilei.

          Își pusese rochia aceea mulată de un verde smarald, cu care știa că impresionează, doar poșeta, neagră ca și pantofii, contrasta puțin, dar dădea farmec ținutei.

          Nu-i trecuse nici acum indignarea de dimineață, dar încerca să se calmeze. Erick Cazuma era numele persoanei pe care ar fi trebuit să o identifice la morgă. „S-au gândit că, dacă și eu mă numesc Cazuma, gata sunt neam cu ăsta? Da, probabil așa au gândit.” Din nou furia îi dădu năvală în obraji. Ochii îi deveniră oblici, ca și cum lumina soarelui i-ar fi pătruns puternic până la retină: „Nici mort nu mă lasă!”

          De undeva, dintr-un colțișor al minții, o amintire vagă, estompată voit, îi legă invizibil piciorul. Se împiedică. „Fir-ar!”

          Considera această etapă închisă definitiv.

          Da, știa că are niște rude acolo, pe undeva, dar nu voia nici în ruptul capului să le întâlnească. Ceilalți nu ar fi înțeles această purtare, dar ea, care trăise anume evenimente, avea destule argumente pentru toate. Doar cine o cunoștea cu adevărat ar fi înțeles totul.

          Mergea după deviza „Privește mereu înainte, niciodată înapoi!”. De altfel, de ce ar fi privit înapoi? Să-și vadă chipul acela mulatru, cu părul cârlionțat, tuns foarte scurt? „Să nu ia păduchi!”, cum zicea mătușa ei, sau să-și amintească toate dățile când se culcase plângând, pentru că ceilalți copii de pe uliță îi strigau că nu are tată. Și ce dacă nu avea tată? De ce era musai să aibă un tată?!

          Își amintea clar când fusese lăsată la rude, la fratele mamei, mai exact, la fel de bine cum își amintea șicanele copiilor din cartier. Poate atunci își jurase să nu se complacă în lumea aceea de jos, a oamenilor mediocri.

          Ajunse în fața ușii de la morgă. O ușă mare impunătoare, pe care abia putu să o deschidă. „De ce dracu ar fi trebuit la morgă niște uși așa de mari? Să nu fugă morții sau să nu-i fure pe ei? Aiurea!” gândi ea și înaintă pe un culoar abia luminat. Nu! Nu-i era frică de morți. Nu avea de fel rețineri în a vedea un om întins pe o masă. Se gândea că era cumva asemeni unui manechin, gata de îmbrăcat. Nu credea nici în aiureli din acestea cu strigoi sau suflete care vin să te bântuie.

          Se opri o clipă și se uită în toate părțile. Ar fi vrut să o întâmpine cineva și să o întrebe politicos ce dorește, dar deocamdată nimeni nu o băga în seamă. De fapt nici nu se întâlnise cu prea mulți. Trecură pe lângă ea trei femei, care plângeau în batiste, dar nu crezu că e necesar să le întrebe tocmai pe ele.

          „Cine sunteți și ce doriți?” o repezi un glas gros care venea dintr-o încăpere din stânga. „Vă tot plimbați pe sălile astea ca la tribunal. Mai întreabă omul, nu intră chiar ca la el acasă!” continuă vocea groasă.

          Nu-i conveni că fusese luată la întrebări, dar se abținu să răspundă urât. „Am și eu o întrebare. Știți de ce am fost chemată aici?”

          „Doamnă, domnișoară sau ce ești mata, ghișeul de informații e la intrare. Așa că, vă rog să vă întoarceți și să întrebați acolo!”

          Mai iritată decât era înainte, scrâșni din dinți, dar nu se întoarse. Pregăti cel mai mieros ton și zise: „Nici dacă vă rog frumos? Și așa este o experiență traumatizantă pentru mine să mă aflu aici!”

          Cel de dincolo de ușă se ridică și ieși în coridor. „Spuneți, cu ce vă pot fi de folos?”

