Remember Ion Lazăr da Coza („Înserări”)

[Vasilisia Lazăr]

Scriitorul Ion Lazăr da Coza s-a născut de drept la 21 martie 1963, ziua echinocţiului de primăvară și a poeziei, dar a fost înregistrat, printr-un hazard, pe 2 aprilie – ziua păgubosului Tândală –, cum îi plăcea lui să spună. Nu am înțeles niciodată de ce înregistrarea se făcea atunci mai târziu. În amintirea acestei zile speciale, postez următorul poem care-i poartă semnătura. E unul dramatic, l-am tot evitat, dar azi, se pare, i-a venit rândul.

Mulți ani în nemurire, Ioane! Noi încă mai suntem aici. Din fericire...

Înserări

Înserările trec printre dinţii strânşi ai vântului

de parcă vântul ar trece printre dinţii strânşi ai înserării

şi aduc cu ele (arar întâlnind parazăpezi) ninsori sterile

de pe orizontul necropsiei visurilor.

Bălţi imense de sânge închegat

năclăiesc bocancii, făcând

mersul tot mai greu, tot mai greu. Corbi,

stoluri de corbi mă hărţuiesc într-un sufocant coşmar

pe un bărăgan nesfârşit, pustiit de

gerul uscat, statornic, distructiv –

vor piele, vor oase, vor viscere,

vor creier...

Mâncaţi sânge

mâncaţi sânge

Merg

merg

Eu vă hrănesc

eu vă hrănesc

[Vasilisia Lazăr]

Vă mulțumesc din suflet, dragi prieteni, atât pentru aprecieri, cât și pentru cuvintele frumoase lăsate aici în pagină! Pentru Ion a fost o cruce grea, dar pe care a dus-o cu demnitate. Să-i fie eternitatea ușoară!

Cu drag de voi!

[Nikol MerBreM]

Un poem greu de dus și cu atât mai de apreciat poetul care a transformat în cântec al stepei această dureroasă simbioză între voința omului și încercările sale. 

Dragă amintire,

Nikol

[Stanescu Valentin]

                                          cuvânt de neînainte – tăcerea din minte

 

un poem în alb şi negru scris la ceasul înserării:

                                                                                     între ele visul lumii alternând pe deal şi vale,

        fiecare singur cântă trista odă-a disperării,

                                                                                     să ne-ntoarcem nu se poate, înainte nicio cale…

[chindea maria elena]

Hrănirea, nesfârșitul lanț al hrănirilor în toate formele imaginabile, dacă noi nu ne-am hrăni n-am putea fi hrană pentru alții în minunea plasei cristice care este viața! Și cum sângele este elixirul vieții hrănirea are dimensiunea unui ritual sacru! Ne hrănim din și hrănim lumina! Predestinare? profeție a ceea ce suntem dincolo de imaginea efemerului?!

Strașnică mărturisire de credință!

[gabriel cristea]

Imagine suprarealistă, ce disipează-n vânt omul și--l recompune aidoma halucinantelor zboruri de corbi.

O nălucire a vremelniciei noastre...

[petrut dan]

O atmosferă suprarealistă, încărcată în care se pătrunde cu greu sau, mai rău, din care nu se poate ieși lesne, un poem dens în care trebuie să fii atent pentru că poți întâlni la orice pas un cuvânt care să facă deplasarea mai anevoioasă și înțelegerea mai dureroasă, din colecția ''poemelor grele'', deosebit, lady!  

[Grig Salvan]

Înserări grele, copleșitoare, ce-mi amintesc de înserările de plumb ale lui Bacovia. Chiar și recuzita verbală mă duce cu gândul la corbii ce se plimbă prin zăpada murdară și sug sângele scurs de la marele abator, „iar corbii se plimbă prin sânge și sug”. Poem de atmosferă grea și apăsătoare, așa cum adesea simțim și în care ne regăsim cu toții.

[Tudor Cicu]

Înserări de coșmar... dar cuvintele vin în sprijinul durerii, ca și „țipătul interior” care ajută să rămână durere și atât. Par note dintr-un jurnal de frică. Poem scris la lumina unei singurătăți obosite.  

[bolache alexandru]

O poezie deosebită și Monica are dreptate. Ce o fi fost în suflet când a scris așa ceva. Din punct de vedere artistic este o poezie cu imagini puternice, șocante chiar. Regretul că nu mai este printre noi un astfel de scriitor ne urmărește la orice pas!

[Monica Pester]

WOW!

Nu mă pot gândi decât la tensiunea emoțională apăsătoare a sufletului care a scris aceste incandescențe! Bucăți de suflet rănit, neputincios în fața eternității. Mă întreb, câte ar mai fi putut scrie...

Oare avem doar o singură misiune în viată?

Păcat!