Proză (VI) - Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția a II-a, 2022

[Vasilisia Lazăr]

        33. Cu lupii

 

          Moş Tache cânta la vioară de când se ştia, vioara era umbra lui, oricând şi oriunde ar fi mers. Nu-şi amintea când i-a fost pusă în braţe această regină, știa însă că vinovat de această răspântie a vieţii sale era bunicul dinspre tată, vechi lăutar cunoscut în toate satele, nelipsit de la nicio petrecere în mijlocul prostimii. Bunicul i-a pus vioara în mână, el l-a învăţat ceea ce ştia, el îl lua peste tot ca să deprindă dedesubturile şi tainele cântării în mijlocul norodului. Moş Tache nu şi-a urât bunicul, însă nici nu l-a iubit. Nu l-a urât, copil fiind, când ar fi vrut să se joace cu ceilalţi țânci, dar în locul jocului şi al libertăţii, bunicul îi scăpa câte-o palmă - şi avea mâna grea -, îi trăgea câte-o urecheală zdravănă, ori îl croia cu varga peste degete când băiatul nu reuşea să atinsă performanţa cerută de maestrul său. Numai Tache şi perna lui răpănoasă ştiau de lacrimile şi suspinele tăinuite şi bine ferecate în sufletul lui de copil nefericit. Pe lângă asprimea bunicului, mai îndura şi răutăţile băieţilor mai mari, care i-au şi pus o poreclă pe măsură: Scripcă dogită.

          Când se făcu mai măricel, bunicul începu să-l ia cu el pe unde se ivea câte o cântare. Prima ieşire în lume îl îngrozi, îl îmbolnăvi aproape, două nopţi avu coşmaruri şi fu scuturat de friguri. Treptat însă, se obişnui şi cu crâşma din sat şi cu muşteriii. Îl cam usturau ochii de la fum, îl dureau şi ghionturile muşteriilor, dar se deprinse uşor cu toate, bunicul avusese dreptate că nimic nu se compară cu şcoala vieţii şi cu orele în mijlocul beţivilor. Învăţa şi cum să-i păcălească, când nu ştia vreun cântec cerut de ei, şi cum să le ajungă la suflet scârţâindu-le la ureche, dacă vedea că încep să lălăie vreun refren vechi. Nu-l mai impresionau nici lacrimile de crocodil ale muşteriilor pe jumătate amorţiţi de vinul tulbure pe care cârciumarul li-l turna din belşug, ca ei să nu mai ştie de ei şi să-i poată încărca la plată, ori să-i treacă pe caiet, spre bucuria nevestelor care îi spurcau şi-i mai croiau câteodată şi cu coada măturii. Nu-l ura pe bunicul său nici atunci când acesta se îmbăta mai avan ca toţi beţivii, iar el, copil firav, îl târa până acasă cu greu, crezând că i se dislocă umerii, de parcă ar fi cărat toată ziua pietre de moară.

          Nici nu-şi iubea bunicul. Nu l-au impresionat nici lacrimile bătrânului la serbarea de la şcoală, când tot satul, adunat pe băncile anume aşezate în curte sub nucul umbros pentru această zi, l-a aplaudat şi l-a lăudat bătându-l uşor pe umeri. Bunicul îşi tot muşca mustaţa să nu-şi trădeze emoţia, dar Tache se prefăcu a nu observa. Nu-l iubea, nici când îl lăuda ca pe un copil talentat, nici pentru că i-a cumpărat vioara dintr-un un târg din satul vecin, târguindu-se ca de ceasul morţii cu ţiganul negustor, nici pentru că l-a învăţat tot ce ştia, nici pentru că l-a scos în lume. Se bucura numai, cum se poate bucura un copil, atunci când îl lua la vreo nuntă, nu numai pentru a o vedea pe mireasă - era fascinat de mirese -, ci pentru că acolo putea şi el să se sature de borşul de găină şi de găluştele învelite în viţa de vie de către babele ştirbe care-l alintau ca pe propriul nepot. Tot la nuntă a învăţat cum să intre pe sub pielea nănaşului, care îl răsplătea cu un gologan, iar el avea cu ce să-şi cumpere bomboane, din zi în zi fiind un lăutar tot mai bun, lăsându-l cu mult în urmă pe bunicul său. O făcea zâmbind discret în colţul gurii, iar bătrânul se entuziasma şi-i strângea mâinile şi i le scutura bucuros.