          Îi întinse citația primită și îl privi drept în ochi, în timp ce în colțul gurii afișă un surâs senzual. Își exersase de multe ori abilitățile de seducție. Îi plăcea să le facă asta bărbaților, care, în general, se fâstâceau și deveneau foarte servili.

          „Am să vă însoțesc eu până acolo. Știu, la noi, aici, e cam sinistru și pentru o persoană ca dumneavoastră...” O luă înainte, iar ea îl urmă la o oarecare distanță, studiindu-l. Era un tip bine făcut, poate puțin plinuț, dar nu exagerat. Tuns la modă. Nu părea să aibă mai mult de 35-40 de ani. Se gândea că e chiar sexi și asta o făcu să-și mai piardă din enervarea de mai devreme.

          „Nu am avut onoarea, aș putea să știu cine sunteți?” folosise același ton mieros cu care nu dădea greș niciodată.

          Cel din fața sa se opri luat prin surprindere. Se întoarse cu fața la ea, gândind cât tupeu are fata, dar întorcându-se și văzându-i fața numai zâmbet, rosti aiurit „Sunt doctorul Marcu.” Rămase fâstâcit o clipă, după care își continuară drumul. Coborâră scările, până la subsol, în cea mai mare liniște. „Pe aici, vă rog!” și deschise ușa din fața sa. „E... la congelator. Asta e procedura până îl ia cineva acasă!”

          „Să-l ia cineva acasă” sună ca un clopot în mintea Amirei.

          Erick era unchiul care o crescuse, fratele mamei. Un tip de treabă, în general, dar puțin empatic cu familia sa și cu atât mai mult cu ea. Le oferea ce putea din salariul său de infirmier la azilul de bătrâni din localitate. Nu era puțin, dar nici prea mult. Pentru ea oferea lunar mama o anume sumă de bani, nici asta prea mare, dar suficientă. De aceea nu se considera în vreun fel datoare rudelor sale. Nimic nu fusese gratis.

          Ba mai mult, căpătase o adversitate și pentru cele două verișoare cu care crescuse, pentru că avea mereu impresia că ele au mai multe haine sau mai mulți bani de buzunar.

          Nu-și dorise se fie cu ele, dar nu avea încotro. Parcă mai ieri fusese ziua aceea când, întoarsă de la școală, își auzi mama strigând din dormitor: „Nu intra, nu sunt singură!”. Se așeză cuminte pe un scaun din bucătărie și o vreme se uită insistent la unghiile tăiate până la carne. După o vreme, se plictisi și se dădu mai aproape de ușa de la dormitor, trăgând cu urechea. Răzbătea până la ea râsetele înfundate ale mamei și ale unui bărbat, se părea.

          După câteva ceasuri bune, vocile se auziră aproape de ușă, dând semn că vor ieși. Se așează în grabă pe scaun și reluă activitatea cu privitul unghiilor. Mama ieși însoțită de un bărbat, pe care-l sărută în ușă. „Vino și mâine!” Apoi se întoarse către ea. O privi cu dispreț. „Am și eu dreptul la viață! De când te am pe tine, am uitat să mă distrez!”

          Ea nu răspunse nimic, își ridică doar ochii de la unghii, fixându-i în ochii ei.

„Nu te mai uita așa la mine! Vrei să-mi aduci mereu aminte că am greșit? Da, așa este! Trebuia să te las la vreun orfelinat, dar nu am putut. N-ar fi știut nimeni că te am!”

          Ea nu zicea nimic, continua să o privească în ochi. „Da zi, dragă , și tu ceva!”

          „Mi-e foame!” rosti ea, fără să știe că nu era pentru ultima dată când spunea asta.

          „Semeni cu taică-tu!” îi spuse maică-sa, așezându-i în față o farfurie cu câteva felii de salam și o bucată de pâine.

          A doua zi, după ce termină cursurile, parcă nu îi venea să intre în casă. Auzise destul de clar cum maică-sa îl invitase la ea pe bărbatul de ieri. Deschise ușa fără zgomot și intră în vârful picioarelor. De această dată însă, mama o aștepta cu masa. O supă caldă și bună la gust, pe care o mâncă, povestind veselă ce mai făcuse la școală.

