Bomboana ( din ciclul: Când numai iarba urzește)

[Maria Mitea]

Mă uitam în jur, nu o ridicam din prima, prost să fii să nu te împiedici de așa bunătate. Ca o bătrână, îmi lăsam bărbița să cadă-n piept, mă uitam luuuuung la ea și salivam.
Dădeam încă o dată cu ochii roată să văd dacă o scăpat-o careva (poate Veruța, poate Natașa) aveau obiceiul să nu mănânce bunătățurile împărțite de mama sau vreo mătușă. Le țineau în buzunar și așteptau ca ceilalți să-și mănânce bunătățurile primii, ca mai târziu să ne facă poftă, iar noi să țîgănim de la ele: - dă-ni șî nii o bucățîcî, dă-ni șî nii o bucățîcî.

Încă o dată mă uitam în jur să văd clar că numai sunt și alți pofticioși pe lângă mini, o ridicam cu mare grijă, o doseam în buzunarul de la rochiță, și fuguța m-ascundeam după sobă. Tot farmecul copilăriei era că aveam o ascunzătoare care mă apăra de toate bănuielile, dar și de toate bunele întâmplări, de cele întâmplate și neîntâmplate.

Mă apăra de-ai casei (de nu se mai terminau Doamne) ziceai că-i colhoz la noi în ogradă, dar și de mine însumi, de pisică, și de orice alt animal adus în casă la jiujiulit.
Chiar dacă casa era plină ochi cu vârf și îndesat, ba de râs, ba de plâns, ba de competiție; cine e mai bun la matematică, cine a scris fără nici o greșeală compunerea, care e mai harnic (că hărnicia aducea laude mari de la mama, în primul și primul rând, apoi dacă lucrai din greu pe-afară și de la teteia, și pe locul trei veneau neamurile și tot restul planetei, că mama ne zicea:- când ești harnic te vede toată lumea prin ce faci, că noi oamenii lăsăm dâră după noi, fiecare cu dâra lui, ca insectele... ) discuțiile pe tema istoriei și a geografiei ne aprindeau sîngele amarnic de rău, doamne ferește, cum să nu, când aveam Maaaaaaaari întrebări, nedumeriri.

Nimeni nu vroia să vorbească, domnule, da nimeni. Muți. Lăsați baltă. La școală cărțile erau cu ceață și promoroacă pe ele, sau nu erau de loc, așa că învățam și noi care și cu ce apucam de pe te miri unde, iar în ascunzătoare nu era nevoie de nici unele, nu mă vedea nimeni, nici eu nu mă vedeam, dar nici nu bănuiau pe unde sunt.

Uneori îi auzeam cum mă strigau pe-afară de li se rupeau coardele vocale. De bucurie că mi se simte lipsa și că e nevoie și de mine în celula familiei comuniste sovietice și socialiste, plus, că s-au găsit și voluntari care să mă caute, chicoteam pe sub mustăți. Tip-til, venea și pisica, puneam degetul la gură ”șșșșșșșșșșșș” mi se gudura-n brațe, stăteam nemișcate, așteptam să vedem ce o să se mai întîmple în împărăția cerului.

Sunt multe de povestit aici, mai bine mă-ntorc la bomboană.

Scoteam dulcegăria din buzunar, mă uitam la ea ca la o ființă vie, știam ce scrie pe hârtie ”steklyannaya” adică ”din sticlă”, că de aia omul învață a citi pe toate limbile imposibile ca să poată mânca bomboane. Vrei nu vrei bea Gheorgi aghiasmă.

O miroseam cu poftă, și o doseam din nou în adâncul buzunarului, de multe ori îl și găuream sau rupeam cu totul de-atâta doseală. Atunci eram nevoită s-o ascund în sân ca pe-o cruce. Man Finica, sora mai mare a tatei, ne spunea: - doar crucea te păzește de toate relele. Când venea de la biserica din Leova ne aducea crucilițe, iar noi tot le pierdeam, ia tot ne aducea. Până aveam curajul să stau cu ea în mână trecea vreun sfert de oră, gloata ca gloata, nu de alta gospodăria era plină și de păsărele și toate jivinele care puteau da în orice clipă buzna peste mine chiar și după sobă.

Stăteam cu ochii în patru ca un lup, și mă tot gândeam cum e să mănânci singur o bomboană ca asta, care e dată nu de mama, nici mătușa Finica, dar chiar de sfântul Dumnezeu.

Salivam din nou, înghițeam în sec. De fapt și drept, satisfacția era și mai mare dacă îmi imaginam cum o mănânc cu mușcături mici, ca un iepure când mănâncă morcov, iar ceilalți se uită la mine cu jind.
După această lăcomie imaginară mă apuca jalea, frica, și iar jalea, și iar frica, și rușinea, și tot așa până, ca un clopot, îmi răsuna vocea mamei în cap:
- Vai necaz, vai necaz pi cap, mari necaz, cum să nu împarți cu surorile și frații? Dacă n-ai să-mparți cu ei atunci cu cine altcineva mai poți împărți? Dacă și ei, ca și tine, o să găsească o bomboană într-o zi și o să facă la fel, să mănânce de unii singuri.

