Mărită stea

[Răduță If. Toader]

Când nu știam ce sus te-ai înălțat,

dormeam cu slova-ți fermecată,

visând că sunt copilul răsfățat

de raza-ți binecuvântată!

Și dacă cerul sur te ascundea,

mă ridicam mai sus de ploaie,

mă agățam de steaua ce ardea,

cu ochi orbiți de vâlvătaie.

Tot mai în jos ispitele ursesc,

mă cerne lumea cea stelară,

sunt eu și nu mai sunt, mă risipesc

în pulberea mult milenară.

Frânturi de lume, hăuri și năluci

dispar în clipe și se nasc arzând.

în ruguri zeii rânduiesc sub cruci,

vremelnicii, prin timpul alergând.

Ocean de zări, învolburări de stea,

prin foc barbar de nucleare...

Nu-i timp de vis, să-ți plângă inima

de dragul adoratei tale!

O, tempora, devorator de dor,

mă leagă strâns de-un strop de soare,

mă leagă de nisipul călător

și lumea mea cea trecătoare!

..........................................................

Dacă nu arzi în foc nemuritor,

nu poți să te cununi în aștri,

nu poți să fii tu, fiu rătăcitor,

în lumea... fără ochi albaștri.

[Mihaela Popa]

frumos!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Am citit cu plăcere.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul are amploare și ambiție lirică, cu imagini cosmice puternice și o tensiune autentică între aspirația spre absolut și condiția vremelnică a omului. Se simte o energie vizionară, iar metaforele focului, stelei și timpului dau textului gravitate și dramatism. Este o poezie viguroasă, cu respirație largă, pentru care vă felicit.

[Mihai Katin]

un poem exemplar în paradigma cosmogoniei eminesciene....

[Costel Zăgan]

Fără ochi albaștri , nu-i nici poezie, din păcate!