          „Mănâncă mai repede și pleacă la joacă. Vii când te chem eu!”

          „Dar e frig!” spuse, uitându-se în ochii ei. Privirea ei însă, se lovi de un zid. Nu mai continuă. Se ridică de la masă, se îmbrăcă gros și ieși. Pe scări se întâlni cu bărbatul de ieri, care, în timp ce trecea pe lângă ea, îi mângâie ușor capul. Din instinct se întoarse și îl scuipă pe pantof.

          Când aproape se înnopta, fu și ea strigată să vină în casă. Oricum era singură, pentru că ceilalți copiii plecaseră demult.

          „Mâine o să fie altfel!” Nu știa ce înseamnă, dar avea să afle a doua zi. Când se întoarse de la școală, fără măcar să stea la masă, era urcată în mașină și trimisă la unchiul din partea mamei.

          Așa ajunsese la Erik! Aici era altceva. Nu era nimeni să o întrebe dacă mănâncă, sau dacă nu, dacă voia ceva anume. Aici totul era după bunul plac. După școală, pe soba din bucătărie, trona o oală mare cu mâncare, în general, ciorbă cu ceva, din care își punea cu polonicul în castron cât voia. La sfârșit, musai trebuia să își spele castronul și să îl lase pe masă pentru următorul.

          După o vreme, se obișnui cu forma aceasta de trai. Cel mai tare o necăjeau copiii vecinilor.

          Într-o zi, când se întorcea de la școală, o trântiră în praful de pe drum și o bătură cu picioarele.  „Copil fără tată! Copil urât! Copil prost!” Nu plânse. Se ridică, se scutură și, cu ochii mijiți, începu să-i înjure așa cum auzise la unchiul ei, mai ales când venea băut acasă.

          „Proasta proastelor!” mai strigară ceilalți copii, în timp ce se depărtau! „Îți arătăm noi și mâine!”

          Ajunsă acasă, soția unchiului, Corina, nu o certă prea tare, dar nici nu o consolă: „Spală-ți rufele, că nu are cine, aici nu e casă de binefacere.”

          Învăță repede și lecția aceasta, fiindcă a trebuit să o aplice și în zilele următoare și în multe altele. Multă vreme nu s-a schimbat nimic, poate doar replicile copiilor, care se mai măriseră și aveau alte cuvinte de reproșat.

          Pe când avea 15 ani însă, se revanșă față de toți. Îi tot zâmbea unui băiat mai mare, care îi devenise iubit. Acesta îi bătu pe toți care au supărat-o. O satisfacție anume îi invadă toată ființa. Da! Atunci fusese pentru prima dată mulțumită de sine. Conștientizase că și fetele singure, ca ea, se pot descurca. Nu cu pumnii, că nu ar fi reușit niciodată, dar printr-un zâmbet senzual, ca și acum, și pe care-l folosise ori de câte ori a fost nevoie.

          Așa era și acum. Încă o dată se dovedise că stăpânea bine arta seducției!

          Doctorul se oprise la capătul culoarului, în dreptul unei uși. O descuie și o invită și pe ea să intre. După ce cercetă atent ce scrie pe fiecare sertar, trase unul în care stătea un bărbat perfect gol.

          „L-am găsit pe un câmp din apropierea orașului. S-a găsit asupra lui atât cartea de identitate cât și suma de 200 lei.”

          Se uită apoi la fața ei. Nici o reacție, nici o tresărire a vreunui mușchi.

          În general, cei pe care îi aducea aici, erau înspăimântați și plângeau în hohote, după ce deschidea  sertarul. De această dată, însă, nimic. Amirei  nu-i dispăru zâmbetul acela senzual.

          „Îl cunoașteți?”

          „Nu”, răspunse ea sec și se întoarse îndreptându-se spre ieșire!