La acest gând, furioasă ca o păsărică, îmi goleam cuibul, făceam curățenie, aruncam rufele de după sobă prin toată casa, și mă ascundeam și mai în fundul cotruței.

Pentru că, voi nu știți, dar mama noastră era mare pacoste pe capul omului, uneori îmi era așa de ciudă pe ea de-mi venea s-o pișc de piele așa cum te-ar pișca un păduche.

Încet, spășită, ieșeam la lumină, scoteam bomboana din buzunar, iar o băgăm în buzunar și iar o scoteam, așteptam să fiu băgată în seamă, să vadă lumea că mă frământ, după care oftam și începeam să mă fălesc în fața surorilor: - am o bomboană, dar nu vă dau, am o bomboană... !
- De unde ai bomboana? Cum ție ți-o dat și nouă nu?

Începeau să se roage de mine, nici de cum nu mă dădeam bătută, nu mă lăsam, prost să fii să-ți dai pâinea de la gură. Cu lacrimi în ochi îmi aduceau aminte cum și ele au împărțit odată nu știu când, nu știu unde, nu un fleac de bomboană din sticlă, ci ciocolată, mere, clătite, bunătățuri nu glumă:

- Vreau să vă rugați de adevăratelea, ca cerșetorii cerșetori.
- Adică cum să ne rugăm de adevăratelea?
- Cu milogeală, în genunchi, să mi se rupă inima de voi.
Tot așa până o rupeam în trei, patru bucățele și la grămăjoară ne înfruptam cu puțin dulce, ne potoleam pofta după care deveneam cea mai bună soră din lume, deveneam un fel de vedetă, cea bună la inimă, că mama așa ne zicea ” să fiți buni la inimă, taaaareeee urât e omul zgârcit”, iar la jocul de-a lupul și vulpea eram lăsată să fiu vulpea.

Mare bătaie mai era pe cine să joace vulpea și cine să joace lupul, iar cei mai mititei nu aveau de unde alege, jucau iepurași cu coadă scurtă, însă și aia până într-o zi, până când au început și iepurașii să se joace de-a vulpea și lupul...

[Vasilisia Lazăr]

O povestire absolut delicioasă care evocă cu mult farmec și nostalgie copilăria într-o familie numeroasă, într-un sat cu tradiții și obiceiuri vechi. Autoarea își amintește cu drag de momentele de joacă, de bucuriile simple și de micile provocări ale vieții de atunci. Povestirea redă o copilărie plină de aventuri, ascunzișuri, și mici „lucrări” secrete, precum ascunderea bomboanei și observarea atentă pentru a nu fi văzută. Se remarcă legătura strânsă cu familia și modul în care micile gesturi (mâncatul bomboanei, împărțirea cu surorile) sunt încărcate de emoții și înțelesuri. Astfel, bomboana din sticlă devine un simbol al dorinței, dar și al restricției sau al secretului. Povestirea subliniază valorile familiei, împărțirea, milostenia, și importanța de a fi „buni la inimă”. Momentele de joacă și de răsfăț sunt temperate de învățăturile mamei, care promovează altruismul și solidaritatea. Tonul povestirii este nostalgic și plin de afecțiune, amintind de vremurile simple, dar pline de sens. Chiar și frustrările și momentele mai puțin plăcute sunt prezentate cu umor și căldură. Minunate amintiri, Maria! Iar felul cum povestești mă topește. Nu pot trece fără să nu citez asta: „Scoteam dulcegăria din buzunar, mă uitam la ea ca la o ființă vie, știam ce scrie pe hârtie ”steklyannaya”  adică ”din sticlă”, că de aia omul învață a citi pe toate limbile posibile și imposibile ca să poată mânca bomboane.” Absolut minunat!

pentru că nimeni nu vroia să vorbească / voia

sau nu erau de loc / deloc

Și ar mai fi niște virgule lipsă.

[Maria Mitea]

Vasilisia, Mulțumesc din suflet pentru lectură și comentariul de milioane! 

(Pot să-l folosesc în cartea unde o să public povestioarele? )

Este o încercare de a scrie așa povestioare, am destule. 

M-am uitata peste virgule și am mai corectat. Sper că e mai bine. 

Cu mult drag! 

[Vasilisia Lazăr]

Verificam încă odată să văd clar că numai sunt și alți pofticioși / o dată (e vorba de număr, adică încă o singură dată; odată înseamnă cândva.

care mă apăra de toate bănuielile dar și de toate bunele întâmplări / ...de toate bănuielile, dar și de toate...

am o bomboană da nu vă dau / am o bomboană, da nu vă dau (aici, da înseamnă tot dar)

să fiți buni la inimă, taaaareeee urât e omul zgârcit” iar la jocul de-a lupul și vulpea eram lăsată să fiu vulpea. / ...taaaareeee urât e omul zgârcit”, iar la jocul de-a lupul...

Înaintea lui „dar”, „iar”, „ci”, deci înaintea conjuncțiilor adversative se pune întotdeauna virgulă. 

Pune de la mine ce comentarii dorești, dacă tu crezi că merită.