printre trandafirii fierbinți ai gândului

[Nuta Craciun]

 

am învățat să mă rog cu cei care nu pot dormi
să nu mai simt durerea devoratoare a unui gând
care prinde rădăcini în carnea mea
știu exact când sentimentele se transformă în insomnie
când singurătatea respiră acele cuvinte
care nu mai știu asculta bucuria
cu iarba ei simfonică

simt când nu mai rămâne nimic de-a lungul distanțelor
mor zilnic de o înțepătură curată de trădare
când sufletul scapă prin ușa rănilor adânci
despărțind aerul șovăielnic și aud cum ceasul
îmi marchează pielea ca un bici

te-am văzut sfidând culoarea duminicilor
printre trandafirii fierbinți ai vântului
nu știai că muzica pe care o auzeai
era pasul meu care fugea de tristețe

[Nuta Craciun]

Mulțumesc Chris, mă bucur, îmi place să mizez pe finaluri! Îmbrățișări! 

[Nuta Craciun]

Mulțumesc, dragă Maria, cu toate ne obișnuim până la urmă, singurătatea nu ne omoată, doar ne face mai puternici și mai cutezători... zise cea care nu ajunse la struguri! :)

[Chris]

frumos si apasator inca de la titlu. mi-a placut ultima strofa in mod deosebit

[chindea maria elena]

Fără auto-operații pe cord deschis nu am fi racordați la inima mare a universului! Și câtă vreme percepțiile dureroase asupra afectelor și gândurilor ce ne treieră ființa. Rănile, din punctul meu de vedere, sunt decorațiile noastre, care ne înnobilează spiritul! Chiar de ne doare, alchimizările prin care trecem ne face mai bogați!

Bun poem, Nuța!

[Nuta Craciun]

Alex, dacă e durere e smerenie, e modestie, evlavie ... și e nevoie și de asta.

„Tristețea nu este decât un zid între două grădini,”  așa spunea Khalil Gibran.

Mulțumesc  de semn, să ne auzim cu bine! 

[Nuta Craciun]

Domnul Mihai Katim, biciul ăla mi-a marcat trecerea prin timp și mi-a biciut și corpul și mintea, și poate era nevoie, de undeva altundeva să înveți lucruri care să te apropie de adevăr?

Tare mulțumesc de semn, toate cele bune!!

[Nuta Craciun]

Lisia, mulțumesc mult !

Da, nu las singurătatea să mă acopere, dar despre bucurie nu prea pot scrie, mă mulțumesc să mă bucur și atât.

În schimb despre singurătate, care nu e rea până la un punct, pot scrie ”romane” întregi. :)

Cât privește versul: ”am învățat să mă rog cu cei care nu dorm la amiază”, mi-a plăcut prin ineditul care se crează, deși acum că mi-ai sesizat, cred că o să schimb, mulțumesc!  Același drag! 

[bolache alexandru]

Uneori ne cuprinde tristețea și timpul parca devine un bici care lasă urme... Dureros!

[Mihai Katin]

și aud cum ceasul
îmi marchează pielea ca un bici   este  un sentiment   al   trecerii  printimp   destul  de acut  ,aproape  de limita  suportabilului chiar  si  la nivel   de metafora...

nu știai că muzica pe care o auzeai
era pasul meu care fugea de tristețe    este  bine  cand  dam sensuri   atat  de umane  muzicii...

[Vasilisia Lazăr]

Singurătatea nu este o sentință, nu o lăsa să te acapareze și să decidă pentru tine, ea este o stare ce poate fi depășită! „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.” (Isaac Newton) 

O poezie despre singurătate, despre lipsa dragostei, despre apăsarea secundei prin trecerea ei și despre multe altele. O poezie frumoasă cu multe imagini poetice deosebite.

La primul vers, eu aș spune: am învățat să mă rog cu cei care nu pot dormi. Nu am înțeles de ce la amiază. Dar poate n-am înțeles eu.

Cu drag am citit poezia ta, Nuța. Ca întotdeauna.