        23. Metamorfoză

             

          Suntem în campania electorală. Agitație mare, tentații multe, mize puternice, stres și nervi tari, amenințări și șantaje... Toate la un loc, mie, personal, mi-au adus noroc. Mă întreb de multe ori de ce sunt unii așa de încrâncenați și nu sunt relaxați, pentru că orice val ca valul trece. Oricum ar fi listele, rezultatul se știe: pleacă-ai lor și vin ai noștri, treaba merge tot la fel, fiindcă au același țel...

          Ca să vedeți că sunt un tip relaxat, indiferent de conjunctură, am să vă povestesc câte ceva din viața mea. Nu spun că sunt un exemplu, dar cred că omul are de învățat din orice întâmplare. În viața mea am avut mare noroc, am deschis multe uși: cu mâna, cu capul, cu piciorul, în funcție de conjunctură! Am bătut la multe porți, până când am ajuns aici. Mi-am învățat lecția bine: nervi tari, detașare și... mișcare.

          Ca să înțelegeți mai bine, am să încep povestea cu șeful meu. Este un tip coleric, dar are suflet bun. Eu sunt pentru el un patinator de elită foarte relaxat. Lipesc afișe în campania electorală chiar și sub clar de lună, fără teamă și cu zâmbetul pe buze. Alteori sunt măgarul care poartă samarul... Al șefului, desigur! Dar sunt tot la fel de relaxat. Câteodată sunt antenă și-i dau raportul fidel despre unul, despre altul, cu o relaxare fantastică, dar sunt și un gurist veritabil, când șeful vrea să cânt pe cineva mai sus! Când are chef să dea pe cineva în gât, pot să devin un turnător de elită la fel de relaxat! Cârtiță am fost de multe ori, cu o relaxare nemaipomenită, pentru că admirabilul meu șef m-a pus să sap galerii, pentru a scoate la lumină adevăruri îngropate despre contracandidați! Cintezoi sunt la ordinea zilei, pentru că el, șeful, vrea să știe tot ce mișcă. Rareori obosesc și nu mă regăsesc, dar îmi revin repede, pentru că șeful îmi dă sarcini  tot timpul! Îmi dă mult de lucru, dar eu îl iubesc și îl prețuiesc, pentru că a pus-o secretară la sediul partidului chiar pe nevastă-mea. N-am ce zice! Cum să nu fiu relaxat și să nu fac ce-mi zice, șeful? Poate să-mi spună să stau și în cap. O fac iute, cât ai zice pește! Nevastă-mea n-a avut loc de muncă atât de călduț, niciodată! Iar eu?!... O duc bine!

Ieri m-a făcut lipitoare, dar îl iert. Era teribil de nervos! Arăta ca un zmeu turbat și tuna și fulgera de parcă era uraganul Katrina. Avea și de ce! Căzuse în sondaje zece procente. Ăsta da motiv!...

Acum, suntem amândoi în drum spre București ca să depunem listele de candidați pentru alegerile ce vor urma. M-a instruit tot drumul, iar acum șeful a ațipit și eu sunt cu gândurile mele. Vrea să fiu ca un vulpoi. Mi-a explicat clar și precis cum să dau pe la secretare micile atenții pregătite minuțios de el, apoi mi-a zis să le perii, până vor deveni excesiv de amabile. Are stil și clasă! Nu-mi ies din cap cuvintele lui de ieri: „Vigilență, Zărzărică! Trebuie să ai încredere în mine și să faci ce-ți spun! Dacă eu sunt sus, ești și tu la adăpost, iar Cocuța ta va trăi în puf!”. Avea dreptate! Ține la mine mult, dar pe Cocuța o iubește de-a dreptul...  E fâșneață, isteață foc și frumoasă, nene! Nu că-i nevastă-mea! Dar toată lumea o admiră și mă complimentează!