          Reuşi şi bătrânul să-l emoţioneze, şi asta se întâmplă în ziua morţii lui, când stând lungit în patul suferinţei, cu chipul părăsit de culoare, îl rugă să-i cânte ceva. Tache scoase cu mâini tremurânde vioara din cutia ei şi-i cântă omului care-l învăţase totul, cu atâta pasiune, de parcă i-ar fi cântat unui sfânt. Şi bătrânul lăutar se stinse lin, pe nesimţite, aşa cum un prunc adoarme legănat în braţele mamei lui.

          Tache rămase numai cu vioara. Şi vioara îi fu cea mai bună tovarăşă, care nu l-a minţit şi nu l-a dezamăgit niciodată. Ajuns un tânăr frumuşel, vioara îl ajută să-şi ia ţoale noi, să mănânce o bucăţică bună. Mai târziu, vioara îl ajută să-şi ridice o casă, şi cum nu era băutor, se însură cu o fată frumoasă şi de neam bun care îl ferici dându-i prunci sănătoşi şi isteţi. Şi nu era nuntă, botez, ori horă în sat, la care să nu fie chemat.

          Odată auzise pe un unchieş sfătos spunând: „Rugaţi-vă să nu treacă timpul prea repede”. Însă oricât s-ar fi rugat Tache, şi timpul lui trecu. Ajunse acum la anii la care fusese cândva bunică-său. Venea Crăciunul, iar flăcăii din sat organizau mare bal cu ocazia aşteptatelor sărbători, aşa că ei l-au rugat să cânte şi pentru tinerii cărora abia le dădeau tuleile, și pentru fetele sfioase, şi pentru mamele lor, care abia aşteptau să le vadă măritate. Baba lui l-a sfătuit să stea liniştit acasă, că-i iarnă grea, iar tinerii ăştia sunt cam obraznici. Dar el îşi spuse că, totuşi inima îi dă ghes să se ducă, că până la anul e vreme lungă şi cine ştie…

          Sala de bal de la Căminul cultural era ticsită de lume,  în ciuda zăpezii de afară. Din când în când, câte un fecior care organizase jocul, era nevoit să stropească cu apă duşumeaua, căci colbul se ridica spre tavan de la atâta joc. Nu degeaba trecuse postul, flăcăii erau mai înfierbântaţi, iar fetele mai îmbujorate.

          Pe la miezul nopţii, undeva în fundul sălii se iscă mare zarvă. Doi tineri prea înfierbântaţi, nu de joc, ci de băutură, se încăierară, tot mai avan, cărându-şi la pumni şi apoi la picioare, pe unde se nimerea. Fiecare dintre ei avea tovarăși care le-au sărit în ajutor, apoi li s-au alăturat alţi gură cască, astfel încât nu se mai ştia care cu care se bate, care de la cine a primit una zdravănă în coaste. Nici nu ştiau pentru ce se bat, doar geamurile se făceau ţăndări și scaunele zburau pe deasupra capetelor. Mamele şi-au luat repede fetele şi au plecat acasă, cei cu ceva minte s-au grăbit spre ieşire cât de repede au putut, în sală rămânând numai cei care se credeau într-un ring de box.

          Plini de sânge şi cu hainele sfâşiate, la un moment dat, ca la o apăsare de buton, toţi se răzvrătiră împotriva lăutarilor:

          – Da’ voi de ce nu cântaţi, mama voastră de ţigani!

          – De-asta vă plătim, ca să vă holbaţi pe pereţi?

          Şi începu o ploaie de înjurături şi de ameninţări la adresa muzicanţilor, de parcă aceştia ar fi fost vinovaţi de capetele lor sparte. Lui moş Tache nu-i mirosi a bine, se gândi să-şi strângă repejor vioara, să nu încapă pe mâinile golanilor, apoi se strecură ca o umbră afară, în gerul năprasnic ce apăsa umerii Crăciunului.

          Moş Tache îşi îndesă bine cuşma pe urechi, îşi ridică gulerul şubii şi porni pe jos, prin noapte, spre casă. Cinci Km nu este foarte mult pentru un om ca el, deprins cu toate. Şi-apoi, drumul acesta l-a făcut de atâtea ori singur. Mergând pe jos se va încălzi, luna şi zăpada îi vor lumina calea. Ei, Doamne-ajută! Şi făcând o cruce mare, porni. Scârţâitul de sub încălţări îi ţinea de urât. Gândul îi zbură acasă, la aşternutul călduros şi la baba lui care bine îl povăţuise să nu se ducă la afurisitul ăla de bal.

