Haiku (LXVIII)

Iarbă fragedă

Printre dale de bazalt –

Pe-alei doar fluturi

Haiku (LXVII)…

Se mlădie și azi în voie macii,
Asupră-le a soarelui trezvie –
Câmpia când se-ncinge, când îmbie,
În lutul reavăn adunând ortacii.

Acum, ca și atunci a ta povață
Punea pe gânduri pe mai toți tălmacii
Și tot ce mi-ai lăsat… azi mă răsfață.

Îmi prind o salbă de petale-n plete
Și beau nectarul strâns pe îndelete,

În tâmple-aud refrenul: „dii, viață...”.

încerc să mă-mpac cu tine

viaţă

poate aşa voi scăpa de stigmatul

primit la naştere

de mare damnat

gata oricând să fie trimis

spre Auschwitz…

o să mă aburc pe spatele tău

ca pe un măgar fără şa dârlogi samar

picioarele-mi prea lungi

n-au decât să se târâie prin ţărână şi spini

n-ai decât să mă…

Poetului Mircea Dinescu, cu reverență!

Chelnerii dorm, toții sfinții* zac sub masă,

Eu bat, blazat, în piuă, politica-mujdei,

Moartea citi ziarul și o zbughi la coasă,

Iar Pleșu mă așteaptă, de-o oră, la Bordei.

I-am copt, că-i pofticios, o tavă de eclere;

El zise două – să-și pună pofta-n cui!

Nu e destul? Și-apoi... am eu o părere,

Cum că le-ar da, momeală, îngerilor lui.

Chiar ieri îi povesteam…

Voi n-ați văzut cum focul chiar iasca o ațâță?

Nu moartea, ci scânteia-i dă tinereții flama.

Despicătorii  vorbei în sită-au strâns tărâță,…

ți-am zis femeie

dansează cu orfanul acesta

pe care l-am numit într-un moment de vagă inspirație

dumnezeu - înhămat la propriul car alegoric -

trage frâiele razelor pân-ajunge luna

în dreptul gurii

și se lasă mușcată

dorința de om

la balconul ceresc rufele tale adună soarele

pe care n-ai apucat să-l trăiești astă-vară

flancate de sfinți expropriați

cu pielea crăpată

de la brâu încotro nici minte nu țin

nici azil

în blana…

nu ştiu cât oxigen nici cât azot
nici de ce ar trebui sã ştiu asta pentru a nu mã sufoca
nu caut dedesubturi mã mulţumesc cã încã respir
cã încă pot iubi fãrã sã te desfac în elemente chimice
fãrã a te demonstra fără a te reduce la absurd

când iubesc nu rezolv ecuaţii

Așteaptă-mă pe stâncile cu lună,

Azi voi veni cu scânteieri de șoapte,

Să-mi împletești din dragoste-o fântână,  

Să-mi fie crez pe scările de noapte.

Am adormit pe-o insulă pustie.

Erau atâtea felinare stinse

Încât părea un fel de-mpărăție

A rugilor și-a patimilor ninse.

Aveam un golf revendicat de orbii

Hambarelor cu scoicile-n derivă,

La cina mea soseau, pe rând, corăbii

Și toate-aveau o sete…

Străinule

cel care îmi îmbrățișezi nopțile ca pe o păpușă de cârpă

neștiind că singurătatea pândește zorii cu agerimea unui animal de pradă

colții ei (în)semnează autograful la care poetul adaugă o virgulă

cât să-mi pară așteptarea refugiu în vers

nu socoti drumul dus-întors o călătorie unde tainele își ascund respirația

ce să-i spui pictorului despre timp încât să încapi în pauza dintre creații

chiar de-ai scrie pe întinderea unui val poemul…

nu știam de unde vine atâta lumină
adunam părți din ceea ce sunt
întregul îmi dădea de furcă
un fel de perete se ridica
eu uneam cărămizile una câte una
nu știu dacă însingurându-mă îmi construiam calea
dar căutam în piatră tăceri
să mi le aștern  în pieptul
unde zbaterile sunt mereu la ele acasă

și păsările cântă mai departe...

Stânci de gând, împovărându-mi firea,…

din inima orașului

nu pot vedea răsăritul

sunt doar o pasăre înfrântă…

s-au dus toate încălțările mele cu tot cu talpa improvizată

made în china și prenadez nu știu de câte ori

lipirea-i doar de fațadă ca să mai treacă durerea 

asfaltul și-a terminat partea netedă 

s-a trecut la macadam și merg tiptil printre cioburi

măcar să mai parcurg o distanță să văd ce este după

doare mușcătura și-aud osul cum se macină acolo în pielea lui

am ajuns  la genunchi

nu știu când și cum 

merg așa 

Dumnezeu mă…

hoinăresc prin aţipitul bolnav al umbrei mele

clipa muribundă tăinuită de furtuna renunţării…

inima mea începe a învăța să trăiască într-un trup de femeie 

mă afund și mă trezesc vândută amiezii 

în numele unui foc veșnic 

nici o ieșire din ritual 

nici o ieșire...

se spune că sunt frumoasă așa 

neîntâmplată 

privită doar în ochi când mă desprind de țărm 

nici măcar gura nu îmi aparține 

merg înstrăinată întorcând spatele morții 

deși mă ademenește cu giuvaieruri și conduri de mireasă

niciodată duminica nu mă…

poemele mele-s cântec de ape,

sunt doine de patimi,

ori note de lacrimi.

 

poezia mea e eşarfă

fluturată…

am promis că voi invoca verdele

să fie al dragostei al instinctului al ploilor homerice

să-și plimbe spicele ca un trofeu imperial

precum albinele îmblânzite

pe obrazul nimfelor

facă-se voia vântului

în ochii mei un tigru venerează statuetele aprinse

dinspre soare se auzeau carele

mergeai odată cu ele prin zorii în clocot te dobora amurgul

spălat pe față

am ghicit drumul acela patetic cu…

răscolim rătăciri

demult adâncite în carnea iubirii

abrazivi printre valuri de puţine rămase

gânduri curate…