          Gândurile mi-au fost întrerupte brusc de vocea gravă a șefului:

          – Să nu cânți ceva pe-acolo și să duci planurile mele de râpă! Fii pe fază și iute ca o sfârlează! Cât stau eu la șefu' ăl mare, tu să faci o radiografie completă a situației de la centru! Secretarele sunt ca sertarele încuiate. Cheile sunt vorbele, Zărzărică! Le complimentezi, le alinți, le spui cuvinte dulci... Știi tu!? Ai văzut că și la noi secretarele... Știu și pe dracu'! Acolo la centru e laboratorul de creație al partidului, acolo se creează omul de mâine al deciziei politice, de acolo se dă ora exactă în teritoriu și tot acolo e sanctuarul politic de unde ne adăpăm noi conștiințele! De aceea trebuie să ne întindem lung antenele și să prindem programul potrivit. Așa că, urechile mari, iar privirile... Girofare, Zărzărică!...

          La centru era atmosferă la fel de efervescentă ca în teritoriu, dar parcă încordarea ajunseseră la un fel de paroxism. Nu înțeleg de ce?! Indiferent ce s-ar întâmpla, viața merge înainte! Doamne ferește de moarte!... Mi-am pus repede zâmbetul pe buze, imitându-l pe șef, am salutat în stânga și în dreapta, apoi șeful și-a văzut de treaba lui, iar eu de treaba mea.

          Am fost abil și alunecos ca un șarpe, subtil ca un magician, curtenitor ca un Don Quijote, agil ca o veveriță... Am trecut pe la toate secretarele ca să le transmit salutările șefului și, mai presus de orice, am fost atent la tot și cu toate! Cu șeful nu e de glumit!..

          Am aflat că listele nu sunt definitivate și că încă se joacă mize tari: finanțări de campanie cu bani mulți, contra contracte de milioane de euro, posturi la ambasade pentru nepoți și nepoate, la cine dă mai tare din coate, numiri în ministere, pentru cine a pus miză mai multă avere, departamente de stat noi pentru anumiți băieți, care au cotizat cu dolari, nu cu marafeți. Am agenda plină și cred că șeful va fi mândru de mine.

          A durat ceva vizita asta! Am întârziat, dar nu degeaba. Șeful a ieșit fluierând de bucurie, iar eu savuram momentul și abia așteptam să raportez.

          În drum spre casă am pus pe tapet tot ceea ce aflasem. Se lega totul, ca uns. Politica m-a învățat multe, dar exercițiul zilnic pentru a rezista în timp este acela de a fi în orice moment dispus să te adaptezi la orice schimbare. Șeful radia de fericire, pentru că deplasarea a fost cu folos. Va pleca la centru, dacă-i iese pasiența, iar eu îi voi lua locul, fiindcă i-am fost ca un câine credincios. Îl priveam cu coada ochiului și mă gândeam că îmi va lipsi. M-a simțit parcă și m-a întrerupt din visare.

          – Știu, Zărzărică! Rău cu rău, dar mai rău fără rău! Așa-i!? Vorba proverbului... O să-mi duci dorul! Lasă, nene, că Bucureștiul nu-i America! E la o aruncătură de băț de casa noastră! O să ne vedem des, Zărzărică!... Zbor ca un fluture până acasă! Să nu văd eu sediul partidului nostru drag din teritoriu!? O să-mi fie dor de oameni, de tine, de Cocuța!...  Ce-ți e și cu viața asta!? Am învățat să fiu cameleon în politic! Nu eram chiar un papă-lapte, dar dacă nu o făceam, muream prost și sărac! Mi-am ales nevasta potrivită, apoi am început cariera politică: la început eram bufon ca și tine, apoi am progresat, fiindcă am știut să ascult și să tac, atunci când șeful vorbea, am învățat să fiu preș, când șeful se murdărea, am știut ce să ciripesc, când a cântat pe cineva... Am uitat și de demnitate, și de moralitate, și de verticalitate! Nu te pune nimeni în capul mesei! Tu trebuie să-ți faci loc! Sacrifici și pe mă-ta, Zărzărică! Vorba vine!... Crezi tu că eu nu am aflat chiar nimic despre ceea ce face Pisi a mea pe la București, atunci când pleacă la congresele partidului!? Oooooo, pupa-i-aș tălpile ei de nevastă deșteaptă! A umblat, n-a umblat cu șefu' ăl mare, e doar un amănunt. Eu nu am simțit nimic!... O iert, nene! A făcut-o pentru binele nostru. Asta înseamnă sacrificiu în familie! Iată unde am ajuns datorită lui Pisi. Este o comoară. Mi-a făcut intrare la șefu' și... În patru ani de politică, am ajuns la centru! Ia aminte, dacă vrei să mă urmezi la capitală! Dar să pregătești un om de încredere, cum am făcut și eu cu tine. Trebuie să avem priză în teritoriu. Eu te las pe tine, dar fii băiat deștept, dom'le Zărzărică!