          Pe la jumătatea drumului, cum era cufundat în gândurile-i, i se păru că zăreşte o umbră, se opri, ascultă cu atenţie, se uită în toate părţile, dar nu zări nimic. Pesemne că fusese doar o părere. Dar nu făcu decât câţiva paşi, când altă umbră se strecură pe-aproape… Când înţelese ce se petrece, îi îngheţă sângele în vene. Lupii… Analiză rapid situaţia: ce arme avea asupra lui? Doar vioara. Se uită de jur împrejur pentru a găsi un refugiu. Îl găsi, un copac singuratic pe marginea drumului. Nu era departe, la câţiva paşi. Slavă Domnului că luna era în acea noapte lampa salvatoare a unui suflet singuratic. Ştia că nu trebuie să o ia la fugă, aşa că scoţând tot felul de urlete şi chiuituri, demne de sărmanii găzduiţi la Socola, înainta pas cu pas, ca un copil şovăielnic ce ştia că salvarea lui de la o pedeapsă sigură pentru poznele făcute era pătuţul de lângă peretele văruit.

          Ajunse la copacul salvator tocmai când lupii micșorară cercul în  jurul lui, zbârlindu-şi părul, mârâind şi arătându-i colţii, ca el să înţeleagă cu cine are de-a face. Sprinten ca un flăcău ce sare pe fereastra mândruţei, se prinse de o creangă şi se aburcă pe dată sus, cât mai sus, pe o creangă destul de groasă, încât să susţină greutatea trupului său ostenit. Se sprijini cu spatele de trunchiul îngheţat şi îşi aşeză în aşa fel picioarele, să stea cât mai bine, ca într-un fotoliu lângă soba în care trosneau buştenii. Lupii se purtau acum ca nişte căţei care şi-au pierdut osul, rodeau cu dinții coaja copacului, zgârâiau cu ghiarele trunchiul gros, săreau, se învârteau de jur împrejur, ba se mai şi încăierau între ei, parcă reproşându-şi unul altuia eşecul unei mese garantate. Moş Tache se gândi că până dimineaţă mai sunt ceasuri bune, iar el nu-şi poate permite luxul de a înţepeni de frig, ori de a adormi, ca nu cumva să cadă din culcuşu-i improvizat, chiar în mijlocul fiarelor lihnite de foame. Se uită o vreme la stele, încercând să le dea nume de oameni, aşa cum face înfumuratul ăla de la primărie, când trece în registrul său soios încă un prunc de curând venit pe lume. Începu să caşte. Apoi începu să vorbească cu jivinele, ca un savant în faţa unei săli pline, gata să-i absoarbă vorbele pline de înţelepciune.

          – Ce să vă fac, dragii moşului?! Eu vă cred că vi-i tare foame, dar credeţi-mă că n-aveţi ce face cu unul ca mine. Mai mare osteneala şi chinul să mâncaţi pe unul ca mine! Şi-s slab, vai de păcatele mele, numai pielea şi ciolanele! Carnea ce-o mai am, e tare ca o talpă de opincă, searbădă şi fără saţ, degeaba v-aţi toci colţii cu ea.

          Lupii parcă l-ar fi înţeles, se aşezară în cozi şi începură să urle care mai de care, pe mai multe voci.

          – Staţi măi, oleacă, că dacă-i pe-aşa, apoi hai să ne-ntrecem la cântat!

          Scoţându-şi vioara, începu să cânte cum nu mai cântase nicicând, vesel şi plin de viaţă, de parcă n-ar fi stat într-un copac, ci pe cea mai mare scenă, de parcă n-ar fi cântat pentru lupi hămesiţi, ci pentru fecioare neprihănite flămânde de dragoste, de parcă deasupra creştetului nu ar fi fost stele, ci candelabre strălucitoare dintr-o sală de spectacol. Cânta moş Tache şi urlau lupii, iscându-se o zarvă şi o hărmălaie, ca la începutul unui mare concert, când orchestra îşi acordează instrumentele. La un moment dat simţi că începe să obosească, iar degetele nu şi le mai simţea. Nu-i mai ardea de joc şi voie bună, aşa că zise una de jale, ca la înhobotitul miresei gata să-şi părăsească casa părintească. Ori că lighioanelor nu le plăcu, ori că se pregăteau zorii să-şi facă cunoscuta datorie, nu ştiu, dar lupii, unul câte unul, începură să se îndepărteze de copacul salvator.

