Lacrimi

[Vasilisia Lazăr]

Ning zăpezi întârziate, pieptul cerului e-o rană –

Primăvara asta-mi este cu un cântec mai orfană.

 

Ning zăpezi întârziate, scârțâie din chingi caisul –

Tot mai goală mi-e clepsidra, tot mai însetat abisul.

 

Ning zăpezi întârziate, se chircește pruncu-n floare –

Tot mai des mă-mbie noaptea la o lungă neumblare.

 

Ning zăpezi întârziate, mor nădejdile în teacă –

Pârtie îmi fac în suflet, viforul aștept să treacă.

.

(elidă scrisă în martie-2018 și publicată în „Convorbiri literare”)

[Nikol MerBreM]

Am recitit cu drag și cu inima strânsă această poezie. Înțeleg atât de bine primăverile acestea orfane (uneori mai orfane cu o mamă)! Îmi plac rezonanțele găsite între suflet și natură, dar și metaforele inedite: ,,Pieptul cerului e-o rană", ,,Scârțâie din chingi caisul", ,,Se chircește pruncu-n floare". Interesantă și profundă această ultimă expresie, descriind o stare a naturii ce pare a rezona la înfloririle întrerupte din suflet! Să treacă viforul!...
Drag,
Nikol

[Stanescu Valentin]

Doamnă Vasilisia Lazăr, am trăit intens această Elidă. Astăzi mi-au înflorit zarzării în grădină. Urmăresc ştirile meteo cu înfrigurare şi aştept cu speranţă ziua în care soarele va aduce primăvara iar mugurii firavi vor ninge lutul cu petalele lor dăruindu-ne delicioasele fructe pistruiate. Mi-e dor de ele...

Lacrimile se vor stinge în curând, mi-au spus zarzării! Să ieşim din ’’neumblare’’.

 

                                          VALENTA zarzării sunt trişti

 

                                      zarzării sunt trişti

                                          au umerii ninşi

                                                  urlă-n gol

                                                      muguri

                                                         stinşi

 

                                                                 zarzării sunt trişti

                                                                 ninsori desfac

                                                                 cuvinte-mi

                                                                 sting şi

                                                                 tac...

 

                                     zarzării sunt trişti

                                          lacrimi mă dor

                                                  vor soare

                                                         să nu

                                                           mor

 

                                                                 zarzării sunt trişti

                                                                 raze în zori

                                                                 speranţei

                                                                 i-aduc

                                                                 flori...

[bolache alexandru]

Deși a trecut ceva timp, poezia are același farmec. Zăpezile întârziate aduc în ochi lacrimi. Mijește în final speranța... Nostalgie, durere, speranță, poate de aceea poezia cucerește cititorul pentru că deși se zărește printre versuri tristețea, durerea, finalul este optimist.

[Tudor Cicu]

Dat îi este elidei tale ca peste tristețea și chemarea iubirii peste care, iată, ning zăpezile... și noi, ca cititori de sonuri muzicale și frumuseți ideatice să așteptăm ca viforul să treacă, dar să și producă, și să mențină, o atmosferă de mister și melancolie, de zbucium apăsător și tulburător, așa cum doar elida îl poate intui. Și ai intuit bine această tensiune existențială afectivă în versurile reluate obsesiv ale elidei, tablouri menite să construiască mereu alte și alte contexte, alte tablouri, alte tensiuni poetice. Aici, până și visele ricoșează în cititor. Tu doar să îi faci, cum spui, pârtie și tristeții, în suflet. 

[Grig Salvan]

O nouă elidă, ca o caldă „rază de soare” la orizontul paginii, în ciuda lacrimilor, tristeții și disperării, ori poate tocmai de aceea... O altă bijuterie frumos lucrată.

[chindea maria elena]

Cam așa m-au atins zăpezile:

doar eu să fiu în ghiocul norocului

fără talpă arsă în melanjul hipnotic al cuvintelor

oceanele materiei sunt prinse-n lasoul poetului înainte chiar

de-a adormi veșnicia în pupă

în muzeul de ceară cârligele-s goale dumnezeu s-a ascuns într-o floare

spovedania iese ca o zeiță din marea moartă

înfășoară țipătul oaselor pe-o primăvară mai elastică decât timpul

prea puțin știu să grăiesc pre limba adâncului

doar o flacără am

pentru setea devoratoare a iubirii

[Monica Pester]

În șase ani de când s-a născut acest poem, nu numai că nu și-a pierdut expresivitatea, cum poate ar gândi cineva mai puțin lecturant, dar și-a concentrat miezul, înțelesul, mesajul, cu vigoarea unei cascade. Iar forma exprimării a rămas la fel de elegantă, demonstrând că valoarea când e valoare, rămâne peste ani.

Felicitări, Lisia!

[Mihai Katin]

Ning zăpezi întârziate, scârțâie din chingi caisul –

Tot mai goală mi-e clepsidra, tot mai însetat abisul. 

am ales acest talisman poetic caci poate tamadui ranile sufletului.

[gabriel cristea]

Minunată elida ta, Lisia! Toate versurile vorbesc în limba elegiacă... 

[petrut dan]

Frumos felul în care receptezi și transmiți starea de așteptare a primăverii ce încearcă să treacă munții până la tine, un poem emotiv, parcă ne pui în fața unui geam prin care în loc de  flori de cais nu vedem decât un dans de fulgi des și care aduce frig și mai ales dezamăgire pentru că nu mai este timpul lor, pentru că nu-i așa, una este să ningă în decembrie și alta să ningă în timpul când ghioceii ar trebui să pavoazeze drumurile,  iar mirosul de pământ încă umed de la fosta zăpadă îți umple nările și, mai ales, îți dau starea aceea de bine și de bucurie că am scăpat de iarnă și urmează primăvara cu tot ce are ea mai frumos de dăruit, un poem sensibil despre iarnă, despre noi, oamenii și despre tot ce înseamnă așteptarea grea și plină de melancolie a unei primăveri ce încă întârzie, cu drag, my lady, pentru această reușită poetică!)