          – Să trăiți, șefu'! Am pricepuuut! am adăugat eu, cu mult subînțeles.

          Apoi am tăcut și am analizat clar situația. Deștept sunt, iar în câte ipostaze am acceptat să fiu pentru șefu', sigur am devenit cameleon. Bufon am fost la început... Deci, îndeplinesc condițiile! Între mine și șeful e totuși o diferență: Pisi a lui este chiar o comoară. Se angajase la Ministerul Afacerilor Externe în urmă cu patru ani și ocupa și funcția de consilier de imagine la sediul central al partidului. Averea ei a fost pusă la bătaie pentru binele partidului și se vede că nu degeaba!

          Cocuța mea e săracă lipită, dar e totuși frumoasă foc! Eu ce să ofer partidului? Serviciile mele de bufon și cameleon au fost suficiente până aici. Noroc mare pe mine cu șeful! M-a descoperit, imediat ce am reușit să o angajez pe Cocuța! Dacă pleacă șeful...

          – La ce te gândești, Zărzărică? Lasă calculele pe seama mea! La cât e de prezentabilă Cocuța ta, sigur vom deschide o ușă mai sus și pentru tine! Zarurile au fost aruncate. Politica te face cameleon! Metamorfozează și pe cel mai cinstit om, care vrea cât mai sus.  Metamorfoza însă durează mai puțin, dacă ai o nevastă frumoasă.

          În loc să mă luminez la față, m-am întristat. Șeful avea dreptate. Când intri în politică trebuie să joci până la capăt. Ce-i până la urmă politicianul? Nu e om, e un bufon pe care partidul și interesele îl transformă în cameleon.

          Gândul m-a dus instantaneu la mama, care mă crescuse cu frica lui Dumnezeu și care mă învățase să fiu om în orice împrejurare. Ochii mi s-au umezit. Ce-am fost și ce-am ajuns!? Viața asta te face din om, neom. Ce-ar zice mama, dacă ar ști cum am ajuns aici?!

          Îl priveam pe șefu' și pentru prima dată, după mult timp, parcă nu mai eram la fel de relaxat.

          Șeful m-a simțit și m-a întrebat râzând:

          – La ce te gândești, Zărzărică?

          – La mama, șefu'!

          – Las-o în pace, săraca! Dumnezeu s-o ierte! Nu o amesteca în problema asta. În politică nu ai mamă, nu ai tată, Zărzărică, indiferent de ce parte a baricadei ești.

          Avea dreptate! În suflet m-au năpădit amintirile copilăriei: prima zi de școală și încurajările mamei, primul premiu și ochii mamei plini cu lacrimi de bucurie, admiterea la liceu și la facultate, căsătoria mea cu Cocuța...  Am fost un copil bun și ascultător, iar mama se mândrea cu mine. Ce-ar zice mama, dacă m-ar vedea acum?!...

 

 

        24. Prețul

         

          Autobuzul ,,deșălat” trosnește din toate încheieturile, atunci când pornește la drum. Călători sunt destui, cât să îl apese, ca o cocoașă grea, încât nu pot fi niciodată prea siguri că îi va duce la destinație. Sau la destinații, fiindcă pe traseu se mai află vreo două sate.