          Ultimul rămase lupul cel mai mare, poate cel mai bătrân, poate şeful haitei, de parcă ar fi vrut să se asigure că tovarăşii săi nu-l înfulecă pe moşneag fără să-l invite şi pe el la ospăţ.

          În zare începură să se audă clopoţei, mai tare, tot mai tare, mai aproape, tot mai aproape. Moş Tache tresări: erau oare cete de îngeri plecaţi la colindat în ziua de Crăciun? De după culme se apropia o sanie. Oamenii, înfofoliţi în cojoace groase de oaie, s-au crucit văzând cum vestitul lăutar a rezistat o noapte ca asta în mijlocul lupilor şi cum nu l-a dat gata gerul, care aproape îl înţepenise. Au întors sania din drum şi l-au dus acasă, întrând buluc pe uşă, aşezându-l pe patul de lângă sobă. Baba lui îi aplică o frecţie de zile mari, îi dădu să bea o gură de rachiu fiert cu boabe de piper, sprijinindu-i capul înfierbântat, apoi îl înveli binişor cu oghealul, ca să-i încălzească ciolanele bătrâne. Afară începu să ningă bogat şi liniştit ca o poveste, povestea lăutarului care a cântat cu lupii într-o noapte de Crăciun.

        34. Eu le simt cum se încovoaie

                                     

          Ce s-ar întâmpla dacă am fi cu toţii sinceri şi am spune ce gândim? Aţi spune că faceţi asta, că sunteţi sinceri, că nu vă ascundeţi de nimeni şi nimic. Aşa este, dar acele gânduri care vă apasă cel mai mult fragmentele dureroase, apăsătoare, riscante o dată ce ar fi împărtăşite… Unde rămân?

          Le purtăm cu noi şi o să o facem întotdeauna deoarece ne este frică, deoarece unele lucruri sunt menite să rămână doar în adâncul nostru. Noi le-am dat menirea asta şi totuşi, ce s-ar întâmpla? S-ar prăbuşi soarele? Am muri înecaţi în apele oceanelor, s-ar cutremura întreg pământul, ne-am omorî unii pe alţii, ne-am mânca de vii? Sau chiar ar fi atât de multă dragoste în lume încât ar arde precum vulcanii? Ne-ar exploda tuturor inimile pătimaşe, doritoare şi am fi toţi sugrumaţi de atâtea mângâieri şi dorinţe ascunse atunci pătrunse? Am fugi în stânga şi-n dreapta să spunem ce ne debitează mintea ? Am urla la orice om sau muscă sau animal de pe stradă, nu ne am mai auzi de atâtea blesteme şi necazuri sau de atâta dragoste şi dezmierdare? Ne-am îmbrăţişa toţi unii cu alţii, ne-am strânge mâinile cu putere, fără să mai ţinem cont de niciun fel de bariere, de cine suntem şi cum suntem sau ce vrem să devenim, de culori sau vise sau feluri de a zâmbi…

          Am fi toţi unul. Am avea curajul să spunem fiecare gând frumos, să împrăştiem tandreţe în jur, şi nu simple firimituri? Lacrimi de fericire ar surpa pământul, am zbura aşa cum ne duce gândul. Sufletul ne-ar fi atât de uşor de citit căci toate ale sale ar fi libere, gata să fie simţite şi auzite de alţii, care le-ar păstra la rândul lor şi ar răspunde la fel, cu ochii strălucind, cu corpul fremătând. Toţi am surâde şi chicoti. Ne-am uni cu acele trupuri la care am râvnit atâta timp şi n-am avut curajul s-o spunem, să ne lăsăm urmele şi amprentele şi amintirile. Ne-am înmuia nu doar sub privi, ci şi prin cuvinte, cu care ne vom dezmierda ştiind că niciun filtru nu le apasă, corectează sau cenzurează. Am ştii că nimic nu le-a putut opri din a ajunge la noi. Aşa am avea cu toţii tot ce ne-am dorit vreodată, tot ce am visat şi ce n-am avut curajul să visăm. Abia atunci ne-am pune sufletul pe tavă iar lumea s-ar îmbuiba din el, din tot ce am fost şi suntem şi vom fi.

