Cântec pentru Inia Dinia

[Tudor Cicu]

Cântec pentru Inia Dinia *

 

Cântă precum râul, plânge ca o mamă,

tună ca un fulger, dombra mea de soc -

inima şi viaţa, numai ea-mi sfăramă,

Inia Dinia, fir de busuioc!

 

Nu-ţi ridic vreun templu, nici vreo mânăstire

dar ca nimeni alta, ştii să mă supui

m-ai lipit ca timbrul, doar cu o privire

Inia Dinia, floare de gutui!

 

Şi regret că vremea, ca năluca zboară,

cum s-arunc, în mare, dombra ca pe-un leş?

când ești Frumuseţea, dulce şi amară...

Inia Dinia – floare de cireş!

 

• Din volumul meu drag „Cântece la Dairea” (dedicat mamei care ne spunea povestea)

[Tudor Cicu]

Alexandru: Nu știu când, cum, va descifra cineva, în noi cândva, drama de a fi nevoit să-ţi traduci lacrimile în cele câteva rânduri scrise. Dar va trebui şi să trăieşti, pesemne, aşa ceva, a desprinde „limba cosmică a poeziei”, din poveștile de acasă, acolo unde îngerul păzitor (Îngerul Poeziei) ne-a fost întotdeauna pe aproape. Salutări!

[Tudor Cicu]

Vasilissia: Povestea din copilărie, spusă de mama, mă uimea prin cererea fetei de împărat că voia să i se ridice o mânăstire, iar noi nu știam ce e aia... că în satul meu nu se afla decât o geamie turcească, abia mai târziu am realizat cum că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă și nimeni nu ştie de ce, apoi un cal iute ca focul, încă mestecând jeratic, îţi zboară de sub nas precum o pasăre... că de acelea erau destule în toți corcodușii și zarzării de la garduri. Eram mereu în coasta fratelui mai mic, care nu trebuia să se roage de două ori să i se spună o poveste, deşi trăirile noastre în acel sat nu au fost ca-n povestea celor doi Feţi-frumoşi cu stea în frunte.

 

[Grig Salvan]

O cântare ca o legănare pe brațe. De o tandrețe colosală. De muzicalitate nu mai zic, poate voi încerca vreodată să-i găsesc o linie melodică.

[bolache alexandru]

Da! Un omagiu deosebit! O poezie de pus în ramă!

[Vasilisia Lazăr]

Inia-Dinia, din Mînăstirea Calu-Gastru într-un pai se reazemă și într-un păr spânzură, zâna care poate zbura în chip magic, însoțită totdeauna de 12 fete... 

Minunat omagiu adus mamei, copleșitoare nostalgie a paradisului pierdut! 

[Tudor Cicu]

D-le Gabriel Cristea: Nu știu cum să vă răspund. Poate doar gândindu-mă la Friedrich Holderlin, care rostise o frază ce cutremurase lumea poeților: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” Se mai întreba, recent într-un articol pe R.L., chiar Gabriel Chifu: „Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism?”. Nu cumva „producția” de poezie se va îndrepta către o rostire brutală în care se vor amesteca limbile, cum s-a întâmplat în Babilon? Noua generație de „creatori” pesemne s-o fi uitat prin sticlă colorată: unele lucruri le-au văzut prin lentile albastre, pe altele prin lentile roșii, dar cele mai multe prin lentile de un galben-putred. Iar ceea ce vedem cu toții că iese de sub pana lor, sună precum niște nuci seci, fără să mai pomenim de cojile proaste, stricate, aflate aici. Citeam cândva că, Vincent Van Gogh, într-o scrisoare, îi scrisese surorii sale că poate vorbi în versuri prin simpla potrivire a culorilor. Dar Van Gogh vorbea acolo despre pictură nu despre poezie. Oare simpla potrivire a cuvintelor, să însemne noul drum pe care a apucat poezia actuală? Mi-e teamă să și sugerez una ca asta.

 

[gabriel cristea]

Absolut minunat! Cu ocazia asta am audiat câteva piese. 

[Tudor Cicu]

Valentin: De la Șeherezada încoace noi toți spunem povești pentru a putea trăi. Mai spuneam undeva, că în „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler) autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. La polul opus poveștii din 1001 de nopți, pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. În cazul poetului, acest zbucium se poate transforma în strigătul său de salvare a unor suflete care caută calea rostirii curate, sincere, sub forma unui cântec fluvial whitmanian. Am mai auzit acest strigăt interior în „glasul” Învăţătorului, care se ruga în grădina Ghetsimani: „Tată, ia de la mine paharul acesta”, dar acolo era paharul amărăciunii noastre. De la această răspântie nu ne va rămâne decât să ne vedem desferecate gândurile sau măcar o parte din strigătul care va scoate la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile, etimologiile din secretul Frumuseții care va salva Lumea, apărat cu atâta străşnicie în orice poveste rostită. Dar tu ești poet și deții deja acest secret.

[Tudor Cicu]

ADA: Uite ce minunat te conduce inspirația pe calea frumuseților din cuvinte, cea despre care se tot spune că va salva Lumea. În a „comuta” povestea (partea epică) a poemului, poetul e pentru cititorul său un ghid vrăjitor, un magician al labirintului său epic, din care tot el te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite care să te facă să te dai de partea magicianului care se mişcă firesc prin lumea lui, a mea, a ta...  Alteori, prin alternanţa semnificaţiilor, ajutată şi de alegerea şi rânduirea cuvintelor în frază, se rostuiesc sensuri noi. (Ion Roșioru parcă spunea: „Vorbind frumos, pe dinafară,/De chiar rămâi privind năuc”) O poezie în care cuvintele creează şi transmit, emoție sentimente, nu are cum să nu te facă să rostești „Oare n-aș putea alege și eu Lumea aceasta?” P.S. Inspirație mai departe!

[Stanescu Valentin]

Tudor, am visat-o iară cum să mă mai mint­? zâmbet în privire peste rău noroc strălucesc în noapte potcoave de-argint Inia Dinia pe-un cal năzdrăvan poartă-n plete blonde pălării de soc cum să ajung la ea? totul e în van... Frumoasă poveste despre ce a fost şi nu mai este.