          Ea nu are bagaje atât de voluminoase, așa cum au majoritatea călătorilor, și le instalează pe intervalul dintre cele două rânduri de scaune, să îngreuneze circulația! Ea, Mira, are doar o gentuță, agățată pe umăr, și ochi verzi cu cearcăne adânci. Găsește loc la fereastră și, când lumina soarelui îi inundă prin geamul zgâriat, culoarea ochilor capătă nuanțe albăstrii.

          Privește în gol câmpul uscat de secetă. Din loc în loc, covorul arid este întrerupt de fâșii de verdeață fiindcă grâul, deși însetat, își cere dreptul la viață și ,,se descurcă”, așa cum poate, cu stropii de rouă. Din loc în loc sunt fâșii negre, acolo unde au ieșit biruitoare tractoarele din încleștarea cu încăpățânarea pământului și au reușit să pregătească terenul pentru ca mici semințe să își poată duce lupta pentru viață.

          Din difuzoare se împrăștie muzică, întreruptă de știri despre război, despre oameni dezrădăcinați și case distruse și pustiite.

          Din nou, a sunat-o un potențial cumpărător.

          Din nou, trebuie să spună ,,prețul”.

          În nici cinci minute de mers de la stația de autobuz, ajunge la destinație. Lângă portița dădrăpănată, omul o așteaptă. Împinge portița cu o forță la care nu te-ai aștepta din partea unei femei micuțe, plăpânde. Urcă poteca pe care pașii o cunosc fără a mai avea nevoie de a fi îndrumați de privire. Deschide lacătele și îl poftește pe om să viziteze casa.

          Mira se așază pe un scăunel fiindcă, deși nu pare să aibă motiv, se simte vlăguită. Verdele ochilor este, acum, întunecat. Cu verdele acesta și cu ochii minții aude vocea mamei. Țipă, în camera de la drum, din cauza loviturilor pe care le primește. După un timp, bufniturile pare că încetează, nu se mai aud. Mama iese apoi și, din ochii albaștri, din care ea, Mira, se așteaptă să curgă șiroaie de lacrimi, ies raze de soare, îndreptate către ea. O prinde de mână și ies în curte. Mama o așază în leagănul dintre vișinari:

          – Hai, să te dau huța! Până sus, sus, la cer!

          Tatăl, ieșit în urma lor, le privește, râzând. Cu un râs care nu arată bucurie, sadic și hidos.

          Mira știe. Știe că, deseori, ,,bărbatul trebuie să-și mai bată nevasta, să nu și-o ia în cap!”. Iar tatăl său este un fidel reprezentant al celor ce și-au însușit principiul...

          Și Auraș știe. Mai mare decât Mira cu cinci ani, fratele o zbughește pe ușă, coboară poteca și iese, trântind cu furie ușa în urma sa. Părea că așa se născuse, cu furie, așa cum a și trăit. Atât cât a făcut-o. Se întorcea acasă tocmai seara, târziu, nimeni nu știa pe unde umblă, cum se hrănește sau pe unde se joacă.

          – Camerele ar fi destul de mari, spațioase, luminoase! Doar că este mult de investit aicea, fiindcă pereții, chiar dacă sunt din cărămidă arsă, nu sunt îngrijiți, încărcați și nici tencuiți!

          – Da, pereții nu sunt îngrijiți, îi răspunde...

          Ei vizitează, în continuare. A venit și o femeie, zice că-i nevastă-sa. Ei vizitează și comentează. Mira se înalță în leagănul dintre vișinari, până sus, la cer!

          După ce tatăl murise, mama a trebuit să plece din casă, fiindcă Auraș, cu toată furia acumulată în suflet, nu a știut ce altceva să facă, și a revărsat-o tot asupra mamei. Și Mira plecase, dar ea a încercat să închidă furia în camera de la drum. Cu multe lacăte o zăvorâse! S-a mai întors doar de câteva ori: atunci când a trebuit să-ți ia rămas bun de la mama, care a tras obloanele peste ochii aceia atât de albaștri. Și încă de câteva ori, când a pregătit casa, pentru a-l putea adăposti pe Auraș, întors de pe meleaguri străine, să-și poată afla sfârșitul. Îl îngrijise cu tot ce a putut.