          Sau fulgerele se vor prelinge din bolta cerească necontenit şi vor ucide totul în calea lor? Va fi o moarte lentă, curenţii vor trece prin toate celulele noastre, amorsându-ne existenţa, ştergându-ne de pe faţa pământului într-un mod dureros. Ne-am văita de durere şi n-ar fi nimeni să ne salveze căci toţi ne am urî, ura n-ar mai avea oprelişti şi ne-ar duce în abis. Ne-am detesta cum acum nici nu ştim că am putea. Tot veninul din noi s-ar revărsa peste tot ce lumea a cunoscut. Ne-am scoate unii altora ochii, ne-am smulge părul din cap, ne-am rupe oasele fără milă, ne-am răzbuna pe orice vietate ce ne stă în cale pentru negura zilelor noastre. Am prăbuşi clădiri, ne-am arunca din înălţimi unii cu alţii, unii peste alţii, niciodată unii pentru alţii. Ne-am destrăma abia după ce ne-am distruge şi n-ar exista niciodată o cale de întoarcere. Nimeni n ar ştii ce-i iertarea, nimeni n-ar avea nevoie să repare ceva ce-n umbra sa îi poartă doar ranchiună. Nimeni nu s-ar chinui să mintă şi să muşamalizeze sentimente pentru clipe de fericire inerte, pentru săruturi ce n-au pic de adoraţie într-însele, ce poartă chipul trădărilor, greşelilor nesfârşite, ce ne poartă mintea în locuri ce atunci ar fi descoperite. Toate locurile în care ne-am ferit vreodată să ajungem, spre care ne-am abţinut să nu pornim, atunci ar fi ceea ce ne-ar face să ne iubim existența, să ne împlinim. Aia ar fi poate iubirea, duşmănia ce ne a tăiat respiraţia zi de zi. Faptele noastre ce stau între ea şi al lumii sfârşit.

          Am fura, ne-am sfâşia, ne-am rupe hainele şi carnea, ne-am călca în picioare râzând în hohote, ne-am stinge ţigările de limbi şi de pielea învineţită. Nu ne-am mai abţine din a scuipa, din a lovi, din a sparge, din a trânti, din a otrăvi, din a omorî, doar pentru acel impuls de moment, pentru clipa aia-n care ochii ţi se înnegresc şi pumnii ţi se încleştează. Ne-am spinteca în neştire, ne-ar plăcea atât de tare… Hidoşi, schimonosiţi, cum ne-a fost menit.

          N-am mai avea nevoie de niciun fel de iubiri, căci satisfacţia de a urî ar fi mai mult decât suficientă. Asta ne-ar ţine în viaţă, tot asta ne-ar ucide. Am fi toţi monştri pe care-i arătăm cu degetul acum, dar de ce să ne numim monştri, dacă asta-i ceea ce ne dorim de fapt? Demență, nebunie, în final iubire? Batjocora, ponegrirea, defăimarea, înjosirea ne-ar stârni plăcerile pe care noi, limitaţii zilelor noastre, le numim inumane. Dar dacă asta ar fi, sau este, tot ce avem nevoie? Tot ce ne lipseşte acum şi nu ştim de ce, căci credem că facem totul bine, dar nu trec minutele fără să ne abţinem din a trăi. Atunci ne-am întregi, am țipa şi speria, ucide, mutila tot ce mişcă şi ţipă din toţi rărunchii la rândul său. Ne-am scufunda, ne-am îngropa, ne-am da ultimele suflări, niciunul dintre noi n-ar scăpa. După toate acestea va rămâne tăcerea. Vijeliile nu s-ar potoli, frunzele moarte, florile uscate, animalele fără capete, trupurile însângerate ar acoperi urmele de paşi ce au fost cândva apăsaţi, târâiţi să săvârşească toate minunile lumii. Frumoasa noastră lume, continua noastră plângere. Ultimele gemete şi suspine, vorbe spurcate, dar ce au fost mereu adevărate…

          …şi apoi tăcere. Nimeni n-ar mai putea să mai împroaşte vreodată vreo emoţie mişeleasca. N-ar mai avea cine. Uraganele ar smulge totul în urma lor, dar ura va pluti în aerul rânced pe vecie. Până ce universul se va frânge.

          Pământurile își vor aduce aminte în ziua cea de apoi ce au fost cândva şi ar începe să cânte, să-şi plămădească odorurile, dar degeaba vor fi fost toate. Lumea s-ar fi sfârşit în doar câteva clipe, ar fi meritat? Pentru adevărurile noastre, pentru libertate, pentru simţirile ce ne poartă departe? Atunci am fi fost, în sfârşit, tot ce ne-am fi dorit să fim. Merită?

          Cum ar fi dacă lumea n-ar fi aşa cum o ştim, o amestecătură între bine şi rău, o iluzie a cruzimii împletită cu atingeri calde? Oameni nemiloşi şi oameni de inimă, cumsecade, plutind într-o normalitate iertătoare? Ne mai separă ceva în afară de acest zid al conştiinţei atât de greu şi atât de uşor de spart deopotrivă? E doar o linie subţire între noi şi noi. Nu vom afla niciodată, nimic din toate ce le am înşirat nu se vor întâmpla vreodată.

          Dar dacă? Ce s-ar alege de noi? Ce s-ar alege de tine? Ce ai face cu tot ce ascunzi acum în tine şi de tine? Ce s-ar întâmpla dacă a-i da viu grai chemărilor tale?

          Dar dacă? Le auzi? Le simți cum se încovoaie?

          Acum, pleacă!

          Da, tu să pleci. Ele n-or să dispară niciodată.

        35. Șarpele

         

          Biserica Neagră, pasăre de noapte cu aripile desfăcute, arăta precum un obiect ceresc spânzurat de boltă. Oamenii stăteau închiși în case, ascunzându-se de căldura înăbușitoare. Doar un lătrat îndepărtat al unui câine dădea de înțeles că exista viață în acel loc. Altfel, satul ar fi părut părăsit.

          Pitit printre bălării, un nepoftit scruta împrejurimile, căutând cu ochii pe cineva. La mică distanță de biserică, se putea vedea un cimitir. O tânără pășea printre morminte, sprinten, aidoma unei căprioare, nepăsătoare în fața căldurii. Ierburi sălbatice îi agățau fusta, vrejuri viclene îi împiedicau mersul, aerul încins îi tăia răsuflarea, dar nu se oprea. Țintirimul vechi nu mai fusese curățat de mulți ani, morții fuseseră uitați, iar vegetația îmbrăcase criptele în haine verzi de sărbătoare. Niciun suflet prins între scândurile putrezite nu-i bântuia pe cei vii.

          Laura se opri deodată, privind cavourile. Zări crucea de granit aproape dărâmată, roasă de ploi, pe care stătea scrijelit, săpat de mâini dibace demult moarte, numele unui strămoș.

          Urmări inscripția cu degetul arătător, citind numele aproape șters al defunctului. Solomon, unul dintre stâlpii religiei lor, părăsise Congregația, fiind îndrăgostit de-o femeie necurată. Congregația l-a alungat, familia l-a renegat, toată lumea l-a considerat mort, deși trăia.

          De ce s-o fi încurcat cu Ursăreștii, sălbaticii veniți din câmpiile pustii, ai căror strămoși se îmbrăcau în blănuri de urs, dănțuind în jurul focului? Nu se știa cum a sfârșit Solomon, iar acest lucru o muncea. Curios, l-a visat de câteva ori, înconjurat de flăcări. Nu părea a fi în suferință, iar asta o tulbura. Poate se afla în iad, pentru că-și trădase credința, poate sufletul lui era captiv în lumile zeilor cu fețe de animale. Cine-ar fi putut ști?

          Umbra care o urmărea de la o vreme rămase nemișcată, ascunsă îndărătul unui copac scorojit, care ținea loc de semn. Cu ajutorul acelui copac, Laura găsea mereu calea spre locul de odihnă al strămoșului. Fata deschise portița ruginită, ieși din cimitir, apoi plecă spre stejarul falnic cocoțat pe Dealul Zânelor.

          Soarele nemilos scălda câmpia în valuri de fierbințeală. Creștetul acoperit i se cocea ca o plăcintă cu mere în cuptor. Până și răsuflarea îi ardea. Dar fiind căpoasă, nu avea de gând să dea înapoi. Grăbi pasul, visând cu ochii deschiși la clipa în care se va răcori sub stejar. 

          Călcă ușurel, ocolind cu pricepere mușuroaiele și movilele. Aerul zumzăitor ascundea cu ușurință zgomotul făcut de urmăritor. Laura nici măcar nu bănuia că este pândită de atâta timp.

          Gâfâind, cu fruntea acoperită de sudoare proaspătă, tânăra ajunse în cele din urmă în vârful dealului, locul de unde putea vedea întreg satul. Vântul, care păruse anemic până acum, șuiera printre frunze, alinându-i pielea înfierbântată. Fata se întinse pe-un petec de iarbă, ostenită, admirând soarele care se juca printre crengi. Pământul păstrase amintirea jurămintelor fierbinți făcute sub coroana stejarului-rege. Acesta era locul unde se adunaseră dintotdeauna cei care se iubeau. Gândurile fetei erau departe, până acolo unde puteau să ajungă, adică dincolo de orice hotare închipuite de oamenii chitiți mereu pe împărțit.

          Fără să știe, prezența ei deranjase un vechi locatar, care ieși curând de sub pietrele ce-i slujeau drept casă. Acesta privi curios omul tolănit pe teritoriul său, care n-avea nicio grijă pe lume. Drumul îi era tăiat. Târându-se sub greutatea propriului blestem, vietatea cenușie, umedă și lipicioasă, se undui pe lângă fată, voind să plece spre râu. Mâna fetei căzu întâmplător lângă capul șarpelui, care începu a sâsâi, speriat. Laura țipă scurt, după care sări în picioare.

          – Ajutor!

          Alarmat de strigăte, cel care o urmărea ajunse pe dealul cu pricina din câteva salturi. După o cercetare rapidă, bărbatul înțelese amenințarea. Albă ca varul, cu mâinile și picioarele încleștate, nefiind în stare să fugă, Laura fu martora unei scene stranii. Bărbatul prinse șarpele de coadă, fulgerător, fără nicio frică. Neputincios, acesta se arcui în aer, căutând să-l muște. Văzând paloarea fetei, salvatorul aruncă șarpele cât colo. Creatura drăcească, aproape la fel de înspăimântată ca cea umană, își croi cu repeziciune drum prin iarba deasă, ducându-se în treaba ei. Se auzi o voce groasă, caldă și hotărâtă:

          – Stai blând, domniță, e doar un șarpe străjer…

          Laura nu mai avea niciun strop de sânge în obraz. Înghețase, iar vinișoarele albastre de pe frunte o făceau să semene cu o statuie din marmură. Când străinul înțelese că nu-și mai putea reveni din groază, încercă s-o aducă înapoi.

          – Domniță, mă auzi? întrebă vlăjganul, scuturând-o de umeri.

          Părea plecată pe altă lume. Figura îi încremenise, ochii erau sticloși. Nu-i rămâneau prea multe de făcut. Prima palmă căzu cu milă. A doua fu mai strașnică, întrucât o trezi de îndată din spaima care o slăbănogise. Copila clipi, după care începu să plângă. Apoi se întâmplă ceva ce nici măcar el nu plănuise. Fătuca se agăță disperată de pieptul lui, întrebând unde-i șarpele, de parcă nu văzuse ce se întâmplase. Bărbatul o bătu ușurel pe spate, mormăind niște cuvinte care se voiau încurajări, repetându-i pe un ton liniștitor că șarpele plecase demult.

          – Fricoasă mai ești, adăugă salvatorul ei, pe un ton voios.

          Laura scoase nasul din cămașa străinului, rușinată, puțin încălzită. Simți miros vag de cal, amestecat cu esența unei plante aromate. Un miros cunoscut, pe care-l mai întâlnise cândva. Vocea lui… De unde o știa? Înălță fruntea, descoperind figura salvatorului.

          – Basil?

          – Basil, cel care scapă domnițe din gura balaurului, răspunse vânjosul, făcând haz de necaz.

          – Ce cauți aici?

          – Mă duceam spre grajduri, minți el. După care am auzit un strigăt.

          – Oh! Domnul te-a trimis la timpul potrivit!

          Biata de ea. Cel care le înlesnise întâlnirea fusese Diavolul. Mulțumită lui, fătuca îi era acum datoare vândută. Oare cum ar trebui să-l răsplătească? Rânji la acest gând.

          – Nu zici rău, da’ nu cred că Dumnezeul tău m-a trimis.

          – Dacă n-a fost Domnul, cine a fost?

          Copila era atât de crudă… Ochișorii ei nevinovați îi dădeau ghes să fie cinstit.

          – Benga.

          – Benga e un demon!

          – Da’ eu ce crezi că sunt, domniță?

          Fata trecu pe lângă el, voind să plece. Vlăjganul făcu în așa fel încât să-i răsară înainte, prefăcându-se că n-are loc. Laura simți cum i se taie picioarele, iar obrajii i se îmbujorară.

          – Plata.

          Laura rămase cu gura căscată.

          – Plata? Pentru că m-ai scăpat de șarpe?

          – Întocmai.

          – Tata îți va plăti oricât îi vei cere.

          Bărbatul izbucni într-un râs batjocoritor.

          – Nu-mi trebuie bani. Am altceva în gând.

          – Ce?

          – Dezgolește-te… Vreau să te văd înaintea lui Albulescu!

          Inima Laurei o luă în galop. Genunchii îi tremurau. Toată lumea știa povestea: ura dintre Albulești și Ursărești se pierdea în negura timpului. Nimeni nu-și mai amintea de la ce pornise acest război. Cele două clanuri se luptau pentru fiecare bucățică de pământ, pentru fiecare apă curgătoare sau copac. Pământul era scăldat în sânge și botezat cu blesteme. Bătrânii povesteau la gura sobei întâmplări cumplite, din vremurile în care neamul lui Basil reteza gâturile sătenilor și le înfigea capetele-n pari. Mândri de faptele lor ticăloase, făceau focuri mari în care ardeau leșurile nevinovaților, jertfe pentru dumnezeul lor întunecat.

          Basil nu-l avea la inimă pe Albulescu cel tânăr, ba chiar îl ura, din două pricini întemeiate: din cauza numelui său, dar și pentru că-i furase o femeie pe care-o dorise cândva.

          – Taică-tu știe că te drăgostești cu Albulescu?

          – Nu mă drăgostesc! se dezvinovăți fătuca.

          – Minți. Acum, dacă nu vrei ca Bartolomeu să afle ce faci seara pe malul râului, plătește-mă!

Frica fetei fu înlocuită de furie. Ridică mândră bărbia, hotărâtă să nu se vândă ieftin.

          – Higa se dă jos doar în casă, în prezența familiei. Higa nu se dă jos în fața străinilor!

          – Nu suntem decât noi și copacul ăsta bătrân. Mai vezi pe altcineva?

          – Cartea sfântă îmi interzice! Nu mă nenoroci!

          – Uite cum stă treaba: nu te duci acasă până nu-mi dai ce poftesc.

          Laura abia mai răsufla. Glasul neîndurător o înfricoșa. Făcu un pas în față, dar Basil o prinse de basma. Pânza mătăsoasă alunecă, rămânând în mâinile mișelului, care o strânse în pumn, plin de izbândă. O privi aproape fermecat. Pletele ei, cârlionți întocmiți de mâna spiritelor pădurii, aveau culoarea mierii. Amurgul scălda figura frumoasă a fetei într-o baie de aur. Mai văzuse ochi albaștri, dar aceștia erau însuflețiți de ceva care-i plăcea.

          Basil înghiți în sec. Simți cuiul din inimă răsucindu-se. Stârnise o furtună, iar natura își cerea obolul. Crezuse că dacă-i va atinge cinstea, trufia lui nemăsurată se va potoli iar imaginea fetei popii o să-l părăsească. Acum știa că nu putea să i-o lase lui Albulescu. Benga îi hărăzise așa.

          – Du-te acasă, spuse vicleanul, ceva mai domol, întinzând fetei basmaua.

          Mânuța ei se întinse neîncrezătoare, presimțind ceva. Basil îi prinse brațul firav în trecere, înfiorând-o.

           – Ascultă-mă, crăiaso… N-am vrut să te sperii. Când mi se iscă arșiță în piept, nu mai gândesc limpede.

          – Dumneata n-ai strop de rușine?

          – N-am. Până să vină rugina peste codru, vei fi femeia mea, anunță Basil, cu glas profetic.

          – Ești nebun!

          Basil privi spre buzele ei, roșii ca sângele. Privi cu poftă, cu gânduri necurate, în vreme ce mintea îi clocea un plan mârșav. Mai făcu un pas spre ea, dar fata se trase înapoi.

          – Fugi?

          – Ai sufletul negru… șopti Laura, cutremurată. Nu te plac. Stai departe, altfel o să suferi mânia tatei! O știi prea bine, Bartolomeu nu se lasă batjocorit!

          Basil zâmbi, nepăsător în fața vorbelor ei, lucru care o tulbură și mai tare. Simți o gheară în spate, o gheară care amenința s-o înhațe în orice clipă. Grăbi pasul, rugându-se în gând să nu-i taie iar calea. În urma ei auzi un râs ciudat, răutăcios, prevestitor.

          – O să ne mai întâlnim noi, domniță, fii fără grijă. O să ne mai întâlnim.

Poeziile participante AICI

Prozele participante AICI (partea I)

Prozele participante AICI (partea a II-a)

Prozele participante AICI (partea a III-a)

Prozele participante AICI (partea a IV-a)

Prozele participante AICI (partea a V-a)