rămăsese să-ți răspund

[Tudor Cicu]

rămăsese să-ți răspund

 

m-ai întrebat odată ce văd când trec pădurea

și vulturi lasă cuibul de trag în gheare zări;

ce clopoțel subțire mă atrăgea de-aiurea

captiv în vârșa mării și prins în provocări!

 

țineam să vină ploaia ca să mai strâng din gânduri

să sting în pumni tăcerea de-a te lăsa să crezi

c-aveam răspuns la toate, chiar unul printre rânduri

ca un topor ce toacă și-n Cehov, prin livezi.

 

și-acum mai trec cu talpa pe frunze îngropate

și-acum la câte-o scoică eu vuietul ascult;

dar gresia din basme mult aruncată-n spate,

paharu-acelor spaime, l-ar fi uitat de mult.

 

că teamă mi-e, pădurea... e plină doar de zvonuri

și peste-atâta larmă, ce năzăriri mă trec!

marea și-acum vuiește, sub vulturii în stoluri

ce-mi rup din trup în voie când printre nori petrec.

 

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Câtă emoție! Mi-au dat lacrimile... Chiar de la titlu. Nici eu nu prea mai am cuvinte.

[Chris]

foarte frumos!

[Tudor Cicu]

Amanda, Grig Salvan: Nu prea intru la postările mele, în urmă. Acum, văzând și citind comentariile voastre, chiar cred că în lumea poeziei cuvintele trebuie folosite pentru a descrie viața și emoțiile din această viață. Pentru a exprima ceea ce nu este ÎNCĂ (subliniez) exprimat. Poate că o săptămână întreagă nu scriem nimic, bolim, suntem triști. Dar în momentul când te afli la masa de scris, aduți aminte că singurul arbitru e doar Dumnezeu. Și de crezi, El te va salva. Cineva spunea că viața e mai importantă decât creația. Așa o fi! Depinde cum reușește să transforme, cel-care-scrie, viața, în literatură. Iar singuril judecător rămâne cititorul. Dacă el spune că i-ai adus frumusețea clipei în acea zi... înseamnă că ai câștigat pariul cu viața. Salutările mele de aici de la munte!

[Grig Salvan]

Minunat poem, mă lasă fără cuvinte, ar fi de prisos să adaug cuvinte prozaice la un poem ce curge impecabil și dezvăluie cu fiecare vers expresii inedite, viziuni și emoții insolite.

[Amanda Spulber]

Un destin prometeic, asta mi-a venit în minte. Păstrând proporțiile, desigur. Fiecare strop de foc adus prin versuri are prețul lui.

[Tudor Cicu]

Denisa: Frumos spus! Și mă gândesc la cititorii care ne citesc. Sunt convins că și cititorul simplu simte, citind o poezie curată, clară, adevărată... că, în ea, cuvântul poetului ne poartă din văzut în inefabil, că poezia ne oferă o poartă, dar că nu toți avem cheia. Și ca să zbori e nevoie de aripi, dar ca să trăiești poezia e nevoie de un cer de aripi. Să auzim de bine!

[Tudor Cicu]

Valentin: Inspirate versurile scrise... îmi arată că lumea nu-i chiar atât de necunoscută atunci când intri cu adevărat în ea. Mi-a atras atenția versul tău: „Să cred c-ajung la tine, ești doar în visul meu...” Ca povestea nucului din via copilăriei. Lumea însă, fără un dram de poezie seamănă cu povestea nucului de acasă. Trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei. La umbra lui plănuiam cărţi în câte trei-cinci volume. Câteva foi mâzgălite cu idei şi personaje ridicau pretenţia că proiectele viselor de sub nuc sunt pe cale de a se realiza. Nucul din grădină era copacul în care plesneau visele peste noapte, iar eu nu aveam decât să dau fuga dis-de-dimineaţă, să scutur pomul şi să mă acopăr de glorie. Dar venea toamna! Atrase de rodul copacului, se strângeau ciorile negre şi hrăpăreţe şi fluierau printre frunzele lui batjocoritor grangurii. Toamna, în casa noastră, nu mai era linişte. Îl auzeam pe tata: „O să-l tai cu toporul, într-o zi!” Iar eu mă zvârcoleam în aşternuturi, ori de câte ori apăreau hrăpăreţele păsări. Şi-a pus într-o zi, gând tata să-l taie, şi l-a tăiat. S-au năruit cu el la pământ şi visele copilăriei mele. La început s-a ţinut tare; a vrut să- i arate tatei cât este el de puternic, iar mie îmi făcea semn cu crengile: lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi!

[Tudor Cicu]

ADA: A venit timpul să intru și pe pagina mea și... să-ți răspund. Așa cum spui, Ada, nici nu-mi pot  imagina pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor sau a poveştilor. Iar dacă ne găsim copilăria și la vârsta asta, cred ca și Luca (6 – 45): „Orice pom se cunoaște după roada lui. Nu se strâng smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini”. Adică suntem cam ceea ce am citit. Eu am înţeles că nu poţi fi copil cu adevărat decât în căsuţa în care te-ai născut, în mijlocul alor tăi. Ce fiori să-ţi dea cutremurătoarea frază (vezi Luca 11-33): „Nimeni n-aprinde o lumină, ca să o pună într-un loc ascuns sau supt baniță; ci o pune într-un sfeșnic pentru ca cei ce intră, să vadă lumina”... Și copilăria mea a fost cu multă lumină a cărților. Apoi, știi cum e, viaţa trece ca peste personajele lui Cehov din Livada cu vişini şi oamenii uită să-şi închipuie ce ar vrea să vadă, pentru că, de ce nu, trăieşte pretutindeni printre noi un alt Lopahin Iermolai Alexeevici, care va şti să ucidă visele abia începute în noi şi să ne convingă că adevărurile violente sunt preferabile oricăror vise de poet. (Salutări dragi!)

[Denisa Curea-Popa]

Scris cu maturitate poetică și sensibilitate, folosind un limbaj expresiv și imagini sugestive, așa cum ne-ați obișnuit.
Admirație

[Stanescu Valentin]

Tudor, răspund poeziei tale excelente, de mare bard, cu aceste rânduri care mi-au adunat starea de gol a unei seri reci de mai...

 

 

se-aprinde felinarul în uliţa pustie

tresare noaptea-n spaime ascunsă-ntre uluci

iar ciuful strigă-n goarnă chemări de pribegie

cărarea zace lată sub ploaia cu bulbuci

 

mă picură în plete ciubotele mi-s ude

noroiul se lipeşte ca melcul de-o tulpină

cuvântul mi se-nmoaie timpanul nu aude

în ochi abia-mi pătrunde o geană de lumină

 

’nainte e lacustru ’napoi e renunţare

busola pierde polul şi vântul tună greu

m-am rătăcit de mine ciudată întâmplare

să cred c-ajung la tine eşti doar în visul meu...