          Nevasta îl cicălește pe bărbat, nu se hotărăsc dacă le place casa, ori nu!

          Ea privește, din balansul leagănului, grădina, și caișii, și prunii, și casa, când leagănul este jos; cerul, și ochii mamei, când leagănul o aruncă în sus.

          Mai are de împlinit vreo două pomeni, pentru Auraș, pentru a ajunge și el alături de ceilalți. Casa se va prăbuși, ca multe altele din sat, și trebuie vândută. Iar ea, acuma, trebuie să spună un preț. Și nu știe care ar putea fi acesta!

          O trec fiori, oprește zborul.

          Cei doi au terminat vizita.

          – Este cam scump, să știți! Cu banii ăștia, luăm o casă mai bună, mai aranjată, poate și cu etaj, cu ceva utilități... Și curtea este prea mare,  o să fie destul de mult impozit de plătit... Poate vă mai gândiți, să mai lăsați ceva la preț!

          Zăvorăște lacătele. Încuie portița. În drum, o oprește vecinul de la vale:

          – Mira, vrei să vinzi? Spune-mi și mie un preț, că ar vrea și soră-mea să cumpere, să se mute aici, lângă mine! Și, are destui bani, cât ceri, atâta îți dă!

          Îi spune, și lui, prețul.

          Pleacă spre stația de unde ia autobuzul care o va duce la casa ei. În micul orășel, are o căsuță drăguță, cochetă, unde o așteaptă soțul care nu, el nu știa că bărbatul trebuie să-și mai bată nevasta, să nu și-o ia în cap!”.  El o ascultă, o privește în ochii, acum, verde-crunt. Știe că Mirei îi vine greu să accepte înstrăinarea casei, cu toată durerea pe care o adunase acolo, dar și cu toată copilăria ei. Știe că din această cauză nu poate vinde.

          – Ai hotărât prețul? 

          – Da, am hotărât!

*

          Autobuzul ,,deșălat” trosnește din toate încheieturile. La fereastră, Mira se gândește la un preț: Ce preț să stabilească? Al copilăriei, al vieții sau al uitării?

Poeziile participante AICI

vezi aici Partea I
vezi aici Partea a II-a
vezi aici Partea a III-a
vezi aici Partea a V-a
vezi aici Partea a VI-a

Vizualizări: 230

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prezentul și vecia a utilizatorului Munteanu Manuela
cu 22 minute în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog Prezentul și vecia a lui Munteanu Manuela
cu 25 minute în urmă
Utilizatorului Ada Nemescu îi place postarea pe blog iubirea naște... a lui Emil Dumitru
cu 38 minute în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog iubirea naște... a utilizatorului Emil Dumitru
cu 38 minute în urmă
Ada Nemescu a contribuit cu răspunsuri la discuţia Unde se duc iubirile când mor! a utilizatorului Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Nimicuri viscolite a lui x
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Trecut-au anii a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului nicolae vaduva îi place postarea pe blog Poiana foșnirea și-a stins a lui gabriel cristea
cu 11 ore în urmă
Lui Emil Dumitru i-a plăcut fotografia lui Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Lui Emil Dumitru i-a plăcut fotografia lui Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Lui Emil Dumitru i-a plăcut fotografia lui Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prezentul și vecia a utilizatorului Munteanu Manuela
cu 13 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din text în text a utilizatorului Monica Pester
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog Din text în text a lui Monica Pester
cu 13 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prezentul și vecia a utilizatorului Munteanu Manuela
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Floare Arbore îi place postarea pe blog Prezentul și vecia a lui Munteanu Manuela
cu 13 ore în urmă
Emil Dumitru a contribuit cu răspunsuri la discuţia Unde se duc iubirile când mor! a utilizatorului Ada Nemescu
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Munteanu Manuela
cu 15 ore în urmă
Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog născociri a utilizatorului Dinca Valerian
cu 15 ore în urmă
Munteanu Manuela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Prinde-mă! a utilizatorului Munteanu Manuela
cu 15 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor