Ulisse

[Corneliu Neagu]

Ce faci atâtea nopţi fără mine

prea neuitata clipei ce vine…?

Te caută gândul meu singuratic,

izvor nevăzut în stratul freatic!

Alerg după chipului tău care piere,

pe holuri de vis, cu false unghere,

și răsuflarea-mi străină se curmă

pe ultima uşă trântită în urmă…

Pereţii ovali se-ntorc în oglindă –

în colțuri înguste vor să mă prindă

și gânduri haine, plutind prin odaie,

cu cioburi din visuri vor mă taie.

.

De unde te ştiu şi câţi ani trecură

în urbea în care norocul se fură?

Ce daruri mai sunt acum prin vitrine,

în şopul ornat cu lucruri străine?

Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte

și cum se mai vinde sticla de lapte?

Ce mobile noi se mai urcă pe scară ?

Nici nu mai stiu … e iarnă, e vară ?!

.

O clipă se leagănă gândul alene –

pe punte Ulisse, vrăjit de sirene,

adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă

și visul îl duce departe … spre casă.

Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!

Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

 

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri ales cu prietenie și respect, stimată doamnă Vasilisia Lazăr! Oricât de multe abateri de la normele gramaticale ar fi în această poezie, eu țin la ea chiar așa cum este, pentru că are un mesaj puternic care mă reprezintă. Oricum voi ține minte toate observațiile formale pe care mi le-ați făcut cu bună credință, desigur! 

[Vasilisia Lazăr]

Poetul, prins într-o nostalgie vagă, nu mai poate distinge clar obiectul dorului său, sugerând o iubire universală sau chiar o proiecție a propriilor fantasme. Îmi place stratul de mister și evanescență pe care l-ați adăugat acestor incertitudini identitare și pierderi ale conturului iubirii. Superb!

prea neuitata clipei ce vine…?

Am mai spus, niciodată nu se pun semnul întrebării sau exclamării după punctele de suspensie, ci înaintea lor.

Corect: prea neuitata clipei ce vine?…

Vis rătăcit prin hăuri flămânde…! / Vis rătăcit prin hăuri flămânde!…

Alerg după chipului tău care piere

De asemenea, semnele de punctuație se lipesc întotdeauna de cuvânt, iar punctele de suspensie nu plutesc niciodată între cuvinte.

Ce mobile noi se mai urcă pe scară ? / Ce mobile noi se mai urcă pe scară?

Nici nu mai stiu … e iarnă, e vară ?! / Nici nu mai stiu… e iarnă, e vară?!

și visul îl duce departe … spre casă. / și visul îl duce departe… spre casă.

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc cu drag și prietenie, doamnă Mihaela Popa!

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri cu drag și prietenie, Ada, pentru acest comentariu cu aprecieri care mi-au mângâiat sufletul!

[Mihaela Popa]

poezie cu nerv, metaforă și frumusețe

mă înclin!

Mihaela

[Ada Nemescu]

Ce frumos! Temperamental scris, cu exclamații și argumente poetice. Greu de comentat după predecesorii mei minunați, dar de simțit bucuria citirii, simt autentic! aDa

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese prietenului meu Cel Bun, Grig Salvan, pentru acest comentariu neasemuit de frumos! Este vorba într-adevăr despre o "Stranie poveste, plină de misterul existențial." Onorat!

[Grig Salvan]

Fantastică alergare prin labirintul oglinzilor înșelătoare, care-mi amintesc de ciudata zbatere fără ieșire printre oglinzi mișcătoare din Twin Peaks. Urmărind o fantomă, urmărit de spirite viclene. Rătăcirea e una dintre trăsăturile cardinale ale vieții noastre, de nu mai știm nici de unde venim, nici încotro mergem, nici unde e plecarea, nici unde e sosirea, mânați doar de un dor fără nume, fapt magistral exprimat în versul final: „Dar unde-i e casa și țara, pe unde?” Stranie poveste, plină de misterul existențial.

[Corneliu Neagu]

Domnule Tudor Cicu, fără îndoială aveți o deschidere culturală de invidiat...Din fericire nu-mi sunt străine nici personajele lui Hemingway și Kafka, am citit atât BĂTRÂNUL ȘI MAREA cât și CASTELUL, ambele două capodopere ale literaturii universale. Personajelor din aceste două opere literare se regăsesc tot timpul într-un perimetru spațial îngust, spre deosebire de Ulisse, rătăcitorul suprem, după părerea mea, atât în timp cât și în spațiu. Iar aventurile lui prin lumea nemărginită a mitologiei sunt fără de asemănare. Dea ceea îl prefer pe Ulisse. Cu mulțumiri, stimă și respect!

[Tudor Cicu]

„O clipă se leagănă gândul alene –

pe punte Ulisse, vrăjit de sirene,

adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă

și visul îl duce departe...”

Acest final mă ducea cu gândul în cu totul altă parte (nu la Ulisse), ci la bătrânul lui Hemingway care visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei... Și îmi ziceam: „Fă-l, te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea,  „părea că pluteşte în văzduh, deasupra  bătrânului din barcă”. Apoi în memorie mi-a apărut Kafka cu acel personaj din „CASTELUL”, ce se rătăcise în drumul său și se și întreba „Oare în ce sat m-am rătăcit eu?”. Dumnezeu se va fi îndoit cumva și de „rătăcirea lui Ulisse” şi îi va fi încredinţat o misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka) rătăcit, deocamdată, prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă. Poem imnic, întrucâtva orfeic.