Scrisoare către nicăieri

[Monica Pester]

S-au ofilit și norii spre apus,

Acum sunt doar a vântului păpușă

Plângeam când ploaia rece m-a sedus

Și-mi îngropase visele-n cenușă

Era în timpul soarelui de mai,

Noi, dezinvolți, jucam razele-n poală,

În flacăra-genune-mi transformai

Amprenta vieții mele, cea domoală

Trecu mult timp de-atunci, trecură veacuri,

Eu unde să mai strig, cu ce să-ncep,

Am sufletul întortocheat în leacuri

Ecoul de la tine nu-l percep

Din foșnet argintiu de libelulă

Voi înălța palat cu râuri  lungi,

Ca nici măcar o singură celulă

La mine să te-oprească să ajungi

Să-mi scrii doar despre tine, despre maci

Și despre curcubeie-nlăcrimate

Iar dacă poți, vreau să te și prefaci,

În lumea asta-s toate destrămate.

[Monica Pester]

Prieteni dragi, Grig, plecăciune, Nikol, suflet cald, Chris, sinceritate, Ramona, implicare, Crinu, bun venit. 

Și Lisia, stăpâna inelelor !

Mulțumesc tuturor din toata inima !

[Grig Salvan]

Nostalgie profundă și reverberantă în suflet, născând doruri și vise, imagini fabuloase așa cum ne-ai obișnuit. Cadența versurilor e incantatorie ceea ce sporește farmecul lecturii.

[Nikol MerBreM]

Un poem minunat, izvorând metafore prețioase din prea-plinul inimii! 

Drag,

Nikol

[Chris]

Acum sunt doar a vântului păpușă - aici se simte starea de gol

mi-au placut in mod special ultimele doua strofe. citit cu placere, 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri învăluite de  tristețea  trecerii timpului! Prima strofă îmi place mult.

[Monica Pester]

Te cunosc dintotdeauna, Lisia, ai aceeași pasiune și implicare cu care cauți înțelesuri și idei nescrise, poate doar gândite de autor. Și iată, le găsești întotdeauna! 

Îți mulțumesc mult, ești izvor de inspirație pentru mine! 

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poemul acesta poartă în el tristețea unui dialog în care celălalt nu mai răspunde, iar până și ecoul lui pare să se fi pierdut. Mi-a plăcut felul în care treci de la amintirea luminoasă a „soarelui de mai” la singurătatea prezentului, când sufletul rămâne „întortocheat în leacuri”. Iar finalul este cu atât mai dureros cu cât nu mai cere întoarcerea, ci doar câteva cuvinte despre sine, despre maci și curcubeie — chiar și o frumoasă prefăcătorie, într-o lume în care „toate-s destrămate”. O scrisoare trimisă spre nicăieri, dar născută dintr-un dor care știe foarte bine încotro privește. Felicitări!

[Crinu Sorin Leşe]

Iertați, nu am văzut originalul.

[Monica Pester]

oricum, originalul era fără opal !

[Monica Pester]

Ok, noaptea se schimbă schimbările ...