Își plânge-n frunze parcul dintre școli

Elevii ce-au plecat spre zări senine,

Pinii rămași mai au la subțiori

Dulci amintiri de clipe cu iubire,



Mai cată un copac, gârbov de ani,

Semnale de o nouă revedere,

Și-n margine, magnificii castani

Primesc ședințe foto pasagere.



Pe-aleile bătrâne, tinerețea

Merge grăbit spre starea viitoare,

Își înmulțește deseori tandrețea

La doi, pe bănci atât de primitoare!



Și curge…

de câte ori căldura e confiscată
un ghiocel sfidează evidența
fisurează cu albu-i pur
înmarmorarea vremelnică
a firii
oceane de cuante i se aștern împrejur
și integrate în simfonia existențială
explodează în cromatic

rostogolește pietre în râul vieții
hotărât deseori
alteori delicat
mai prinde câte o virgină
piatră de mină
îngrădită sub punte
jucăușa apă de munte

apoi coboară molcom la vale
spre poale
și-n undele-i liniștite
nechează iepe neîmblânzite
neștiutoarele de cravașe
din stepele nesfârșitului

Se zgâlțâie pământul,

și un ocean de lacrimi adună

picuri căzuți printre ruine.

Geneze în desfășurare maculează albul

cu strigăte roșii

încremenite în aer.

Ceața și-a multiplicat in aer tentaculele

prin toate firidele.

Praful cade peste fire,

cotropitoare lavă rece,

invazie mișelească în vernal.

Târziu,

în liniște țiuitoare de pustiu,

într-o crevasă scăpată de zgură,

o sămânță primește un bob de lumină

și…

”te uită cum ninge decembre”

îmi cânta susurat mama

către un viitor predestinat

mai mult ca perfect

în prima zi din viață

și am văzut în cerul ochilor ei

fulgii de nea ce-mi încingeau obrajii

ghioceii zânei iarnă

dalbe suspine de iubire

dăruite primăverii-surori

am văzut delicate petale de cireș

ce așterneau în volte fine

pământul

atunci inima mea s-a transformat în fluture

sufletul a devenit un albatros

cu…

îşi lasă ziua la presat

în cartea junglei cunoscute

pleacă în miez de noapte

către orizont

ochii îl călăuzesc printre lumini

luminile albastre ale oraşului

ochii îl rătăcesc printre umbre

diforme umbre negre

celelalte cenuşii

mari sau mici

opace sau străvezii

în parcarea blocului

câinii scâncesc bucuria paşilor prietenoşi

zâmbetului primei cunoştinţe de ieri

rămas pe retină

casă

dulce casă

joncţiunea…

s-a născut fără zestrea
unui timp definit
subtilizează câte o secundă
virtuală
din privirile celor întâlniţi
celor plăcuţi
celor iubiţi
avidă entitate boemă

crepuscular
oferind buchetul florilor de câmp
încă nemângâiate
secundele năvălesc peste el
cu forţa posesivităţii
le culege delicat la piept
să-i îngâne
un cântec de leagăn

constat că e primăvară
oficial
neoficial îmi clonez o zi
aceea în care ne-am privit
printre răsărituri
peste zenituri
ziua cu anotimpuri incluse
noaptea cu sentimente induse
apoi am consumat în doi
soare şi ploi
acum
la echinocţiu
zilele şi nopţile ni se împart dureros
la doi
în ziua următoare
fiecare îşi poartă în suflet
delicat
poezia celuilalt

păşesc desculţ

prin pădurea trăirii mele

întâlnesc lucruri care îmi plac

apoi

cele spinoase îmi sfâşie tălpile

învăţ să zâmbesc prin ceaţă

uneori îmi uit reverenţa binelui

atunci mă taie fanta

dintre două frunze

strâng lacrimile într-un ocean interior

acolo îmi spăl păcatele

discret

apoi le usuc la vedere

cum mai lucesc acum

degresate

le voi înscrie la cursuri de reconversie

în definitiv drumul e lung

câţiva…

nu m-a întrebat nimeni despre întregire

de atunci inima tresaltă nebună

la câte o privire albastră

irişii mei îi vorbesc

în limbaj hipnotic despre posibilităţi

oportunităţi

apoi ne lăsăm copleşiţi în răspunsuri

rezonante

nu m-a întrebat nimeni despre teamă

de atunci iubesc tunetul

prind câte unul în palme de gând

îi desfac petalele

subtilizez câteva armonice

din simfonia culorii fulgerate

pentru şoapta mea…

a crescut printre ziduri
în contondente cunoaşteri
de limite impuse
o iederă îi aruncă pe singura fereastră
semne de întrebare

în mângâieri de calde rădăcini
intră în verdele zilei
cu setea alergătorului peste obstacole

cade
se ridică
toată lumea aclamă
e cursa lui

lumea priveşte

se pregăteşte
pentru o cursă lungă
nonşalant
atinge din mers nesfârşitul
care-i zâmbeşte

lumea priveşte

se rostogolesc vorbele
în seninul dimineţii
o vocală timidă
şi-a cumpărat timp de
meditaţie pentru seducţia
consoanei favorite

celelalte litere joacă şotron
cu semnul exclamării
pe timpanele zilei

pe înserat
în locaţia cu semne grafice
cratimele declamă înţelept
politica recurentă
triumviratul
punctelor suspensie

Şi totuşi ninge cerul cu alb de căi lactee,

Spirale necuprinse de galaxii celeste,

Şi ninge pe pământul a cărui epopee

Începe din lumină şi creşte, creşte, creşte…

Azi ninge să mai spele o maculată lume

Drogată cu emfatic, cuprinsă de morbid,

Avidă de putere, de spaţiu-ntins, anume

Să-şi satisfacă jalnic egoul insipid.

Şi tot azi ninge altfel, cum nins-a de când firea

Pentru copiii zilei plecaţi pe derdeluş,

O primă-nvăţătură, că asta…

despletite

pădurile îl vizitează adesea

să-i înfrunzeacă lumina din ochi

uneori

câte o ciută

îşi întinde ezitant grumazul

pe inima lui

mestecând molcom din ieslea ad-hoc

fânul cu vise

la plecare

el primeşte invariabil în păstrare

tabloul norilor de catifea

din ultima privire împărtăşită

furtuna implicită

îi cuprinde aleanul

în cataracte de gânduri

singur pe plajă

în ţiuitul asurzitor al tăcerii…