În urmă-l am pe tata

Grijind în țintirim

Potecile tăcute

Sub pași ce nu mai vin

În față-mi văd feciorul

Cum aripile-i cresc

Și dorul mi-l petrece

Iubindu-l îngeresc

În mine ard luceferi

Dospind sub coji de vis

Speranțe despletite

Din cântecul promis

Mă strig febril pe mine

Prin gări ne strig pe noi

Și ochiul meu de ploaie

Ne spală…

Cum să cobor din mine, tată?

 Cum să sparg ceasul fragilor?

 Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc

 bucăți de amurg, boabe de verde descântat

 sau resturi de aripi crude ?

 Cum  să pot să prefac lumânările-n torțe ?

 Cum să fiu zidarul speranțelor mele, tată?

 Cum să mă vremuiesc prin uitare 

 ca un ceas fără coaja orelor la vedere?

 Cum să mă ridic dintre acești bărbați

 ce trosnesc la-ncheieturile…

Fiece glonț al gândurilor triste

Prins între lacrimi, perne și batiste

Asteaptă ora să se frângă-n două

Să curgă-n visul peste care plouă

Din două-n două coji de portocale,

Dinspre un vis cam șchiop și deșirat,

Răsar cuvinte-orfane de vocale,

Să-mbrățișeze timpu-n lung și-n lat.

Miroase-a ploaie și-a nepusă masă,

Ochii deschiși captează nemișcări,

Uităm în timp și drumul către casă,

Sub legiuni de riduri și-ntrebări.

E ceasul ars și-mbătrânit de vreme

Și-n case goale fără uși sau grinzi,

Mai prinde sub zăpadă să ne…